Cititorii atenți la spațiul politic vor fi observat deja că noul ministru al Dezvoltării, Sevil Shhaideh, a jurat cu mâna pe Coran la ceremonia de învestire în funcție (AICI).

Deja au apărut reacții critice: de ce cu mâna pe Coran și nu cu mâna pe Biblie?

Cei care pledează pentru jurămintele cu mâna pe Biblie nu realizează pesemne în ce contradicție majoră se găsesc: cum să juri cu mâna pe Biblie când Biblia, prin vocea lui Isus Hristos, îți interzice categoric să juri?

Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: ,,Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” Dar Eu vă spun: „Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat

Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: ,,Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la Cel rău.

Faptul că oamenii ajung să jure la învestitura în funcție constituie triumful instinctului superstițios asupra spațiului social-politic. Omul antic, care credea în zei, făcea o promisiune solemnă „cu clauză”: „zeii să-mi facă așa și așa dacă nu spun adevărul, dacă nu împlinesc cutare promisiune etc.”. Orice jurământ era, implicit, o recunoaștere că există ființe superioare care sunt martore la promisiune și care vor pedepsi călcarea cuvântului dat.

Vechiul Testament, revelat unui popor care constituie o insuliță într-un ocean de păgânism, dă mărturie despre existența jurămintelor. Vedem păgâni care fac jurăminte (cazul reginei Isabela, soția lui Ahab) sau evrei care îl invocă pe Dumnezeu ca martor. De fapt, Dumnezeu însuși, ca să vorbească pe înțelesul nostru, folosește un limbaj similar, când jură și spune „Pe viața Mea” (ebr. hay-’ani), formulă care ar putea fi tradusă prin „Viu sunt Eu” sau „Pe cât este de adevărat că sunt viu”.

În Predica de pe Munte, Hristos anulează dintr-un condei întreaga instituție a jurămintelor, fiindcă aceasta devenise monstruoasă din pricina subtilei cazuisticii avocățești prin care se încerca „negocierea” gradelor de validitate a unui jurământ: „Dacă juri pe Templu nu ești legat de jurământ, dar, dacă juri pe aurul din Templu, jurământul este valid”.

Mântuitorul nu are niciun fel de înțelegere pentru astfel de tertipuri și viclenii, fiindcă minciuna de care vrem să ne apărăm prin jurământ ajunge să se insinueze în însăși inima instituției „protectoare”, devenite sperjur. Când putregaiul înșelăciunii s-a încuibat în formule solemne, pretinsa lor sacralitate ajunge o glumă sinistră. Când învinuitul Dan Șova se apără de justiție cu „mir de la Sfântul Mormânt”, folosirea mirului respectiv ajunge mascaradă, sacrilegiu și prilej de batjocură din partea necredincioșilor.

Așadar, ce le-aș spune acelor creștini oripilați că ministrul Dezvoltării a jurat cu mâna pe Coran? Le-aș spune că tocmai Biblia pe care vor să o vadă folosită în contexte oficiale interzice jurămintele și că ne invită să „recredibilizăm” cuvântul simplu („Da, da; nu, nu”) cu ajutorul caracterului nostru. Pe un mincinos notoriu precum Victor Ponta, o mie de jurăminte solemne (cu mâna pe Biblie și Biblia pe inimă) nu-l pot face să fie ori să redevină credibil. Prin contrast, cuvântul simplu rostit de un om integru, cunoscut pentru onestitatea lui, nu are nevoie de proptelele specioase ale unui jurământ solemn.

Ce i-aș spune doamnei ministru care a jurat recent cu mâna pe Coran? I-aș spune că, înainte de ea, sumedenie de miniștri din „cel mai cinstit guvern” au jurat solemn cu mâna pe Biblie că-și vor dărui toată puterea pentru propășirea materială și spirituală a poporului român blah, blah, blah, dar că asta nu i-a împiedicat să-și dăruiască toată puterea pentru propășirea lor personală, a familiei lor și a clientelei lor politice, în detrimentul propășirii nației. Mie, ca simplu alegător, o promisiune simplă („Promit să-mi dăruiesc toată puterea etc. etc.”) mi-ar fi fost de-ajuns. Căci, precum se ştie, „boul se leagă cu funia, și omul cu vorba”. Ceea ce trece peste cuvântul simplu poate fi, după cum și este adesea, încercarea Necuratului de a se da drept înger de lumină.

Anunțuri