M-am întrebat adesea cum ar fi dacă aș intra, cu mintea omului adult, în șantierul arheologic al copilăriei și aș scoate la lumină amintiri care acum îmi par dintr-o altă viață. De departe, cele mai interesante amintiri ale unui om sunt cele ale primei vârste, când încă vedem viața cu acea ingenuitate de care lumea „oamenilor mari” (adesea cu inimi mici și capete strâmte) ne despoaie fără milă odată cu trecerea anilor.

Astăzi am aflat „cum ar fi dacă”, prin urmare le atrag atenția cititorilor acestui blog că seria de postări cu „amintiri din casa bunicilor” este atât de subiectivă și de personală, încât nu am pretenția să fie citită decât de un număr extrem de mic, care coincide cu cercul familiei restrânse.

Scriu aceste amintiri nu fiindcă le consider importante pentru publicul larg, ci fiindcă mă interesează ce poate rezulta dintr-un experiment (fatalmente egocentric) de reanalizare a trecutului în lumina trecerii anilor. Ce experiențe ne marchează din numeroasele valuri care se ciocnesc de țărmul copilăriei noastre? Cum cresc sau descresc personajele care ne-au populat copilăria? Cum arată universul unui copil către finalul anilor ’80, în anii când fisurile din fațada de granit a dictaturii ceaușiste nu erau vizibile decât pentru cei din cercurile cele mai înalte ale puterii?

Fiindcă nu mă interesează geografia sau istoria în datele lor brute, am să trec sub tăcere numele satului în care mi-am petrecut copilăria. Îl trec intenționat sub tăcere fiindcă descopăr că, de îndată ce ancorez istoric povestea pe care urmează să o spun, textura ei narativă își schimbă culoarea.

Măsurat cu pasul unui țânc de 6-7 ani, satul copilăriei părea uriaș, labirintic, crescut la întâmplare, fără o structură dinainte stabilită. Rețin distinct un fapt pe care nu mi-l pot explica: Biserica ortodoxă era departe, în afara satului (cel puțin în reprezentarea pe care o am acum), iar cimitirul era situat la marginea opusă. De altfel, nu-mi aduc aminte să fi văzut, în toată copilăria mea, în perioadele petrecute la țară, niciun preot ortodox. Deși eram adesea „prin vecini”, nu-mi aduc aminte să fi văzut la ei vreun semn, cât de mic, de religiozitate ortodoxă.

Aveam, în schimb, contact din belșug cu viața religioasă intensă a bunicilor, ambii septuagenari, membri devotați ai micii adunări penticostale din sat. Despre convertirea religioasă a bunicilor nu știu nimic. Din informațiile care au ajuns până la mine reiese că bunica Aglaia s-a refugiat cu familia în Banat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Să fi luat acolo contact cu o niște credincioși penticostali? Unde anume s-a refugiat și cât a stat acolo nu știu, dar a fost bine primită. Sătenii din localitatea care i-a fost temporar refugiu au invitat-o să se stabilească acolo, însă ea n-a vrut. S-a întors la locul ei de baștină.

Singura ei rudă pe care am cunoscut-o era o soră care i-a prilejuit multă durere. Îmi amintesc foarte bine zilele când mergeam cu bunica la sora ei, care după moartea soțului devenise alcoolică și începuse să vândă lucruri din casă pentru a cumpăra „antidepresivul” cel mai la îndemână: rachiul. Patima s-a dovedit imposibil de lecuit cu vorbe și rugăminți stăruitoare. Deși bunica nu mi-a vorbit niciodată nimic despre asta, pe chipul ei se vedea adesea mâhnirea în fața spectacolului dezolant pe care îl reprezintă o viață descompusă treptat de alcool.