Fiindcă am parcurs recent cu atenție Ps. 122, vă propun o serie de meditații pe acest subiect.

Psalmul 122, un imn dedicat Ierusalimului pământesc și frumuseții lui, ne reamintește tuturor că suntem pelerini către o cetate – Ierusalimul ceresc. Pe de o parte mergem către civitas Dei, pe de altă parte, știm că ea vine spre noi, după cum dă mărturie ultima carte a Bibliei, Apocalipsa.

1. „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!”

Asemenea tuturor evreilor, psalmistul avea datoria de a urca la Ierusalim de trei ori pe an pentru principalele sărbători iudaice. Tradiția aceasta străveche a fost respectată inclusiv de Isus și de părinții lui. Primul verset exprimă bucuria autorului că i se face propunerea de a urca la Ierusalim. În mod tradițional, Psalmul 122 i-a fost atribuit lui David, însă este mai probabil ca el să fi fost scris de cineva care nu locuia la Ierusalim, ci mergea în capitala Iudeii numai la praznicele mari.

Psalmistul se bucură că are prilejul de a merge la Ierusalim, fiindcă pelerinajul către sfânta cetate nu avea loc foarte des. Pentru oameni legați de muncile câmpului, cum erau evreii la vremea scrierii Ps. 122, o vizită la Ierusalim presupunea un efort deosebit. Numai cei care trăiesc la țară și sunt prinși în ritmul foarte intens al muncilor agricole își pot da seama ce sacrificiu însemna urcarea la Ierusalim. Totuși, psalmistul și tovarășii lui de drum sunt bucuroși să pună capăt activităților de rutină și să urce la Ierusalim. Această evadare din cotidian trebuie să fi fost prilej de mare bucurie.

Mă întreb dacă și pentru creștinii contemporani participarea la Casa Domnului este un prilej de bucurie la fel de intensă? În orice caz, psalmistul se bucură la gândul că se va întâlni cu Dumnezeu și că va putea să-I laude numele.

2. „Picioarele ni se opresc în porțile tale, Ierusalime!”

Textul ebraic nu spune „picioarele mi se opresc”, ci „picioarele ni se opresc”. Experiența la care participă psalmistul este una colectivă. Autorul are un moment de contemplare și lasă ca atmosfera locului să-i pătrundă ființa. A fost multă vreme departe de Ierusalim, iar acum își poate astâmpăra dorul după Cetatea Sfântă.

3. „Ierusalime, tu ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată”

Versetul dă glas admirației psalmistului față de frumusețea și simetria cetății. Pentru cineva care venea dintr-un sat sau dintr-un cătun, imaginea Ierusalimului înconjurat cu un zid din piatră, din blocuri înalte și groase, va fi fost impresionată. Aceeași admirație îi însuflețește, o mie de ani mai târziu, pe ucenicii care privesc Templul și clădirile din jurul lui: „Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: ‘Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!’ Isus i-a răspuns: ‘Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată’” (Marcu 13:1-2).

Prin aceasta Isus Hristos caută să ne desprindă privirile de la lucrurile pământești pentru a ni le îndrepta către cele cerești.

4. „Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului”

Deși Ierusalimul pământesc nu era și nu este foarte înalt, prin comparație cu celelalte localități din jur, adesea Scriptura prezintă drumul spre Ierusalim ca o ascensiune. Cel care se duce la Ierusalim se înalță cu inima și cu sufletul, fiindcă se apropie de Dumnezeu. Și fiindcă Dumnezeu este deasupra întregii creații, orice întâlnire cu El presupune „înălțarea” închinătorului.

„…ca să laude Numele Domnului”

Scopul închinării nu trebuie să aibă în centru omenescul. În centrul închinării trebuie să fie Dumnezeu. Când alte lucruri ajung să ocupe spațiul pe care, de drept, trebuie să-L ocupe numai Dumnezeu, închinarea devine idolatră.

(va urma)

Publicitate