Am promis că revin cu o scurtă notă despre numele lui Dumnezeu.

În Exod 6:2 citim „Eu sunt Domnul”, adică în ebraică ’ănî YHWH.

E prima oară când Dumnezeu se prezintă astfel în această carte.

Cele patru litere pe care le-am transcris YHWH (Tetragramatonul sau Tetragrama) au fost scrise dintotdeauna fără vocalizare, ele fiind pronunțate prin convenție (qere perpetuum) „Adonai”.

Indicii despre această practică se întâlnesc în manuscrisele de la Qumran. De ex., în anumite versete din 1QIsaa în locul tetragramatonului pe care îl întâlnim în TM, găsim אדוני (3:17) și viceversa (7:14).

Postez mai jos textul ebraic din Is. 3:17 (1QIsaa), mai întâi transcris și apoi ca imagine din manuscris.

Isebraic

1QIsaa

Secțiune din „Sulul cărții Isaia” (1QIsaa), expus la Muzeul Cărții din Ierusalim. Sursă: http://dss.collections.imj.org.il/isaiah#3:17

Câteva observații preliminare:

(1) Între cuvinte există spații. Manuscrisele ebraice se deosebesc de cele grecești (ale NT) prin faptul că au spații sau puncte între cuvinte.

(2) Contrar convenției europene moderne, literele „atârnă” de liniamentul paginii.

Și acum chestiunea care mă preocupă. Precum se vede, versetul face referire de două ori la Dumnezeu (cuvintele subliniate cu roșu). De interes este a doua ocurență, cea din stânga imaginii. În textul masoretic tradițional, găsim acolo YHWH (tetragrama). Când însă ne uităm în Sulul Cărții Isaia descoperit la Qumran (mă refer la cel păstrat integral), găsim nu tetragrama, ci pronunția ei: „Adonai”!

Copiind textul cărții, scribul a introdus (din neveghere?) nu forma tradițională YHWH, ci „pronunția-surogat” a acestuia!

Foarte interesantă e și prima ocurență, fiindcă aici scribul a avut grijă să insereze deasupra lui „Adonai” cele patru litere considerate sacre (YHWH).

Și acum să vedem cum s-a ajuns ca patru litere nevocalizate să fie pronunțate „Jehovah/Iehova”.

Pentru a indica substituirea de care pomenii, masoreții au inserat sub Tetragramaton vocalele aferente numelui „Adonai”.

Asta înseamnă că, dacă ești evreu, mergi la sinagogă, deschizi sulul cărții Isaia, iei yad-ul (indicatorul sub formă de „mânuță”), parcurgi atent textul, cuvânt cu cuvânt, și, când ajungi la YHWH, zici „Adonai”, fiindcă așa ți-au indicat masoreții cu ajutorul vocalelor puse dedesubt.

Forma „Iehova”, intrată în tradiția românească odată cu primele versiuni „britanice” (Biblia de la Iași, 1874 ș.a.), rezultă din pronunțarea eronată a literelor YHWH cu ajutorul vocalelor din „Adonai”. Prezentă deja în mss. medievale (c. 1100 d.Hr.), forma „Jehovah” a fost popularizată între alții, de Petrus Galatinus (De arcanis catholicae veritatis, 1518), confesorul papei Leon al X-lea.

Cu vremea, această formă s-a răspândit atât de mult, încât n-a mai putut fi dezrădăcinată din conștiința cititorului mediu binevoitor. O găsim până și la Eminescu și îmi imaginez că toți intelectualii vremii (neștiutori de ebraică) foloseau forma „Iehova”.

Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari ș-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme miticul Ierusalim.

Precum se știe, numele „Iehova” a sfârșit prin a deveni un soi de marcă identitară a „martorilor lui Iehova”, mișcare religioasă plină de râvnă, dar complet lipsită de înțelepciune. Căci forma pe care o țin în brațe ca revelată este rezultatul unei erori împământenite! Dacă erorile încep din chiar denumirea mișcării, mă întreb unde se termină.

Așadar, în lectura sinagogală, nu se zice nici „Yahweh” nici „Iehova”, ci „Adonai”. În comentarii exegetice vom găsi totuși forma scolastică „Yahweh”, agreată de experți.

Anunțuri