Casiday, Augustine; Frederick W. Norris (eds), The Cambridge History of Christianity, vol. 2, Cambridge, Cambridge University Press, 2007.

9781107423633

Citesc pe apucate din volumul al doilea al seriei Cambridge History of Christianity, care acoperă perioada de după Constantin până la anul 600.

Am parcurs capitolul privitor la relațiile dintre creștini și iudei (foarte interesant) și am sărit la cel despre sexualitate, căsătorie și familie (chiar mai interesant decât primul).

Scrie David Hunter că Grigorie de Nazianz pomenește într-o scrisoare (nr. 231) despre cununile nupțiale pe care preoții sunt uneori chemați să le binecuvânteze. Interesant este că Grigorie însuși dezaprobă această practică, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva practica este de sorginte păgână. Din păcate nu am la îndemână scrisorile lui Grigorie de Nazianz ca să verific contextul. Presupun că au fost traduse în colecția Sources chrétiennes.

În orice caz, Ioan Hrisostomul propune o interpretare creștină a acestor „cununi” care, ciudat, sunt pomenite ca fiind apanajul (exclusiv al?) mirelui:

Garlands are wont to be worn on the heads of bridegrooms, as a symbol of victory, betokening that they approach the marriage bed unconquered by pleasure. But if captivated by pleasure he has given himself up to harlots, why does he wear the garland, since he has been subdued? (Omilia a IX-a la 1 Timotei).

Mai citesc cu interes că Ioan Hrisostomul și-a revizuit opiniile despre educație de-a lungul vieții. De unde începuse prin tinereți să apere mănăstirile ca locuri ideale pentru educația tinerilor, când s-a mai maturizat și-a dat seama că locul ideal pentru formare morală a tinerilor este familia și că responsabilitatea pentru această misiune le revine părinților creștini.

Văd că tratatul lui (Address on vainglory and how to bring up children) se găsește pe internet. Cred că această scriere este unică în corpusul de texte patristice. Mă întreb dacă e tradus în românește.

Încă o chestiune importantă: Răsăritul și Apusul sunt în ceartă atunci când trebuie să răspundă la următoarea întrebare: este sexualitatea o soluție „de avarie”, menită să asigure supraviețuirea biologică a omului după căderea lui în păcat sau este parte din proiectul lui Dumnezeu pentru om?

Probabil cunoașteți răspunsul: răsăritenii zic că Adam și Eva erau inocenți ca niște copilași în grădina Eden și că probabil ar fi copilărit mult și bine dacă n-ar fi căzut în păcat. Odată cu păcatul li s-au deschis ochii și au început să le sfârâie călcâiele unul după celălalt.

Augustin, în perioada maturității, după ce a început să ia textul Genezei în serios, zice că sexualitatea a fost dată omului spre folosință încă înainte de cădere.

Pe chestiuni de familie și celibat, Augustin mi se pare mult mai nuanțat decât descreieratul de Ieronim, pe care îl stimez ca filolog, dar care mi se pare o catastrofă când vine vorba de „dogmatică”. Dacă Luther se referea la „Ieronim dogmatistul” când spunea că de la el nu prea ai ce învăța, înclin să cred că avea dreptate.