Bunica Aglaia milostivă, inimoasă și sentimentală, avea o contrapondere psihologică în bunicul Ion, înalt și subțiratic, fire cumpănită și taciturnă, prea puțin înclinată să-și arate sentimentele. Am aflat târziu că fusese scripcar înainte de convertire, fiindcă nu l-am auzit niciodată cântând la instrument. Întoarcerea la Hristos a însemnat ruperea completă de felul vechi şi deşert de viețuire. Scripca a fost pusă în cui sau vândută. Pe atunci se credea că numai oamenii se pot converti, nu și instrumentele sau talentele (termen suspect oricum în mediul penticostal tradițional, pe motiv că Dumnezeu dă „talanți”, nu „talente”). Dar cum de oare Psalmii, din care credincioșii penticostali citeau cu regularitate la orele de rugăciune, nu le-au spus bunicilor că Dumnezeu poate fi lăudat cu felurite instrumente? În orice caz, dacă bunicul Ion ne-a transmis vreo genă muzicală, ea a devenit complet „recesivă” în cazul meu.

În adunarea penticostală din sat bunicii erau foarte activi. Bunicul îndeplinea, cred, rolul de conducător al adunării, iar bunica obișnuia adesea să cânte în timpul slujbelor. Ştia multe cântări pe de rost, dar este posibil să fi avut şi un caiet în care compozițiile fuseseră scrise de mână.

Despre dinamica internă a adunării nu-mi aduc aminte decât un detaliu, foarte elocvent, care provine dintr-o conversație purtată de bunici după stingerea lămpii. Aflat în culcușul meu obișnuit, pe cuptor, am auzit atunci întâia dată un cuvânt care nu mi s-a mai șters din memorie: „habotnic”. „Niște habotnici”, spunea pe un ton înciudat bunica, probabil cu referire la niște membri din conducerea adunării. Cu genele lipite de somn mi-am repetat în surdină: „habotnic, habotnic”, cum fac adesea copiii când aud un cuvânt cu sonoritate ciudată. Dacă am mai ajuns să o întreb pe bunica ce înseamnă „habotnic” n-aș putea spune. Și apoi, cum ar fi putut să-mi explice acest cuvânt complicat? Astăzi, dacă ar mai trăi, i-aș spune că am descoperit și descopăr în permanență, pe propria-mi piele, ce înseamnă „habotnic”. Și că nu e mai ușor să ai de-a face cu habotnici astăzi decât era acum un sfert de veac. Habotnicii sunt furnalul de care se folosește (uneori) Dumnezeu pentru a ne arăta ce multe vanități se ascund în plămada din care suntem făcuți. Habotnicii sunt baia de acid în care ne lasă (uneori) Dumnezeu pentru a testa valoarea metalului din care suntem alcătuiți. Cu privire la habotnici ne-a fost lăsat fragmentul din rugăciunea „Tatăl nostru” care spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită”. Căci, să nu uităm: Hristos a fost judecat și condamnat la moarte de niște habotnici. Ștefan, primul martir al Bisericii, a fost ucis cu pietre de niște habotnici. Pavel a fost arestat și judecat în Ierusalim de niște habotnici. Ca să scape de ei a făcut apel la judecata cezarului și numai sabia lui Nero l-a scăpat în cele din urmă de habotnicia și zelul prigonitor al celor care erau pe urmele lui.