E mult de când n-am mai văzut versete din Scriptură supuse la cumplite cazne hermeneutice de tipul celor la care se dedă ‒ cu multă siguranță de sine ‒ domnul Cristian Tudor Popescu în ultimele sale materiale de presă.

Într-un articol publicat la începutul lunii martie, cunoscutul nostru jurnalist declara (AICI): „Subsemnatul n-am făcut nicio oră de religie în şcoală. Ceea ce nu m-a împiedicat să citesc din doască-n doască Evangheliile, Epistolele, Faptele şi Apocalipsa, în română, franceză şi engleză. Pot să susţin oricând o controversă cu orice teolog.”

Nu știm ce spune această declarație despre competențele de teolog ale autorului, dar e neîndoios că ea spune multe despre stima de sine a aceluiași. Căci, de bună seamă, ființa interioară a dlui CTP nu e în vreun fel pândită de pericolul epuizării resurselor de modestie.

Dar să trecem la analiza articolului pe care îl publică recent (vezi AICI). Da, domnul Popescu are dreptate când scrie că facerea de bine este mai importantă decât ritualul şi regulile religioase. Dar când începe să comenteze textul biblic ajunge la derapaje hermeneutice serioase.

Să luăm cunoscutul episod care prezintă întâlnirea dintre Isus și femeia cananeancă (Matei 15:21-28). Citez:

Când femeia insistă, Hristos îi dă o pildă jignitoare: Matei, 15, 26: „ «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei»”. Carevasăzică, copiii lui Iisus sunt evreii, iar căţeii, alte neamuri.

Felul domnului CTP de a privi acest text mă perplexează. Dacă domnia sa ar fi fost un apărător al „corectitudinii politice”, ideologie care postulează, între altele, că toate religiile sunt la fel de valoroase, aș fi înțeles de unde vine sugestia că răspunsul lui Isus conține o „pildă jignitoare”. O fi jignitoare pentru sensibilitățile moderne ale domnului CTP și ale altor „liber cugetători”, pentru milionarele excentrice, iubitoare de animale, care își lasă averile pisicilor de companie, ori pentru toți cei în a căror ierarhie de valori viața unui animal e mai presus de viața unui copil.

Dar nu e jignitoare pentru cine consideră că Isus face o constatare de bun simț, pe care, în mod paradoxal, un om cu acuitatea intelectuală a lui CTP, o trece cu vederea: niciun om zdravăn la cap nu își privează copiii de pâine pentru a hrăni animalele semidomestice care bântuie în jurul gospodăriei sale!

Dacă admitem validitatea morală a acestei premise enunțate de Isus, mai rămâne o întrebare incomodă: sugerează oare Domnul că femeia și fiica ei sunt, în raport cu Poporul Ales, ceea ce sunt câinii pentru un omul care are de hrănit o casă de copii?

Exceptând cazul în care vrem să falsificăm figura lui Isus, trebuie să vedem aici un răspuns (oblic, nu spus „pe șleau”) menit să o confrunte pe femeie cu o realitate limpede ca lumina zilei: de drept, ea, feniciana, provenind dintr-un popor păgân, idolatru, cu o reputație cumplită nu doar în lumea evreiască, ci și în cea greco-romană (vezi odioasele sacrificii de copiii aduse la Cartagina și în alte colonii feniciene), n-ar trebui să emită vreo pretenție în raport cu Cel trimis la oile pierdute ale Casei lui Israel.

Domnul CTP este de altă părere. El crede că omul poate și trebuie să-i dicteze lui Dumnezeu condițiile săvârșirii binefacerii. Văzut din perspectivă umanist-ateistă, Isus Hristos trebui să fie tonomatul în care introduci moneda cu cererea, urmând ca imediat să pice soluția mult dorită. Or, Isus refuză, aici și în alte cazuri, să fie marioneta făcătoare de bine peste care se înstăpânește discreționar și tiranic voința unei alte persoane, fie ea o mamă a cărei fiică suferă din pricina unui demon, sau un jurnalist ateu a cărui hermeneutică biblică suferă grav din pricina incapacității de a pătrunde spiritul Evangheliei.

Mai există însă o dimensiune, la fel de importantă, a răspunsului dat de Isus: în relația dintre Dumnezeu și om rămâne o distanță care trebuie acoperită de năzuința umană. „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide” (Mat. 7:7), mai spune Isus cu altă ocazie. În Împărăția lui Dumnezeu nu este loc pentru nătăfleți care așteaptă să le pice în gură vreo pară mălăiață, ori pentru leneși care se întreabă dacă posmagii Împărăției vin gata muiați și mestecați.

Din păcate, hermeneutica grosieră a finului analist CTP reduce toate aceste elemente la o singur comentariu:

Carevasăzică, copiii lui Iisus sunt evreii, iar căţeii, alte neamuri.

