Mai jos puteți citi a patra și ultima postare din seria intitulată „Plânsul lui Cornilescu”, avându-l ca autor pe Christian Sălcianu.

Plânsul lui Cornilescu

„Cu privire la schimbarea termenilor «righteousness» și «justification» trebuie să vă spun confidențial că am plâns ca un copil în tren și târziu în noapte. Mi-a părut într-adevăr foarte rău. Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.”[1]

Sunt cuvinte de o greutate imensă, culise de suflet: confidențial, lacrimi, inimă, popor, înțeles adevărat, aspect central al Bibliei. Traducătorul ne aduce aminte de Apostolul Pavel care scrie „cu ochii scăldați în lacrimi […] ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi” (2 Corinteni 2:4).

Ne-am putea întreba care era riscul? Ce neajunsuri avea alternativa? De ce atâta frământare? Cornilescu era conștient de această tensiune pentru că o trăise nemijlocit timp de mulți ani. Concret: una era să spui că „Dumnezeu te face drept” și cu totul altceva să crezi că „Dumnezeu te socotește drept”.

Pe fundalul Vechiului și al Noului Testament, termenii ebraic și grecesc pentru „îndreptățire” au semnificație în context judiciar[2], realitatea reprezentată de aceștia fiind cea de „pronunțare”, de recunoaștere a unei relații de conformitate cu legea lui Dumnezeu. Se recunoaște o tensiune în faptul că în Biblie apar nenumărați oameni declarați „neprihăniți” în ciuda defectelor și a păcatelor lor.[3] Și atunci, ce este „îndreptățirea” sau „justificarea”? „Justificarea este repunerea individului într-o stare de dreptate. […] Justificarea este un act declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza suficienței morții ispășitoare a lui Cristos, El declară că credincioșii au îndeplinit toate cerințele Legii care se referă la ei. Justificarea este un act judiciar care îi atribuie credinciosului dreptatea lui Cristos.”

Ce nu este „îndreptățirea” sau „justificarea”? „Se acceptă în mod universal că termenul «a justifica» (dikaioo) nu înseamnă «a face drept».” „[Îndreptățirea] nu se realizează prin transformarea persoanei în așa fel încât să fie dreaptă sau prin modificarea stării ei spiritual reale.” „[Îndreptățirea] nu este o infuzie de sfințenie în individ. […]”[4] În concluzie, „această neprihănire sau îndreptățire […] este o declarație a schimbării statutului păcătosului și nu o infuzie de bunătate în sufletul lui.”[5]

Cel mai probabil aceasta a fost tensiunea trăită și de Cornilescu. Cornilescu afirmase că prin cuvântul „dreptate” „cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important”. El însuși trecuse prin experiența aceasta, când, la finalul traducerii NT se descoperise a fi un păcătos sortit iazului de foc. Editorul Conțac explică: „Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că «toți sunt socotiți neprihăniți fără plată», prin credința în sângele lui Isus Hristos.”[6] El afirmă mai departe că „prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther.”[7] Luther spusese: „Am început să înțeleg că «justiția lui Dumnezeu» însemna acea dreptate prin care omul trăiește prin darul lui Dumnezeu, adică prin credință. Iată ce înseamnă: justiția lui Dumnezeu este revelată de Evanghelie, o dreptate pasivă prin care Dumnezeul plin de milă ne justifică prin credință, după cum este scris: «Cel care este justificat prin credință, va trăi.» Acesta este punctul în care am simțit că am fost pe deplin născut din nou.”[8]

Istoria se repeta: experiența lui Cornilescu, a lui Wesley, a lui Luther, a apostolului Pavel nu ținea de un cuvânt, ci de un concept, de o realitate – renunțarea la eforturile proprii pentru mântuire și primirea în dar a verdictului de achitare dat de Dumnezeu prin jertfa lui Isus Hristos. Așadar, îndreptarea sau revenirea după voia lui Dumnezeu nu se baza pe eforturi omenești sau pe schimbări ale naturii omului (acestea fiind din vremea fariseilor și până azi cunoscute ca străduințe perfecționiste), ci prin primirea în dar, prin credință, a jertfei lui Isus Hristos. Ca atare, Cornilescu retrăia tensiunea gândindu-se la experiența tuturor cititorilor săi: „Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.” Conștientizarea acestui fapt rămâne să fie o descoperire la care să ajungă toți creștinii, în special cei ce susțin că sunt născuți din nou, și este deopotrivă obligatoriu a fi inclusă în predicarea oricărui slujitor al Evangheliei.

