Mă visez uneori în satul bunicilor, în drum spre casa de adunare, în zile de duminică însorite și pline de pace. Uneori mergeam toți trei, bunicii și eu, alteori, numai eu cu bunica, fiindcă bunicul pleca singur, înaintea noastră. De îndată ce ieșeam la șoseaua principală – pe al cărei asfalt încins umblam uneori vara, cu picioarele goale, tăbârcind o căldare de metal în care adunam balegă uscată de vacă –, ne abăteam în dreapta pe un drumeag care mărginește cimitirul satului. În glumele și poveștile pe care aveam să le aud mai târziu de la frații și verișorii mai mari, cimitirul, înțeles ca noțiune desprinsă de realitatea obiectivă, avea să se deformeze substanțial, devenind un spațiu imaginar liminal, dătător de malaise, chiar de frică. În cimitirul poveștilor urbane, transmise din gură în gură, veneau hoții la miezul nopții ca să dezgroape un mort și, printr-o răsturnare burlescă de situație, descopereau că mortul e viu! Mai târziu, sub influența unor filme precum The Omen, recomandat în mod naiv și păgubos de către rubedenii și prieteni drept film de inspirație biblică, (în fapt, un horror de mâna a treia, un ghiveci de clișee apocaliptice și de găselnițe literare „gotice”), cimitirul avea să împrumute un aer cu adevărat sinistru. A trebuit să treacă niște ani buni ca să mă dezintoxic de influența unor produse cinematice îndoielnice pentru a redescoperi cimitirul ca spațiu al odihnei și liniștii, așa cum era cel pe care îl vedeam duminică de duminică în copilărie, în drum spre biserică.

De îndată ce lăsam în urmă cimitirul, coboram un povârniș străjuit de nuci și țineam drumul șerpuit care ne duce până la casa de adunare. Bunica începuse să resimtă povara anilor, dar încă făcea dovada unei sprinteneli despre care pot bănui că nu era tocmai comună printre tovarășele ei de generație. Avusese în permanență o viață activă și o dietă frugală, mai echilibrată decât a multora dintre numeroșii ei nepoți și strănepoți, încât, cel puțin în anii când mergeam cu ea la slujba de duminică sau la rudele ei din zonă, cobora costișa fără greutate.

Casa de adunare, pusă la dispoziția credincioșilor de una dintre familiile penticostale din sat, nu avea niciun element arhitectonic care să indice destinația religioasă. Văzută din stradă, părea o locuință obișnuită. De fapt, numai o parte a casei servea ca locaș de închinare: clădirea fusese împărțită în două, o jumătate fiind folosită în continuare de proprietari ca spaţiu domestic. Dacă imaginea mea mentală despre schița clădirii e fidelă realității, prima încăpere era holul cu găleata de apă la care veneam adesea, fie și numai ca pretext pentru a ieși temporar din monotonia slujbelor. Din hol, în stânga, se intra în sala de adunare propriu-zisă, cu șiruri de bănci fără spătar, care trebuie să fi părut incomode în cazul în care slujba dura mai mult de două ore. Bărbații stăteau pe băncile din stânga și femeile pe cele din dreapta. La capătul sălii se afla amvonul, o piesă de mobilier cu aspect auster. Singurele elemente decorative de pe pereți erau probabil scoarțele cu versete biblice. În orice caz, de preferat, în simplitatea lor, tablourilor kitschoase care se văd uneori prin anumite biserici.

Bunica mă lua adesea lângă ea, mai ales pentru a se asigura că stau cuminte pe bancă şi că nu încep să mă bâţâi sau să dau din picioare, atunci când timpul se dilata până la limita insuportabilului. Căci, de bună seamă, un prichindel de vârsta mea nu găsea prea multe lucruri care să-i capteze atenţia. Singurele momente care mi-au rămas întipărite în minte sunt cântările bunicii. Păstrez, în schimb, amintiri mult mai robuste despre dudele cărnoase, albe și negre, nespus de dulci și de îmbietoare, pe care le adunam de pe jos – din curtea bisericii – și le mâncam cu mult nesaț, fără scrupule de igienă și fără a-mi pune problema dacă petele negre, care se iveau în chip misterios pe haine, vor ieși la spălat. Scăpat de sub privegherea bunicii, silită să mă sloboade din când în când la loc larg, colindam în voie grădina din spatele casei și cercetam cu luare aminte pomii, în speranța vreunei plești care să rivalizeze cu dudele parfumate culese din praf.