Recent mi-am încercat puterile cu un citat (în germană) din M. Luther (Von der Freiheit eines Christenmenschen, Stuttgart, Reclam Verlag, 1976, p. 129).

Despre libertatea creștinului a fost tradusă integral la Logos, însă la Cambridge nu am acces la ea pentru a vedea ce soluții de traducere a găsit Petru Forna.

Mai jos o bucățică de Luther. Veți observa că pentru Martin Luther poruncile au valoare „demonstrativă”. Sunt un standard menit să pună în evidență incapacitatea noastră de a face bine.

Prin contrast, scriitorii bisericești răsăriteni au fost foarte optimiști. Citești o omilie de Ioan Hrisostomul și simți că prinzi aripi.

Psihologic și pedagogic vorbind, s-ar putea să fie mai indicat să ne arătăm optimiști cu cei din jurul nostru, încurajându-i să facă ceea ce li se pare greu.

Dar mă tem că realitatea este de partea lui Luther. O fi analiza lui pesimistă, dar cred că este mai ancorată în realitate.

Să vedem textul:

***

Dar cum oare este posibil ca numai credința să ne facă evlavioși și să ne dăruiască fără fapte o bogăție atât de minunată, deși Scriptura cere de la noi atât de multe legi, porunci, fapte, așezăminte și ceremonii?

Aici trebuie neapărat observat și luat mereu în serios că numai credința, fără fapte, ne face buni, liberi și binecuvântați, după cum vom auzi mai târziu pe larg. Trebuie știut că toată Sfânta Scriptură este împărțită în două: porunca sau legea lui Dumnezeu și promisiunea sau legământul. Poruncile ne învață cu privire la felurite fapte bune, dar asta nu este de ajuns pentru înfăptuirea lor. Poruncile ne îndrumă, dar nu ne ajută în împlinirea datoriei, nu ne dau nicio putere în această privință. Prin urmare sunt rânduite numai cu acest scop: ca prin ele omul să-și vadă neputința de a face bine și să-și ia nădejdea de la sine. De aceea se numesc Vechiul Testament și alcătuiesc Vechiul Testament. Astfel, porunca „Să nu poftești” (Ex. 20:17) ne arată că toți suntem păcătoși și că niciun om nu este în stare să nu poftească, orice ar face. Din aceasta omul învață să nu-și pună nădejdea în sine, ci să caute ajutor altundeva, că poate să nu poftească și să împlinească astfel porunca printr-un altul, ceea ce nu poate de la sine însuși. La fel sunt cu neputință pentru noi toate celelalte porunci.

Wie geht es aber zu, daß der Glaube allein kann fromm machen und ohne alle Werke so überschwenglichen Reichtum geben, obgleich doch soviel Gesetze, Gebote, Werke, Stände und Weisen uns vorgeschrieben sind in der Schrift? Hier ist fleißig zu merken und stets mit Ernst festzuhalten, daß allein der Glaube ohn alle Werke fromm, frei und selig macht, wie wir hernach ausführlicher hören werden, und muß man wissen, daß die ganze Heilige Schrift wird in zweierlei Wort geteilt, die sind: Gebot oder Gesetz Gottes und Verheißung oder Zusagung. Die Gebote lehren und schreiben uns vor mancherlei gute Werke, aber damit sind sie noch nicht geschehen. Sie weisen wohl, sie helfen aber nicht lehren, was man tun soll, geben aber keine Stärke dazu. Darum sind sie nur dazu bestimmt, daß der Mensch drin sehe sein Unvermögen zu dem Guten und lerne, an sich selbst verzweifeln, und darum heißen sie auch das Alte Testament und gehören alle ins Alte Testament. So beweist das Gebot: „Du sollst nicht böse Begierde haben“, daß wir allesamt Sünder sind und kein Mensch vermag zu sein ohne böse Begierde, er tue, was er will. Daraus lernt er an sich selbst verzagen und anderswo Hilfe zu suchen, daß er ohne böse Begierde sei und so das Gebot erfülle durch einen anderen, was er aus sich selbst nicht vermag. So sind auch alle anderen Gebote uns unmöglich.