Abdelwahab Meddeb, The Malady of Islam, trad. din franceză de Pierre Joris și Ann Reid, New York, Basic Books, 2003.

meddeb

Pe Abdelwahab Meddeb obișnuiam să-l ascult la France Culture, până la moartea lui, survenită în noiembrie 2014. De la microfonul emisiunii „Culture d’Islam” tuna și fulgera (cu multă erudiție, dar și cu eleganță) împotriva islamului fundamentalist, ai cărui promotori, ne spunea vorbitorul, caută să tragă pe linie moartă, ori chiar să anihileze în mod violent, moștenirea culturală a islamului din alte epoci.

A durat o vreme până când am realizat că Meddeb, excelent cunoscător al literaturii arabe și al celei franceze, scrisese el însuși un raft de cărți despre islam. Dată fiind ușurința cu care se mișca pe un teritoriu imens (filozofie, istorie, istoria artei, civilizație și limbă arabă), ar fi trebuit să presupun de la bun început că ocupa un post la o universitate din Franța.

Una dintre numeroasele lui cărți, La Maladie de l’Islam (2002), reprezintă o interogație lucidă asupra islamului politic, animat de ambiții politice enorme și otrăvit de uriașe resentimente față de Occident. Am frunzărit de curând, în fugă, versiunea în engleză a cărții, pe care o socotesc o lectură importantă pentru oricine dorește să înțeleagă geneza islamului fundamentalist a cărui spectru bântuie astăzi o bună parte a lumii musulmane.

Ținta predilectă a criticilor lui Meddeb este wahhabismul, ideologie islamică fondată de Mohamed Ibn ’Abd Al-Wahhab (1703-1792), a cărui cea mai cunoscută carte este Kitab at-Tawhid („Cartea unicității lui Dumnezeu”). În adoptarea de către tribul Saud a ideologiei elaborate de Al-Wahhab, autorul cărții vede sursa evoluției Arabiei Saudite din următoarele două secole. Interesant este că această evoluție n-a scăpat atenției unui personaj eminamente postreligios, marchizul de Sade, care în plină epocă iluministă nota că în Arabia a apărut un lider religios care încearcă purificarea religiei lui Mahomet.

Aflu cu surprindere că în islam a existat o vreme un soi de „cult al sfinților”, tolerat de gânditorii islamici precum Ibn Hanbal (780–855 d.Hr.). După reforma wahhabită, mausoleurile „sfinților” islamici au fost distruse sistematic, singurul mormânt rămas neatins în urma epurării fiind cel al lui Mohamed. Astfel de practici „purificatoare” continuă și în Statul Islamic. Cei care au urmărit știrile de anul trecut au auzit probabil de dinamitarea „Moscheii Profetului Yunus (Iona)”, petrecută pe 24 iulie 2014.

Meddeb îi reproșează lui Ibn ’Abd Al-Wahhab că, deși pretinde că a fost urmașul fidel al unor maeștri precum Ibn Hanbal sau Ibn Taymiyya, a modificat substanțial gândirea acestora eliminând moștenirea lor sufistă.

Chiar dacă pentru profani islamul pare un bloc monolit, care poate fi descris cu ajutorul unor afirmații simpliste de tipul „toți musulmanii sunt (potențiali) teroriști”, în interiorul lui se duc lupte ideologice acerbe. Fondatorul wahabbismului a avut el însuși parte de contestări virulente din sânul islamului. Le găsiți descrise la paginile 56-57.

De altfel, wahabbismul nu a „prins rădăcini” la momentul apariției sale. Trupele viceregelui Egiptului, Mohammed Ali (1769-1848) au dus o campanie violentă împotriva noii mișcări. Procesul de purificare a islamului din Arabia a început în secolul XX, prin crearea, în 1932, a statului saudit care a adoptat wahhabismul ca ideologie oficială, exportând-o apoi prin mijloace agresive în toată lumea, cu ajutorul veniturilor uriașe asigurate de exploatarea zăcămintelor petrolifere.

Dar m-am întins prea mult cu „chițăielile” despre „Maladia islamului”. Nu mi-am propus să fac aici o recenzie a cărții, ci să atrag atenția asupra unei lecturi care ar putea fi utilă celor interesați de înțelegerea islamului transformat în ideologie politică.

Precizez că nu-mi pot da seama dacă Meddeb scrie ca musulman „angajat”. A crescut într-o familie de musulmani practicanți, dar pare să se fi distanțat mult în raport cu practica religioasă a familiei sale.