Da, carevasăzică așa, și mult mai mult decât atât! Căci neamurile, pe care Isus le face să-și vadă lungul nasului în acest verset, sunt cuprinse de harul lui Dumnezeu în finalul Evangheliei, în toate versiunile, deci și în „română, franceză și engleză”, cum o va fi citit domnul CTP.

Finalul comentariului scris de dl Popescu este ceea ce m-aș fi așteptat să găsesc într-un articol scris de un aparatcik de partid școlit la „Ștefan Gheorghiu”, nu într-un text de presă scris de un publicist obișnuit să vadă lucrurile nuanțat. Căci iată ce cugetă pe nerăsuflate domnul CTP:

În disperare de cauză, feniciana îşi strigă supunerea şi credinţa faţă de religia lui Iisus:

Matei, 15, 27: „ «Da, Doamne», a zis ea, «dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor» ”.

Deci, eu, sirofeniciana politeistă, mă declar căţeaua stăpânilor mei evrei, în frunte cu Tine, Doamne, Unul. Numai în aceste condiţii, de convertire forţată şi umilinţă, Iisus îi eliberează fata de diavol.

Mă declar dezarmat de expresia „religia lui Iisus”. Ce o fi înțelegând domnul CTP prin această sintagmă? Vrea oare să spună că „religia lui Iisus” este iudaismul și că Isus se așteaptă ca femeia să treacă la iudaism, ca să poată beneficia de vindecare? Următorul paragraf asta ne dă ne înțeles: Isus nu ratează ocazia de a face o adeptă a iudaismului, profitând de faptul că respectiva se află la ananghie!

Dacă asta spune domnul CTP, spune o nerozie. Căci nimic din acest pasaj nu sugerează că am avea de-a face cu o „convertire” (în sensul „trecerii de la o religie la alta”), și cu atât mai puțin cu o „convertire forțată”. Singura convertire pe care o așteaptă Isus este întoarcerea omului dinspre păcat și dinspre sine către Dumnezeu și către Împărăția Cerurilor.

Domnul CTP vede în femeia feniciană un personaj ultragiat și umilit, pe care Isus o strânge cu ușa pentru a o sili să se convertească la „religia lui”.

Eu văd în acest personaj o femeie dârză, de mare curaj, care, departe de a se simți jignită sau umilită, trece cu mare dibăcie toate obstacolele pe care ‒ cu mult simț pedagogic ‒ le ridică în calea ei Mântuitorul. Poate o să vă mirați că vorbesc de „obstacole ridicate de Iisus”. Dar ar fi aici ceva surprinzător? Orice bun maestru, indiferent de domeniu, își spune mereu învățăceii unor probe de rezistență; știe că trebuie să înalțe ștacheta pentru a le oferi șansa de a se ridica la înălțimea ei. Femeia răspunde provocării, ridică mănușa și dă răspunsuri care îl pun în uimire pe Hristos.

Domnul CTP, aplicând o hermeneutică de aparatcik, citește răspunsul femeii după cum urmează:

Deci, eu, sirofeniciana politeistă, mă declar căţeaua stăpânilor mei evrei, în frunte cu Tine, Doamne, Unul. Numai în aceste condiţii, de convertire forţată şi umilinţă, Iisus îi eliberează fata de diavol.

E limpede că într-o astfel de situație femeia feniciană vorbește cu glasul ventrilocului CTP, nu cu propriul glas.

Dacă remarca ei n-ar fi aprig schingiuită de domnul CTP, ea ar putea suna și astfel, mai aproape de spiritul Evangheliei după Matei:

„Da, Doamne, știu că nu sunt una dintre oile pierdute ale Casei lui Israel, nu fac parte din poporul ales, dar bunătatea Ta este atât de mare, încât ea se revarsă și asupra celor nevrednici. După cum Tu însuți ai spus într-o altă împrejurare, „Dumnezeu face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat 5:45).

Mai e o chestiune care mă roade. Zice-se că domnul CTP este și romancier, om înzestrat cu mult simț literar. Din păcate, n-am avut ocazia să verific această aserțiune, fiindcă n-am citit niciuna dintre lucrările sale de beletristică. Citesc mult mai puțin decât îmi doresc. Dar mă întreb: ce om înzestrat cu simț literar citește scena descrisă de Matei fără să fie emoționat de intensitatea dramatică a schimbului de replici dintre personaje? Cum poți să citești episodul în cheia meschină, „minerească”, propusă de domnul CTP, încât să ratezi complet sublimul ei literar? Există în acest scurt pasaj o încleștare verbală intensă, o măsurare de forțe, un duel fulgerător în care Maestrul testează natura credinței ucenicului său. Măreția celor descrise aduce aminte de episodul luptei lui Iacov cu îngerul lui Dumnezeu. Și apoi, cum să ignori tocmai finalul, spusa prin care Iisus elogiază dârzenia femeii: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-se precum voiești!”