Ideea de a ține un jurnal de „cobai bibliofil” mi-a venit în urma unei discuții pe care am avut-o la târgul de carte Gaudeamus cu Ciprian Terinte, colegul meu de catedră. După ce ne-am învârtit vreo două ore prin târg, oprindu-ne la standurile mai reprezentative și răsfoind ce se putea răsfoi în balamucul din Pavilionul Romexpo, ne-am întâlnit din nou la ieșire. Cu acel prilej Ciprian mi-a pus o întrebare încuietoare. O duduie care făcea sondaje de „sociologie a lecturii” îl întrebase câte cărți a citit în ultima lună. Colegul meu a fost luat prin surprindere și n-a știut ce să răspundă, căci nu-i dăduse prin gând, vezi bine, să-și facă socoteala cărților ronțăite, în speranța că va fi întrebat așa ceva la „Gaudeamus”! Ca să molipsească și pe alții de perplexitatea lui, mi-a pasat și mie chestiunea: „Dar tu câte cărți ai citit în ultima lună?” Nici eu n-am fost mai breaz cu răspunsul, așa că am ridicat din umeri. Oricum, foarte puține, mi-am spus în sinea mea.

Întrebarea a continuat să mă frământe și a devenit aproape o preocupare „științifică”. Mi s-ar părea interesant să aflu cam câte cărți poate citi în medie pe lună și pe an un individ oarecare. Fiindcă „instrumentarul științific” de care dispun nu-mi permite să investighez obiceiurile de lectură ale altor persoane, m-am propus pe mine drept cobai al acestui experiment care este menit să dureze un an calendaristic.

În măsura în care timpul îmi va permite, intenționez să scriu pe scurt despre cărțile care îmi atrag atenția și pe care le citesc. Pe unele sunt sigur că nu voi putea să le duc la bun sfârșit. Sunt, din acest punct de vedere, un rău cititor.

Totuși, micile însemnări făcute pe blog m-ar ajuta, la o adică, să pot face o socoteală sumară, dacă ar trebui să dau răspuns vreunei dudui preocupate de sociologia lecturii.

Vor figura în însemnările mele de cobai cărți mai ales din zona teologică. Trebuie să precizez însă că nu toate cărțile despre care voi scrie sunt recomandări de lectură. Unii cititori mai slabi de vârtute și-au imaginat în trecut că pomenirea pe blog a unei cărți este un soi de cec în alb dat cărții respective și că, de îndată ce ea apare menționată pe blog la mine, trebuie adoptată de cititori drept carte de căpătâi. Dacă n-am spus asta în trecut, spun acum: mă aștept ca cititorii mei să aibă un creier cu care să judece și să știe de la bun început că pe lista mea de lecturi se află cărți din diferite domenii teologice. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu orice carte este de îngurgitat pe nemestecate.

Acestea fiind spuse, să vedem prima carte din listă:

McLoughlin, William Gerald, Revivals, Awakenings, and Reform: An Essay on Religion and Social Change in America, 1607-1977, Chicago, University of Chicago Press, 1978, 238 p.

McLoughlin scrie despre patru mari „treziri”: (1) Prima trezire (1730-1760), care îl are în centru, omenește vorbind, pe Jonathan Edwards; (2) A doua trezire (1800-1830), promovată în special de Nathaniel W. Taylor și Charles Grandison Finney; (3) A treia trezire (1890-1920), care coincide cu activitățile masive de evanghelizare desfășurate de Billy Sunday; (4) a patra trezire (1960-1990?), al cărei promotor ar fi Billy Graham.

Prima impresie: istoria religioasă a Americii este un labirint în care e greu să te descurci fără lecturi sistematice. Cartea lui McLoughlin abia îmi deschide ochii asupra imensității acestui labirint.

Mă intrigă faptul că atitudinea lui Edwards și a altor calviniști este paradoxală: se crede în predestinarea, dar se predică de parcă oamenilor le stă în putere să-și subordoneze voința Tatălui lor din cer.

Trebuie subliniat că Prima Trezire, posibilă în bună măsură grație activității predicatorilor itineranți, a fost alimentată de vizitatori britanici. Cel mai celebru este, fără îndoială, George Whitefield, ordinat în Biserica Angliei. La douăzeci și trei de ani era deja un predicator celebru. Și Whitefield e calvinist, dar crede că oamenii se pot schimba dacă vor cu adevărat. Stilul lui îl face admirat de ascultători foarte diverși (de pildă, Jonathan Edwards și Benjamin Franklin).

Învăț din cartea lui McLoughlin că religiosul atinge inevitabil socialul și politicul. Efervescența religioasă adusă de Prima Trezire i-a făcut pe mulți enoriași să-și repudieze pastorul și să refuze plata taxelor religioase (destinate plătirii ierarhiei bisericești). Naturalmente, mulți guvernanți au fost alarmați și au luată măsuri drastice: „treziții” care au refuzat plata taxelor (în Norwich) au ajuns la închisoare, iar bunurile lor au fost scoase la licitație de către șeriful locului. Îmi imaginez că nu e nici pe departe un caz singular. Așa au început să se audă voci care au cerut „separarea bisericii de stat”. Dumnezeu, au motivat „rebelii”, nu vrea că o religie moartă să fie susținută cu taxele lor.

Să mai spunem că Marea Trezire a adus, inevitabil, o mare fragmentare în peisajul religios. Tot ea a generat primele eforturi de a revoca statutul privilegiat al Bisericilor congregaționale, susținute din taxe religioase. Totuși, a durat destul de mult până când aceste biserici să fie disestablished.

Am citit mai bine de două treimi din cartea lui McLoughlin și ar fi multe de povestit, dar mă opresc aici. Nu promit recenzii ori prezentări exhaustive, ci simple însemnări.