Un prieten mă întreabă cum rezum în câteva rânduri doctrina evanghelicilor despre justificare.

Pe nerăsuflate aș rezuma cam ca în paragraful de mai jos. Dar mă tem că prin el m-am rezumat pe mine mai mult decât pe evanghelici în general.

Dacă aveți alte sugestii le aștept.

***

Doctrina evanghelicilor despre justificare este tributară concepției pauline (via Augustin și Martin Luther) conform căreia omul este îndreptățit (justificat) prin credință, fără „faptele legii” (διότι ἐξ ἔργων νόμου οὐ δικαιωθήσεται πᾶσα σὰρξ ἐνώπιον αὐτοῦ, διὰ γὰρ νόμου ἐπίγνωσις ἁμαρτίας (Rom 3:20). Prin „faptele legii” Luther înțelegea efortul religios al omului „întors în/către sine însuși” (cor curvum in se). Esențiale pentru înțelegerea concepției evanghelice despre justificarea prin credință sunt epistolele către Galateni, respectiv Romani. Pentru Luther, pentru Calvin și, implicit, pentru evanghelici, îndreptățirea este cea mai importantă metaforă soteriologică. Mântuirea este înțeleasă/explicată cu ajutorul unei imagini judiciare. Dumnezeu, judecătorul, îi „achită” (declară drepți) pe păcătoși în baza jertfei ispășitoare a lui Hristos. Această declarație nu este o „ficțiune juridică” (în sensul că Dumnezeu ar declara ceva împotriva realității), cum adesea obiectează criticii teologiei protestante. Îndreptățirea făcută de Dumnezeu transformă ontologic ființa umană. Acest act inițial, începutul vieții de credință, este o anticipare a îndreptățirii finale care va avea loc la Judecata de Apoi. Faptele bune nu sunt o precondiție a mântuirii, ci o consecință a mântuirii. Cel justificat este pus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu și parcurge un proces de sfințire și de transformare care culminează la Parusia. Faptele bune sunt așadar o consecință logică a intrării într-o relație dreaptă cu Dumnezeu. Un creștin îndreptățit prin credință va rodi fapte bune așa cum un pom face rod în mod „natural”.