Zilele acestea, uluirea mea în fața capacității premierului Ponta de a minți a înregistrat un nou vârf istoric, în ciuda resemnării mele că în perimetrul politic minciuna va rămâne endemică până la înnoirea tuturor lucrurilor.

Cine are ochi de văzut și urechi de auzit știe că în lumea noastră căzută se minte constant. Se minte în mediul academic, presupus a fi mai sensibil la exigențe morale și imperative academice. Se minte, din păcate, și în mediul religios. În experiența mea didactică am văzut studenți capabili să mintă cu destul sânge rece. Am întâlnit și pastori capabili să mintă relativ dezinvolt. De fapt, chiar și în mediile cele mai intransigente moral, minciuna rămâne o realitate reziduală, ceva pe care uneori nu poți pune degetul, așa cum nu poți pipăi conturul unui nor.

Dacă prezența minciunii este în sine îngrijorătoare, mai îngrijorătoare este capacitatea noastră, ca societate, de a ne acomoda la minciună. Faptul că românii au tolerat vreme de 50 de ani minciuna instituționalizată, grosieră, criminală, arată care sunt limitele elasticității noastre morale ca nație.

Faptul că avem un plagiator de notorietate în fruntea țării arată iarăși cât de insensibilă este, pe ansamblu, societatea noastră la chestiunea minciunii.

După știința mea, niciun lider religios nu a emis în ultimii 3 ani vreo pastorală în care să atragă atenția asupra consecințelor toxice pe care le are folosirea minciunii de la cel mai înalt nivel guvernamental. Avem astfel o parte din explicația pentru lipsa de claritate morală care asfixiază această țară. Zilele trecute, un profesor de teologie mă punea în uimire spunându-mi (aprobativ) că în ortodoxie domnul, conducătorul statului, primea, odată cu ungerea, un soi de imunitate în raport cu supușii săi. Cu astfel de explicații, nu mă mir că suntem conduși de oameni care au devenit consubstanțiali cu minciuna.

Un astfel de om, pentru care minciuna nu este a doua, ci singura natură, este Victor Ponta. Citiți AICI materialul lui Dan Tăpălagă și veți înțelege de ce.