Un compromis fără compromitere

Conștient că în economia situației putea să apară și acuza unei ambiții personale, și doritor a nu pune obstacole proiectului, Cornilescu a cedat: „Nu sunt omul care să meargă împotriva bunului simț. Așadar, după multă luptă, am decis să introduc schimbarea.”[9] Schimbarea viza renunțarea la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu” și înlocuirea expresiei cu un singur cuvânt.

Decizia traducătorului fusese una personală, chiar dacă luată într-un context de presiune, iar asumarea responsabilității aparținea de acum SBB. Mărturisirea traducătorului continua: „Am înțeles noaptea trecută că [parafraza] va fi scoasă, așa că am decis înaintea dvs., și mă bucur că am fost de-acord fără să știu decizia. Oricum, Societatea va avea o anumită responsabilitate pentru această schimbare. Așadar, jalea mea e alinată un pic la gândul că am fost silit să fac schimbarea și slavă Domnului că nu a fost făcut în cel mai rău mod, ci prin folosirea acelui cuvânt care este mai acceptabil decât celălalt.”[10]

Care erau aceste cuvinte, unul mai puțin „acceptabil” decât celălalt? Opțiunile evaluate timp de mai mulți ani erau limitate: „neprihănire”, „dreptate”, „îndreptățire”. Adeney, reprezentantul SBB la București și activ în misiunea printre evrei îl consiliase pe Cornilescu promovând termenul „neprihănire”. După cum îi scria lui Kilgour (coordonatorul SBB de la Londra): „L-am îndemnat să adopte un cuvânt existent în limbă, dar rar întrebuințat, «neprihăniți» și să lase ca sensul să se dezvolte în acest termen. Cuvântul, cu o notă privitoare la înțeles, i-ar obișnui treptat pe oameni să citească acest sens când îl găsesc.”[11]

Cornilescu s-a conformat: „Am pus cuvântul despre care am vorbit cu dl Adeney, nu cel mai rău. Cred că din două cuvinte rele trebuie să-l alegem pe cel mai bun, nu pe cel mai rău.” Milioanele de exemplare ale versiunii lui Cornilescu confirmă termenii „neprihănire” și „socotit neprihăniți”. Cornilescu explică: „Am pus în același timp o notă de subsol – o singură dată – cu explicația și cu termenul propriu-zis.”[12] Cititorul poate verifica versetul 21 din Romani 3, unde în text apare cuvântul „neprihănire”, iar la subsol alternativa „dreptate”. Cornilescu explică mai mult într-o altă scrisoare: „Am pus o notă de subsol care spune: „grecește: dreptate”. Astfel că cititorul are ambele echivalări. Singurele note de acum în versiunea mea vor fi notele cu formulări alternative, destul de puține.”[13] Una dintre acestea, în contextul care ne interesează – acela al neprihănirii – este cea de la Ieremia 33:16 unde expresia „Domnul, Neprihănirea noastră” are ca notă de subsol „Sau: stare după voia lui Dumnezeu”.

