Constantin Brâncoveanu în cronici de epocă. Antologie, studiu introductiv şi cronologie de Răzvan Voncu. Postfață de Ionuț Vulpescu, București, Editura Litera, 2014, p. 368, ISBN: 978-606-741-122-5.

brancoveanu__cpr_lt

Citesc (tot pe apucate) dintr-un volum întocmit de Răzvan Voncu, despre domnitorul Constantin Brâncoveanu. Editorul a reunit în aceeași lucrare mai multe documente importante: cronica lui Radu Greceanu, Anonimul brâncovenesc, fragmente din Letopisețul cantacuzinesc și pagini din Ion Neculce (Letopisețul țării Moldovei).

O astfel de antologie era foarte necesară, însă ar fi fost binevenite mai multe note care să explice expresiile obscure ori care să ne lămurească asupra localităților în care „se petrece acțiunea”. Știe careva pe unde se află Odriiu, Cerneți, Petrovarodin? Dacă eu, care nu sunt cu totul străin de istoria veche, am dificultăți să urmăresc textul, ce face un cititor nedeprins cu arcanele istoriografiei premoderne? Și apoi, cele câteva cuvinte grecești scrise cu alfabet grec sunt măcelărite fiindcă nu s-a găsit un clasicist care să arunce o privire pe varianta tehnoredactată. Pentru grecismele păstrate ca atare ar fi fost necesare explicații mai amănunțite. De pildă, după nominalizarea lui Antim ca „vlădică” (mitropolit) a fost trimis un mesager la „Patrierșiia Țarigradului, ca după orânduiala bisericească să-i trimiță edosis (sic!) și metathesis” (p. 183). Termenii ecdosis (forma corectă) și metathesis nu sunt explicați. Informația din glosar cum că „edosis” ar însemna „știre, noutate” mi se pare alăturea cu drumul. „Metathesis” mi-e clar ce înseamnă: mutarea dintr-un post arhieresc în altul (necanonică, între noi fie vorba!). Dar ekdosis nu-mi dau seama ce o fi. Probabil eliberarea din funcția anterioară deținută de Antim.

Înțeleg, din studiul introductiv, că există numeroase scrisori care s-au păstrat sub numele lui Brâncoveanu, dar că există îndoieli cu privire la paternitatea lor. Ar fi fost minunat dacă acelea ar fi fost aduse la cunoștința publicului într-o ediție aniversară.

Asupra cauzelor morții lui Șerban Cantacuzino încă nu sunt deplin lămurit. N-am ajuns încă la textele scrise de del Chiaro, Radu Popescu ori Dimitrie Cantemir, ca să văd cam ce zvonuri circulau în epocă. În orice caz, Voncu afirmă despre Brâncoveanu că „a jucat foarte convingător comedia refuzului domniei, în împrejurările tulburi ale morții subite a predecesorului, Șerban Cantacuzino (1678-1688).”

Mi-au reținut atenția câteva citate biblice folosite de Radu Greceanu și mă întreb: o fi folosit Biblia de la București sau le-a tradus din slavonește ori din altă limbă? E o chestiune care merită aprofundată: în ce măsură a fost folosită Biblia de la București de către contemporani? Îmi vine să spun că „în foarte mică măsură”, dar mă tem că afirmația trebuie demonstrată cu o salbă de citate „în oglindă”.

Știam despre stolnicul Constantin Cantacuzino că în relația cu Brâncoveanu a aplicat zicala „Eu te-am făcut, eu te omor”, dar nu știam că însuși fiul stolnicului, urcat pe tron după moartea lui Brâncoveanu, a ajuns el însuși descăpățânat.

Tot necunoscut îmi era și conflictul dintre Brâncoveanu și Antim Ivireanul, implicat în 1712 într-un complot al Cantacuzinilor. Brâncoveanu l-a iertat pe Antim, dar nu l-a iertat Nicolae Mavrocordat, domnul fanariot, căci acesta a obținut depunerea lui din scaun, caterisirea de către patriarhia ecumenică, și exilul pe viață la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Atâta doar că Antim n-a mai apucat să citească din Codex Sinaiticus, fiindcă a fost ucis de turci pe drum.

Dar să mă întorc la Brâncoveanu. Mai e o latură a sa pe care nu o cunoșteam: capacitatea de a pune în scenă execuții cu valoare exemplară! Rivalul care umbla să ia tronul lui Brâncoveanu era paharnicul Staico, ale cărui ambiții deșarte sunt zugrăvite de Radu Greceanu cu ajutorul unei aluzii la textul biblic: „[…] ca un om foarte rău și zavistnic ce era, înălțându-să și el cu hirea a apuca domniia, și nu să uita că nu să dau acestea nici celui ce aleargă, ci cui Dumnezeu va” (p. 89). De la o vreme, Staico a dat seme că o lasă mai moale cu urzelile și i-a trimis lui Brâncoveanu scrisori prin care își cerea iertare. Domnitorul, „creștineasca datorie făcându-și, trimisu-i-au carte de iertăciune”, însă paharnicul pare să fi revenit la năravurile lui mai vechi: „păcatul lui la osândă îl trăgea, ca să plinească cuvântul scripturii care zice: ‘că omul nesilnic la inemă cădea-va la rău’ că nu putea a fi altul aseminea lui la răotate” (p. 89).

Susținut de Constantin Cantemir, Staicu s-a dus la Țarigrad cu alți pribegi, cu gând să-l reclame pe Brâncoveanu și să ceară înlăturarea lui. Planul a fost răsturnat de o delegație munteană, care a prezentat un „raport de țară” pozitiv. Anonimul brâncovenesc ne spune că Staicu și ai lui au fost „băgați în fieară și în cătuși și-i puseră într-un car mocănesc și într-acel ceas îi porniră, de-i aduseră în țară, pe cărei i-au descărcat din car la casa iazagiului în București și au poruncit tuturor slujitorilor și toți oamenii târgului să să strângă să-i vază cum îi aduc. Și mult norod de oameni să strânsese cât toate ulițele era împănate dincătro veniia. Și trimise pe gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de postelnic mare, că așa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Țara Rumânească” (p. 270).

Memorabile sunt și paginile în care este descrisă întâlnirea dintre Brâncoveanu și uzurpator. Dar vă las plăcerea să le descoperiți singuri.

Mi-a reținut atenția încă un detaliu interesant: Brâncoveanu a primit la un moment dat pe un Milord englez aflat în drum spre Constantinopol. Ritualul complex prin care a fost primit solul Albionului arată că englezii nu se leapădă de „țeremonii” sofisticate nici când sunt în călătorie.

Cu privire la căderea lui Brâncoveanu ar mai fi ceva de subliniat: obișnuim să spunem că pe domnitorul muntean l-au ucis turcii. Și este adevărat. Așa cum pe Urie hititul l-a ucis sabia amoniților. Dar complotul care l-a adus pe Brâncoveanu la Edicule este lucrătură românească, făcută de „bunii creștini” din anturajul domnitorului. Martirii brâncoveni sunt „de-ai noștri” în sensul că au ajuns la această condiție prin intervenția directă a celor de aceeași credință cu ei! Asta nu se prea spune, ori se uită în mod convenabil!