Am plăcerea de a posta mai jos al șaptelea fragment din volumul despre Cornilescu. Stagiul meu de cercetare la Cambridge s-a încheiat și am ajuns la final cu volumul. În prezent aștept scanarea fotografiilor selectate pentru publicare.

Estimp se va face tehnoredactarea textului și indexarea. În paralel se lucrează și la copertă, pe care o voi posta pe blog atunci când va fi gata.

Precizez că fragmentele publicate pe blog sunt „deconectate”. Ele au sens deplin în lumina întregii povestiri, pe care o veți găsiți în volumul publicat.

***

După trei luni de la convertire, Cornilescu a fost vizitat de doi tineri de la Școala Militară din Botoșani, care urmau să plece pe front și care voiau să știe cum pot fi pregătiți pentru moarte. Răspunsul lui Cornilescu a fost unul cât se poate de simplu: „Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre și, dacă luați pentru voi acest fapt și vă dați viața și inima în mâna Lui, aveți iertarea păcatelor chiar în această clipă.”[1] Mărturia celor doi ostași în rândul camarazilor lor a atras curioși dintre care unii „s-au hotărât pentru Domnul”, formând un grup care se reunea duminica pentru discuții și studiu biblic, de la 14.00 la 21.00. După o perioadă, Cornilescu a tradus și adaptat câteva cântece religioase dintr-o carte de imnuri, îmbogățind astfel „programul” întâlnirilor duminicale.

Deși nu putem fixa cu rigoare data convertirii lui Cornilescu, știm că ea trebuie să fi avut loc în a doua parte a anului 1917 sau în primele lunii ale anului următor, fiindcă la jumătatea anului 1918, după semnarea Păcii de la București (7 mai 1918), câțiva dintre foștii elevi ai Școlii Militare din Botoșani au răspândit această mișcare de înnoire spirituală între cursanții școlii normale de la Bâlca, din județul Bacău. După cum avea să relateze arhiereul Grigorie Leu Botoșăneanu, martor din mijlocul evenimentelor, „În această localitate – pe malul Trotușului – într-un spital militar, se formase o colonie cercetășească în vara anului 1918, cu 400 normaliști și seminariști, care se demobilizase și nu aveau studiile terminate. S’au făcut trei luni de cursuri practice și s’au ținut examenele de diplomă”.[2]

În primele luni ale anului 1919, Cornilescu, aflat încă în Moldova, îi scria preotului Teodor Popescu, greu încercat de moartea soției sale, petrecută în noiembrie 1918. Schimbul epistolar al celor doi a atins inevitabil și un subiect care îl frământa pe preotul de la Cuibul-cu-Barză:

 Într’una din scrisori el m’a întrebat cu ce mă mai ocup; iar eu i-am răspuns precis: cu întoarcerea la Dumnezeu și că nu mă pot dumeri de loc asupra acestui lucru. Pe el l-a bucurat mult acest răspuns, căci vedea în aceasta un început de lucrare a lui Dumnezeu pentru întoarcerea mea la El. Ca unul care cunoștea acum din experiență ce va să zică a se întoarce un suflet la Dumnezeu, a căutat să mă ajute scriindu-mi o lungă scrisoare, pe care am citit-o de câteva ori, fără să o înțeleg. Zâmbeam după fiecare cetire, căci tot ce scria, mi se părea curate basme prinse din văzduh și bune pentru văzduh, nu pentru pământ. Căutam totuș mai departe.[3]

Lămuririle primite ulterior de T. Popescu de la Cornilescu, prin viu grai, nu par să-și fi atins ținta: „Prin luna Mai, prietenul meu D. Cornilescu, venind la București, a căutat să mă vadă. După obișnuitele comunicări dintr’o parte și dintr’alta, am ajuns la un cam violent schimb de cuvinte pe chestiuni de credință și ne-am despărțit cu o prietenie răcită. Nu știu cât timp după aceea nu ne-am mai văzut.”[4]

[1] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 14.

[2] Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte, p. 45.

[3] T. Popescu, „O mărturisire care poate fi unora de folos”, NRB, anul 5, nr. 9–12, 1 aug.–30 sept. 1923, p. 126.

[4] T. Popescu, „O mărturisire care poate fi unora de folos”, p. 126.