Soluția lui Adeney a fost una de compromis, el însuși recunoscând o nesiguranță: „Nu mi-e clar dacă face bine înlocuind „dreptate” cu „neprihănire” (pentru righteousness). Recunosc dificultatea, dar poate că ar fi fost mai bine să lase cuvânt vechi și să-i învețe pe oameni înțelesul lui dublu. Va fi interesant să auzim ce cred alții și ce va aduce timpul.”[14]

Ce a adus timpul? Din 1924 până azi, la 90 de ani de la prima ediție SBB, citim în versiunea Cornilescu că „am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos” (Galateni 2:16). Termenul s-a consacrat ca atare, deși se poate suspecta faptul că majoritatea oamenilor[15] înțeleg prin neprihănire o stare de desăvârșire și mai puțin o declarație cu privire la un statut de desăvârșire. Altfel spus, există riscul de a fi schimbat un cuvânt cu altul, iar semnificația în carte, predică, rugăciune sau cântare să-i fie aceeași șubredă, insuficientă, de care s-a ferit amarnic Cornilescu.

„Cornilescu să dispară!”

Într-unul din momentele tensionate de gestionare a noului produs editorial, Cornilescu a fost consultat dacă să apară sau nu numele lui pe pagina de titlu a Bibliei pe care o tradusese. Inițiativa urmărea eliminarea unui potențial obstacol în calea distribuției Bibliei și a primirii adevărului de către români. Marele om a detensionat creștinește situația într-o exprimare cu rezonanțe apostolice: „Cornilescu să dispară și Biblia să fie cunoscută drept cuvânt al lui Dumnezeu!”[16].

Nu a plâns că nu i-a apărut numele pe o Biblie pe care deceniile următoare aveau să o numere în milioane de exemplare. Nu a plâns că această „cea mai citită traducere a Sfintei Scripturi”, cum spune în subtitlul volumului Cornilescu editorul Emanuel Conțac, avea să fie pentru mulți dintre cititorii ei o anonimă în ce-l privește pe traducător. A plâns însă pentru un adevăr, pentru o modificare, pentru că și-a dorit ca cititorul să înțeleagă că aspectul central al Bibliei nu este o desăvârșire utopică și înfricoșătoare, ci este acela de „a fi socotit neprihănit” prin har, prin credință.

Iată spiritul tuturor celor „născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Un spirit în care a te război pentru un text să nu fie expresia unor ambiții scolastice, teologice (sau, mai nou, de patrimoniu și economice), ci dorința autentică de a-l împărtăși fidel, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13). Un spirit al celui care nu este și nu va fi ontologic fără vină, ci doar socotit astfel. De Dumnezeu.

[1] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[2] Vezi Romani 8:33,34.

[3] Vezi cazuri precum patriarhul Noe (VT) sau Zaharia (NT), tatăl lui Ioan Botezătorul. Cazul cel mai relevant este acela al patriarhului Iov care, acuzat de prieteni de păcate, și recunoscând că nu este desăvârșit, își cere dreptatea de la Dumnezeu care să-l recunoască neprihănit (Iov 23).

[4] Millard J. Erickson, Teologie creștină, Editura Cartea Creștină (Oradea: 1998), vol. 2, pp. 125-128.

[5] Ed. Raoul Dederen, Handbook of Seventh-day Adventist Theology, capitolul Salvation, Review and Herald Publishing Association (Hagerstown: 2000), p. 304.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[7] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[8] Teologia reformatorilor, p. 76.

[9] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[10] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[11] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[12] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[13] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[14] Scrisoarea 338 (8 ianuarie 1925).

[15] Dicționarul Academiei arată că în literatura română termenul „neprihănit” e consacrat ca „fără pată” sau „imaculat”, exprimând o calitate pură a conștiinței (Negruzzi), a vieții omului (Asachi, Davila), a iubirii (Minulescu), a dimensiunii sexuale a omului, castitatea (Delavrancea, Galaction) sau, la modul figurat, o trăsătură de curăție imaculată a unei păduri (Hogaș), a albului unei marmure sau mai ales al zăpezii (Macedonski, Arghezi, Rebreanu, Sadoveanu, Stancu). Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul VII, partea 1, litera N, Editura Academiei (Bucureşti: 1971).

[16] Scrisoarea 179 (4 martie 1924). Apostolul Pavel scria corintenilor: „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.” (1 Corinteni 3:5)