Argetoianu e un portretist de excepție. A fost un apropiat al familiei regale române, s-a învârtit mereu în cercurile puterii și i-a cunoscut foarte bine pe toți oamenii politici și de cultură din România interbelică. A lăsat pagini memorabile într-un „jurnal-fluviu” care se întinde pe câteva decenii.

Mai jos portretul celei de a doua soții a lui Nicolae Iorga. Fragmentul provine din Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din-vremea celor de ieri, vol. 9, partea a VIII-a, 1930-1931, p. 229–230. Pentru a face lectura mai ușoară, am spart textul în paragrafe care nu există în ediția tipărită.

 ***

 Cu un zănatec, cu un nemaipomenit egoist şi egocentrist ca Iorga, nu putea trăi decât o femeie fără voinţă, fără personalitate, o femeie înfrântă, o femeie care să renunţe până şi la aparenţa unei independenţe morale. O viaţă întreagă coana Catinca a fost o sclavă umilită şi supusă, o vietate fără suflet care n-a trăit decât ca să slujească pe omul ce fără să-l fi iubit, o siderase de la început, şi care făcea tot ce vrea din nenorocita de care nu se putea lipsi o clipă. Catinca trebuia să-i găsească dimineaţa manşetele aruncate seara pe sub dulapuri, sau ghetele zvârlite una pe fereastră şi alta în sobă, să-i aleagă cordoanele şi plăcile când se gătea şi să i le atârne de piept şi de spate — Catinca trebuia să îngrijească de paharele succesive de ceai pe care le sorbea dintr-o dată pe când lucra (adică pe când corecta, căci aceasta era principala lui îndeletnicire), căci de scris scria noaptea în somn, să-i facă ordine pe masa de scris şi prin toate hârtiile răspândite prin împrejur.

Dar mai ales în călătoriile peste graniţă se înfăţişa biata coana Catinca ca o martiră şi o sfântă, o mucenică a tuturor renunţărilor, căci ilustrul Iorgagibus ca să scoată panglici pe nas şi porumbei din fundul pălăriei, avea nevoie de o ״madamă“ care să-i rostuiască accesoriile şi nu pornea la drum fără dânsa. El nu ştia niciodată nici pe unde trecea, nici unde sosea. Incapabil să mânuiască un ban, uita în ce cută a pantalonilor îşi ascunsese francii, când din întâmplare i se încredinţaseră câţiva şi era în stare să piardă trei paşapoarte pe zi şi să iasă în izmene şi în gheroc dacă nu-l ţinea cineva de scurt. Pe drum Catinca se uita pe fereastra vagonului pentru dânsul, vorbea cu oamenii, mânca şi se uşura pentru dânsul. El corecta, corecta întruna. Cât ţinea drumul, era raiul pe pământ pentru coana Catinca, suferinţele începeau abia la destinaţie.

La Paris, la Londra sau la Tombuctu, biata femeie n-avea dreptul să se mişte din casă şi după ce punea toate lucrurile în ordine trebuia să copieze fără răgaz, ceasuri după ceasuri, uneori să traducă, întotdeauna să netezească tot ce panglicarul debitase în ajun în cele 3-4 conferinţe şi 5-6 discursuri zilnice. Şi aşa a cutreierat coana Catinca, ani după ani, lumea întreagă fără să cunoască o grădină, un muzeu sau un teatru din oraşele prin care a trecut. N-a cunoscut decât odăiţele în care locuiau şi coridorul care ducea la privată. Pe la mese, pe la recepţii, prin lume n-o scotea că nu avea niciodată ce să-şi puie în spinare. Îmi aduc aminte că pentru căsătoria Prinţesei Ileana, Nebunul îi dedese, într-un moment de generozitate, cinci sute de lei să-şi facă o rochie frumoasă. Nenorocita a îndrăznit să vie la mine în lacrimi să se plângă de situaţia disperată în care se găsea; bărbatu-său îi poruncea să meargă la serbările nunţii Regale, şi n-avea o haină mai cum se cade şi ce putea face cu 500 lei atât de generos oferiţi? Am scăpat-o bineînţeles din încurcătură şi din acea zi şi până la sfârşitul guvernării Iorga i-am remis regulat, în flecare lună, câte 30 000 lei din fondurile Ministerului de Interne.