Péter Várdy, Imre Tóth, În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi care totuşi se fac…, Bucureşti, Humanitas, 2014, 345 p.

 

978-973-50-4605-7

Am terminat nu demult o carte-document care mi-a deschis ochii asupra unei Românii dintr-o altă epocă. O Românie din care n-a mai rămas decât memoria unor personaje ce depănă în mod lucid și dureros amintiri despre odiosul, cumplitul secol XX, dominat de cele două rele ireductibile care au desfigurat istoria recentă a Europei.

Imre Tóth, născut Imre Róth, evreu maghiar originar din Satu Mare, a cunoscut bine ambele blesteme și le face portretul pe îndelete în interviurile acordate lui Peter Vardy, interviuri din care s-a născut remarcabila carte publicată anul trecut de Humanitas în traducerea Gabrielei Maaz.

Nu știam că în Satu Mare, locul nașterii lui Imre Tóth, a existat o comunitate evreiască atât de mare. De fapt, orașul a fost unul multicultural, cu precizarea că cele trei comunități (română, maghiară, evreiască) trăiau izolate aproape etanș.

Tóth mărturisește din capul locului că a resimțit multă vreme evreitatea drept une maladie honteuse pe care a încercat să o ascundă în mod tenace. În tinerețe a fost atras de „idealurile” comuniste și a devenit un susținător ardent al acestora. Procesul ieșirii sale din mlaștina minciunii instituționalizate, deși anevoios, a avut totuși loc. Căci trebuie subliniat foarte apăsat: mulți dintre foștii săi tovarăși au rămas înnămoliți în înșelăciune și în mistificări până în ceasul morții.

Nu pot face aici o prezentare detaliată a cărții. Din sumedenia de detalii fascinante cuprinse în dialogul dintre Peter Vardy și Imre Tóth voi selecta doar câteva.

Mă întreb cum este să fii în pielea cuiva căruia colegii de școală îi repetă obsesiv și isteric că este străin? „«Jidanii în Palestina!» urlau colegii mei din Garda de Fier, ca o haită de câini. Aveau voci puternice, pline, baritonale, splendid știau să urle. […] Acest talmeș-balmeș mi se părea pur și simplu caraghios […] Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaționaliști macedoneni ‒ acești oameni, însă coloniști, veniți nu demult din Balcani ca să se îmbogățească, se considerau băștinași cărora li se cuvenea totul în Satu Mare, și socoteau că din moși-strămoși totul este al lor, iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe” (p. 43).

Despre ororile Gărzii de Fier și despre cum se făcea „dreptate” în minunatul interbelic vă puteți face o idee cu ajutorul următoarelor pasaje:

„Garda de Fier a omorât în Maramureș un evreu proprietar de păduri, drept exemplu. A fost proces la Cluj. Cei trei criminali au apărut îmbrăcați în costum popular complet, iar publicul îi saluta în urale. Au fost declarați nevinovați, iar judecătorii au semnat adeziunea la Garda de Fier pe loc.” (p. 63)

„A mai existat în Maramureș un sat celebru, Borșa. Celebru pentru că era locuit aproape numai de „pioși” ‒ evrei hasidici ‒ care creaseră un fel de sectă mistică. […] Nu erau oameni umili, serviabili, ci dintr-o bucată, siguri pe ei. Asta i-a înnebunit pe cei din Garda de Fier. Ce? Pădurari evrei? Tăietori de lemne? Așa ceva nu există! De neacceptat! Au incendiat Borșa, satul lor, care, fiind tot numai case de lemn, a ars zile în șir. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’20, începutul anilor ’30, nu mai știu sigur. Dar mi-aduc bine aminte groaza, șoaptele: „Borșa arde încă”, murmurau. (p. 63-64).

Sar peste zecile de pagini în care Tóth analizează cu mare finețe resorturile care l-au făcut să devină comunist ca să ajung la prima lui „convertire”, prima falie adâncă în eșafodajul minciunii instituționalizate practicat de regimul comunist.

Rolul providențial în crearea acestei falii l-a jucat profesorul Samu Borbély, descendent al unei vechi familii de unitarieni din Ardeal. Matematician strălucit și antinazist declarat, a refuzat să ocupe catedra care i se oferise la Berlin în 1940. Devenise celebru pentru rezolvarea unei ecuații diferențiale care a făcut posibilă construirea unor avioane ale căror aripi să nu se rupă la atingerea vitezelor supersonice.

