Dărâmarea în două rânduri a Templului, eveniment catastrofic pentru identitatea iudaică, întâmplat o dată în VT și o dată în NT, rămâne o lecție și pentru Biserică: instituțiile religioase, în dimensiunea lor politică, poartă în ele germenele subtil, dar fatal, al corupției.

O instituție religioasă crește, își întinde rădăcinile și ramurile, devine puternică, nutrește ambiții politice, caută să-și maximizeze impactul, își extinde influența, concurează în sondaje, la capitolul „încredere”, cot la cot cu alte instituții ale statului, are o reputație de gestionat. Fiindcă se bucură de încredere, se simte datoare să o apere cu orice preț, inclusiv prin mușamalizarea faptelor reprobabile.

Succesul Bisericii poate deveni lațul care ajunge să-i sugrume vocația profetică. Fiindcă, odată instalat, succesul trebuie multiplicat, prestigiul trebuie menținut, reputația trebuie apărată. Imaginea publică a Bisericii devine idolul care începe să pretindă cult din partea adepților. Cine critică Biserica nu-i prieten cu Cezarul!

Succesul și prestigiul Bisericii pe plan politic și social pot transforma Biserica-instituție într-un grajd al lui Augias. Încă îmi răsună în urechi declarațiile unor înalți ierarhi în campania electorală care s-a încheiat de curând. Viclenia este repudiată în aceeași frază în care ni se propune să votăm „împielițarea” corupției și a minciunii! Dreapta credință, ni se spune, nu stă la masă cu viclenia!

Negreșit!

Dar dacă descoperim că viclenia politică s-a insinuat taman în capul pristolului, atunci suntem constrânși să tragem următoarea concluzie: comesenele vicleniei în niciun caz nu pot fi „dreapta credință” și „desăvârșirea”, oricât s-ar da ele de ceasul morții să ne demonstreze că așa le cheamă în buletin!