Primele două părți ale acestei postări AICI și AICI.

(3) O teologie a martirajului incomplet racordată la realitatea istorică

O altă cauză care contribuie la aversiunea noastră față de catolicism și de papă este racordarea incompletă la realitate a teologiei noastre despre martiraj. Urmăriți poemele și predicile care vorbesc despre martiri. Se vorbește despre Ștefan și despre martirii din primele trei secole creștine. Uneori se face pomenire și de perioada Reformei. Dar nu veți găsi niciodată nimic despre decretul din 7 martie 1526, prin care magistrații din Zürich, oraș care ratificase oficial reforma lui Zwingli, le puneau în vedere „sectanților” anabaptiști că cei care săvârșesc al doilea botez vor fi executați prin înecare! Decretul a fost aplicat la scurtă vreme: umanistul Felix Mantz a fost prima victimă a persecuției aprige declanșate în orașul lui Zwingli. Pe 5 ianuarie 1527, Mantz a fost legat la mâini și la picioare și aruncat în apa rece a râului Limmat. De ce oare nu ne „amintim” nimic de persecuțiile intraprotestante? Răspunsul este simplu: fiindcă imaginarul nostru este dominat de o singură imagine, de factură dostoievskiană: Marele Inchizitor!

Celălalt tom al Actelor martirilor evanghelici, nescris deocamdată, cuprinde faptele viitorilor mucenici. În mod straniu, nu ne tulbură câtuși de puțin întrebarea: dacă statul comunist în care am trăit o jumătate de veac a fost un Antihrist sui generis, unde sunt martirii care s-au luptat cu el până la sânge? De ce trebuie să ne căutăm martirii în primele veacuri și în perioada interbelică ori să considerăm că ei se vor ivi cu miile și cu zecile de mii într-un viitor incert, în urma încleștării cu Antihristul catolic?

Îmi vine în minte inevitabil exemplul bunicii unui bun amic. Toată viața ei, „bunița” (cum este cunoscută în nenumăratele povești pe care le-au auzit despre ea) a tiranizat-o cumplit pe singura ei noră, apelând în mod constant la o variată gamă de tertipuri și înșelăciuni. „Bunița” putea minți cu o dexteritate care devenise, în virtutea obișnuinței, a doua natură. Analizând această tristă prestație, orice credincios onest cu el însuși și-ar fi pus problema destinului veșnic al „buniței” nărăvite în falsuri și prefăcătorii. Numai că „bunița”, departe de a bănui câtuși de puțin că își periclitează mântuirea prin salba de minciuni pe care înșira contenit „mărgărite”, se închipuia înzestrată cu măreață vocație mucenicească; versul favorit din cântarea ei de suflet spune astfel: „Și noi vom proslăvi pe Domnul cu viața sfântă de martir”. Să fi presupus oare, asemenea multor creștini din primele secole, că păcatele grele și repetate, săvârșite după botezul în apă, se spală numai cu botezul sângelui?

Pare-mi că asemenea „buniței” amicului meu suntem și noi. Am conviețuit, vreme de cincizeci de ani, cu Antihristul comunist, dar avem încrederea nezdruncinată că, la urmă de tot, ce n-am făcut în relația cu regimul totalitar ateu vom face în lupa cu Antihristul catolic, sfârșind pe răbojul cu martiri și mărturisitori.

La finalul acestei postări, încă o constatare: ecumenismul din mediul evanghelic seamănă perfect cu girafa care îi smulgea țăranului perplex al lui Preda o singură declarație de uimire: „Acest animal nu există!”

După știința mea, nicio confesiunea evanghelică din România nu este implicată în dialog ecumenic cu Biserica Romei, cu Biserica Ortodoxă, cu evreii ori cu musulmanii, de pe aceste meleaguri ori de aiurea. Nicio confesiune română evanghelică nu are reprezentanți în Consiliul Mondial al Bisericilor. Penticostalii români, de exemplu, nu au reprezentanți nici măcar în Pentecostal World Fellowship (http://pentecostalworldfellowship.org/member-organizations/), necum la Geneva!

Și atunci mă întreb: cum a ajuns himerica girafă a ecumenismului să populeze într-un număr atât de mare imaginarul nostru teologic? Unde există, în carne și oase, în statistici și documente publice, mult clamatul ecumenism de care se face vorbire, pe tonuri isterice, în blogosfera românească?

Există cu adevărat, pe hornul evanghelic, un drob de sare ecumenist care stă să ne pice în cap, sau este el nălucirea unor spirite „entuziaste”, prinse în plasa propriilor lor speculații și sofisme?