În 1946, evreii au cerut universității să nu țină cursuri pe ziua de 5 mai, pentru a marca fatidica zi în care, în 1944, a început închiderea în ghetou a evreilor. Deși nu era vorba de o comemorare oficială, partidul comunist i-a „trasat sarcină” lui Tóth, bun prieten cu Borbély, să-l „prelucreze” pe acesta din urmă și să-l convingă să-și țină cursul, „să nu cedeze șantajului evreilor”, căci, nu-i așa, „poporul trebuia să fie conștient că partidul îl apără de șantajul moral al evreilor”. La toate tiradele înflăcărate ale lui Tóth (cum că evreii nu trebuie lăsați să facă mare caz de deportarea lor) „Samu răspundea invariabil doar așa: «Ei drăcie! Nu mai spune! Serios? Cine ar fi crezut!” Până pe 5 mai, Borbély și-a ținut în suspans prietenul, cu răspunsuri în doi peri de felul acesta. Partidul era pe jar, căci nu se putea anticipa ce va face în cele din urmă genialul profesor.

În ziua mult așteptată, la avizier era pus un anunț: „5 mai, în această zi rușinoasă pentru omenire, Institutul de Matematică nu ține cursuri. 5 mai 1946, ora 7.55. Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély” (p. 170).

„Da, acesta a fost răspunsul Prof. Dr. Ing. Samuel von Borbély la prelucrarea mea de două săptămâni. […] E ceea ce se numește o palmă. Și n-am primit-o de la un evreu, ci de la un ungur distins și exemplar, nu-i așa? În alcătuirea conștiinței mele evreiești acest mic episod a fost decisiv” (p. 171).

A doua „convertire” a lui Tóth a avut loc în 1969, când a ajuns la Frankfurt, ca angajat al universității. În lumea pestriță a acelui oraș, a întâlnit o evreică originară din Salonta care supraviețuise Auschwitzului și care devenise cetățean israelian. Doamna cu pricina, care avea ca „specialitate” obținerea despăgubirilor pentru supraviețuitorii Holocaustului, l-a luat pe Tóth la poliție, ca să-i aranjeze prelungirea vizei. A urmat o scenă suprarealistă. Ajunsă la biroul de petiții, întreprinzătoarea intermediară începe să răcnească la funcționari: „«Tu mi-ai omorât mama!»… și altele de felul acesta. A fost cumplit de penibil, odios, își ridica tot timpul mâneca bluzei și își arăta brațul: «Privește-l Uită-te aici, am fost la Auschwitz!» Și nemții aceia erau intimidați. În afară de asta, nu numai că-i șantaja, dar îi și mituia, înțelegi? Toți erau la mâna ei. Îi înjura, șantaja și mituia. Le-a dat o sută de mărci. A fost cumplită! Cumplită, vulgară și șantajistă. Tot ea voia să-mi aranjeze despăgubirea de război. Comisionul ei era de 15%. Femeia imediat mi-a și socotit pe o hârtie cât îmi revine mie. Avea crize de euforie: și ăsta a murit, și pe ăsta l-au omorât! Ce sumă mare! Și a socotit că ar fi trebuit să primesc 150-200 000 de mărci. Pur și simplu se tăvălea de fericire: atâția bani! Și toți pentru mine!” (p. 173).

Dezgustat de întâlnirea cu „impresara” de despăgubiri, Tóth s-a exprimat față de Siegrid, o colegă nemțoaică, cu aceste cuvinte: „Am o reclamație de făcut: tipii ăștia de la Auschwitz nu și-au făcut treaba suficient de bine lăsând astfel de gunoaie în viață. Un defect de funcționare!” (p. 173). Siegried s-a schimbat pe dată la față și nu i-a spus decât atât: „Herr Tóth, ich verstehe ihren Sinn für Humor. Es gibt aber Dinge, worüber es keine Witze gibt”. Scurt spus: există lucruri cu care nu se glumește!

„Am primit deci cea de-a doua palmă. Și nici pe asta n-am primit-o de la un evreu, ci de la o tânără nemțoaică. M-a dărâmat. De atunci am renunțat definitiv la tonul acesta arogant și în esență mincinos. […] A fost lung drumul care m-a dus către mine.” (p. 174).

Pun aici punct însemnărilor mele. Cred că fragmentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i convinge pe eventualii curioși că e nevoie de stomac tare pentru a parcurge cartea lui Tóth.

Anunțuri