Lucrul pe textul cărții Exod mă fascinează și îmi pare rău că nu am timp să scriu pe blog reflecțiile teologice pe marginea unor pasaje din această scriere.

Un episod interesant care merită atenție este cel în care ne este descris felul în care moașele evreilor ocolesc porunca regelui Egiptului de a-i ucide pe nou-născuții evrei.

Când trebuie să comenteze acest pasaj, predicatorii fie fac eforturi disperate să arate că moașele nu au greșit cu nimic, fie afirmă că moașele au mințit, dar că au ales „răul cel mic” prin opoziție cu „răul cel mare”.

Cred că a introduce în discuție concepte negative („rău mare” vs. „rău mic”) este păgubos. O disecție maniheistă a textului (alb vs. negru, bine vs. rău, adevăr vs. minciună) îl transformă într-o caricatură.

Orice interpretare ar trebui să pornească de la prezentarea ierarhie valorilor care guvernează acțiunea moașele. Universul moral al acestor femei este „mobilat” cu valori precum „frica de Dumnezeu”, „apărarea vieții”, „protejarea celor năpăstuiți”, „curajul în fața tiraniei”, „sabotarea proiectelor diabolice”, „nesupunerea față de o autoritate violentă și criminală”, „prudența”, „discernământul”.

Exegeții care operează cu termeni precum „răul cel mic”, „minciună” sau, dacă sunt generoşi, „adevăr spus pe jumătate” recurg la o hermeneutică procustiană artificială și rigidă, de tip „one-size-fits-all”, pierzând din vedere că adevărul nu se comunică pur și simplu în eter (ca în programul SETI, care transmite semnale radio în univers, către „extratereștri”), ci către un receptor care este „acordat” moral, care are capacitatea și legitimitatea de a-l primi. Or, Faraon nu este pe aceeași „frecvență morală” cu moașele, prin urmare nu este calificat/îndrituit să primească răspunsul pe care îl cere. Nici Isus nu răspunde întrebărilor perfide venite din partea fariseilor și saducheilor. Fiindcă nici aceștia nu au acordajul moral necesar pentru a-l „recepționa” pe Isus. Moașele evreice înțeleg foarte bine că pretențiile unui tiran devin odioase și caduce atunci când acesta flutură pe sub nasul supușilor imperativul categoric al rostirii adevărului, în condițiile în care adevărul urmărit este menit să servească drept instrument al opresiunii.

Moașele sunt personaje remarcabile și fiindcă ele ilustrează foarte bine prezența conștiinței morale în ființa umană în absența unor porunci clare. Dumnezeu nu le-a dat moașelor vreo poruncă. Ele nu aveau Decalogul sau alte legi, așa cum nici fiica lui Faraon nu a fost constrânsă de vreo lege să aplice principiul „iubește pe aproapele tău (evreu) ca pe tine însuți”.