Public mai jos al cincilea fragment din volumul despre Cornilescu pe care sper să-l văd publicat în luna octombrie a acestui an.

Unii cititorii ai blogului își aduc probabil aminte că am mai scris despre prințesa Ralu Callimachi. În studiul introductiv îi aloc un spațiu important, în încercarea de a repara nedreptatea care i s-a făcut acestei doamne fără de care e greu de conceput apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu.

Un personaj providențial: prințesa Ralu Callimachi

Deși a jucat un rol crucial în apariția primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi a rămas un personaj cvasinecunoscut în istoria mișcării evanghelice românești. Informațiile pe baza cărora putem schița parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din câteva surse: o scrisoare a lui Radu Rosetti către Ion Bianu, un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele ei mai mare,[1] memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, însemnările actriței Dida Solomon, scrisorile aflate în arhiva SBB și o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi.

Ralu s-a născut în 22 septembrie 1867, pe Coasta de Azur, la Nisa, oraș în care Zenaida și Teodor obișnuiau să-și petreacă iernile, într-o societate cosmopolită, marcată de strălucirea recepțiilor date de Ludwig, fostul rege al Bavariei, la care participau alte personaje de viță nobilă, între care și Barbu Știrbei, care domnise în două rânduri în Țara Românească. Conform obiceiurilor vremii, Ralu a fost botezată în ritul ortodox, având-o ca nașă pe Pulcheria Keșco (născută Sturdza), mama viitoarei regine a Serbiei (Natalia Obrenovici).

Copilăria a petrecut-o în nordul României, la conacul din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. Vitregiile istoriei recente n-au mai lăsat în picioare, din vechiul domeniu Callimachi, decât capela familiei și fragmente din două coloane decorative. Conacul, zidit în 1837 de vornicul Alecu Callimachi, a devenit spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior ocupat de trupe germane și românești.[2] Bombardată de trupele rusești și căzută victimă jafurilor la care s-au dedat nu doar soldații Armatei Roșii, ci și localnicii, somptuoasa reședință boierească a rămas totuși descrisă în câteva amintiri ale membrilor familiei, putând fi admirată în câteva fotografii de epocă de care se folosesc în prezent istoricii pentru a o descrie:

Castelul […] zidit la Stâncești era de proporții impozante, construit într-un splendid stil gotic, corpul central având ca elemente decorative, la nivelul etajului 1, frumoase ancadramente la ferestre, precum și două statui adosate fațadei, care încadrau cele trei ferestre ale salonului de la etaj, deasupra căruia era sculptată o rozasă. În partea superioară a corpului central se afla un fronton sculptat în piatră și, pe toată lungimea fațadei, o cornișă artistic dantelată.”[3]

Alexandru Callimachi, fratele mai mare al lui Ralu, își amintește că „terasa și fereștile clădirii dădeau spre pădurea de la Stâncești, codrul lui Eminescu, a cărui locuință țărănească de la Ipotești era vecină cu a noastră”.[4]

[1] „Memorialul moldovanului câmpulungean Alexandru Calmășul, poreclit Callimachi (18661918)”, document inedit, aflat în posesia dlui Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi.

[2] V. D. Dimitriu, Povești ale domnilor din București, București, Editura Vremea, 2005, p. 126.

[3] N. D. Ion, Castele, palate şi conace din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2002, p. 185.

[4] „Memorialul moldovanului câmpulungean”, p. 11.