Am dat ieri de o anecdotă pomenită de Seneca în tratatul său despre mânie. Episodul îmi pare o bună ilustrare a adevăratei prietenii. Uneori, ea înseamnă opoziție, mergând până la spargerea mult iubitelor cupe de cristal ale prietenului.

***

A mustra pe un om când este mânios și a deveni, la rându-ți, mânios, nu face decât să-i sporească mânia. Poți să-l iei cu felurite îndemnuri, în mod convingător, exceptând cazul în care ești o persoană suficient de importantă pentru a putea să-i potolești mânia prin aceleași mijloace pe care le-a folosit divinul Augustus când lua masa la Vedius Pollio. Când unul dintre sclavii săi a spart o cupă de cristal, Vedius a poruncit prinderea lui și l-a condamnat la moarte, dar într-un chip neobișnuit: a poruncit să fie aruncat la niște țipari uriași (murenis ingentis), pe care îi ținea într-un heleșteu. Cine n-ar fi bănuit că gestul era făcut din exces (luxuriae causa)? De fapt, izvora din sadism. Flăcăul s-a smuls din mâinile celor care îl prinseseră și s-a repezit la picioarele Cezarului, implorând numai să moară în alt chip. Orice altceva, numai să nu ajungă hrană la pești. Cezarul, șocat de o asemenea găselniță sadică, a poruncit ca băiatul să fie iertat. Mai mult, a cerut ca toate cupele de cristal să fie sparte sub ochii lui, iar eleșteul să fie umplut cu pământ. Așa s-a cuvenit Cezarului să-și mustre prietenul.