Drobul de sare al ecumenismului bântuie constant somnul teologic agitat al coreligionarilor mei. Putem scăpa de orice vis urât, dar nu de coșmarul ecumenist. Bolovanii uriași ai ecumenismului pândesc pe toate hornurile și cea mai famelică pisică, dând din coadă pe lângă ei ori adulmecându-i cu mustățile, ar putea să-i prăvălească în capetele enoriașilor. Suntem bântuiți la răstimpuri de obsesia calculării datei la care ar trebui să-și facă apariția Antihristul. Crezul de la Niceea-Constantinopol, în variantă revizuită ar suna astfel: „Îl aștept mai întâi pe Antihrist, apoi pe Hristos, apoi învierea morţilor şi la final viaţa veacului ce va să vie.”

Între spaimele eshatologice ale evanghelicului tipic se numără catolicismul, ortodoxia și Uniunea Europeană. În rolul de „supporting actors” mai figurează în scenariul apocaliptic Rusia și China, pe post de „Gog și Magog”.

În postarea de față mă voi ocupa exclusiv de catolicism.

După vizita recentă a Papei Francisc la Constantinopol, antenele evanghelicului român au început să freamăte. Se pregătește ceva. Agenda papei arată cel puțin suspect. După ce le-a făcut curte penticostalilor americani (Kenneth Copeland) și celor italieni, papa a vizitat o moschee. În final a căzut la pace, în mod perfid, cu ortodocșii din Fanar.

În mod cu totul straniu, evanghelicul român se simte, ori chiar se știe, persecutat de Biserica Catolică. Dar care să fie oare originea acestei false memorii și a aversiunii față de catolicism care decurge din ea? Căci interacțiunea evanghelicilor români cu Biserica Catolică a fost cvasiinexistentă. După știința mea, nu există în istoriografia evanghelicilor români nici cea mai vagă mărturie privind eventuale acțiuni represive care să fi fost îndreptate împotriva lor de către o autoritate catolică (bisericească ori seculară). Totuși, evanghelicul de rând simte în viscere că papa este un personaj nefast și că vizita lui la Constantinopol nu miroase a bine. Dincolo de zâmbete și amabilități, se clocesc în mod cert planuri sinistre. Nu mai este mult și se declanșează persecuția. Antihristul (în ipostaza lui catolică) pândește după cortină, gata să ne ia în coarne.

Cauzele apariției falsei memorii a evanghelicilor despre „(non)relația” cu Biserica Romană sunt multiple. Le voi lua pe cele care mi se par mai evidente:

(1) Identificarea evanghelicului român cu Martin Luther

Deși între luteranism și neoprotestantismul românesc legătura este subțire și indirectă (în sensul că teologia luterană nu a influențat gândirea vreunuia dintre liderii neoprotestanți români), ca neoprotestanți ne punem din reflex în galoșii reformatorului german. Excomunicarea lui Luther de către Papa Leon al X-lea, prin bula Decet Romanum Pontificem, e resimțită de evanghelicul român ca o excomunicare a lui însuși, illo tempore.

Desigur, identificarea cu Luther are limite. De pildă, Luther boteza copii nou-născuți, practică respinsă în mediul evanghelic românesc, și credea în pururea fecioria Mariei. Către finalul vieții, reformatorul din Wittenberg a scris un virulent tratat antiiudaic („Despre iudei și minciunile lor”) care l-ar face pe evanghelicul român, susținător înfocat al statului laic Israel, să zâvrle cât colo șoșonii teologici străini cu care prea ușor se lasă încălțat. Să mai punem la socoteală că Luther nu i-a avut nicicum la inimă pe anabaptiști, cei care se rebotezau la maturitate. De fapt, dacă vrem cu adevărat să ne găsim precursori în epoca Reformei, mai logic ar fi să ne punem în pielea tăbăcită a anabaptiștilor, fiindcă ei au fost calul de bătaie al tuturor confesiunilor religioase majore (catolică, luterană, calvină, zwingliană). În 1529 formațiunile statale protestante au validat decretele imperiale de reprimarea a anabaptiștilor, iar în 1531 Luther și Melanchthon ajunseseră să fie de acord cu pedeapsa capitală aplicată predicatorilor anabaptiști și adepților lor care persistau în „erezie”. Pentru informații detaliate, vedeți lucrarea Lutheran Reformers against Anabaptists, de John Stanley Oyer.

(va urma)