Astăzi a trebuit să dau o fugă până la Casa Academiei. Fiindcă și colegul meu de birou avea drum într-acolo, am sărit amândoi într-un taxi, cu gând să împărțim costul „fifty-fifty”. De regulă nu umblu cu taxiul, fiindcă tarifele RATB sunt imbatabile. De fapt, dacă nu am bagaj, prefer să vin cu autobuzul inclusiv de la aeroport. Dar astăzi a fost o excepție.

Taximetristul nostru are chef de vorbă și, fiindcă eu și D. suntem „de neamul moldovenilor” (adică lesne aplecați spre limbariță), conversația se leagă binișor. Îi pomenisem lui D. despre niște Biblii pe care trebuie să le cumpăr, așa că șoferul ne întreabă dacă suntem la teologie. Da, suntem, dar nu studenți.

Moment de mirare în fața descoperirii că avem niște anișori de predare.

-Da, se mai întâmplă uneori să fiu întrebat „în ce an sunt”, mă simt dator să precizez eu, cu modestia păunului care își scoate coada „în lume”.

-Și ce predați?

-Limba greacă, zic. Greaca biblică. E diferită de greaca modernă.

Profit de ocazie să-l asupresc pe șofer cu un mic excurs lingvistic despre diferența dintre „greaca populară” și „greaca pură”.

Deja urcăm spre Ghencea și la un semafor se apropie de mașină o țigăncușă care, fără preaviz, prinde a stropi din belșug parbrizul taxiului cu soluție „de geamuri”, după care începe să dea „lustru”.

Șoferul îi răcnește să înceteze. „Chivuța” plusează, șmotruind și mai aferată. Excedat, taximetristul deschide portiera și îi strigă: „Dacă îi dau câteva, te albesc!”

D., în dreapta șoferului ultragiat, oftează în semn de solidaritate cu „partea vătămată” (aflată la volan).

-Domne, țiganul tot țigan! Ăștia nu înțeleg! Sunt suboameni!, se dezlănțuie cu năduf interlocutorul nostru.

D. oftează iarăși, sărind imediat, creștinește, în sprijinul „părții discriminate”.

-Nu cred că trebuie să folosim asemenea cuvinte! Ăsta e rasism!

-Da, sunt rasist, se ambalează șoferul! Nu mă feresc s-o spun. Sunt rasist! Ăștia au în gene numai să fure, să înșele!

-Nu cred, intervin eu. Să vă spun de ce. Am și argumente. Pe la 1850, înainte să înceapă războiul civil în America, erau unii care credeau că negrii sunt suboameni, că au fost creați de Dumnezeu exclusiv pentru munca de jos. Cei cu asemenea idei nu și-ar fi închipuit că prin educație un negru poate ajunge să facă toate activitățile pe care le face un alb…

-Ba chiar să devină președinte!, îmi servește D. un argument imbatabil.

-Ei, asta e altceva, pentru că negrii chiar sunt foarte buni în anumite domenii. De pildă în sport…, parează taximetristul. Dar cu țiganii e altceva… Ăștia nu sunt negri, ăștia sunt țigani!

-Păi și negrii au fost în situația lor! N-au avut educație, au fost robi pe plantații… Au fost duși acolo fără voia lor. Lucrurile nu se pot schimba peste noapte… La noi țiganii au fost sute de ani robi la mănăstiri. Ce vă așteptați să iasă din oameni ținuți în astfel de condiții?

-N-am niciun fel de așteptări, admite franc șoferul. Nici nu vreau să am de-a face nimic cu astfel de oameni!

-Dar văd că aveți acolo ‒ și arăt spre oglinda retrovizoare ‒ o cruce pe care scrie „Iisus Hristos”. Isus Hristos, pentru care presupun că aveți un mare respect, a făcut exact invers. A stat cu vameșii și cu păcătoșii, cu oameni pe care ceilalți nu și i-ar fi dorit în preajmă. Mai mult, a stat la un moment dat de vorbă cu o femeie, o samariteancă. Pentru un evreu, asta ar fi fost o mare înjosire. Dacă zicem că îl urmăm pe Hristos, oare nu s-ar cuveni să încercăm să facem și noi la fel? Adică să nu-i considerăm pe alții suboameni…

-Da, da, așa e, se desumflă treptat interlocutorul.

D. îmi ține isonul, aprobând zgomotos elanurile mele omiletic-dăscălitoare.

Ne lansăm într-o discuție despre păcat, teodicee, rugăciune, relația cu Dumnezeu. Șoferul, aflat în minoritate, sub asediu, începe să ne dea dreptate „pe bandă rulantă”.

Îmi dă impresia că ne aprobă fiindcă nu ne poate contrazice. Încercăm să nu-l năucim cu versete, dar nici nu-l putem lăsa baltă când ne spune că „eu cred că trebuie să te rogi numai pentru sănătate”.

-Păi și sănătatea sufletească nu e importantă?, îl hărțuiesc eu ca un tăun socratic. Există oameni care sunt roși de invidii, răutăți, bârfe. Și astea sunt boli. Ergo, ne putem ruga și pentru alte cauze, nu doar pentru „sănătate”.

Șoferul n-are încotro. Înghite în sec și aprobă.

Fiindcă văd lângă cruce un recipient cu ceea ce pare a fi un soi de ulei, întreb, îmboldit de curiozitate:

-Acolo aveți mir?

-Ah, nu, ăsta e parfum.

-Am crezut că aveți mir, zic eu ingenuu. Ca domnul Șova. „Mir de la Sfântul Mormânt”. N-ați văzut când a fost miruit în Parlament?…

Nu văzuse, dar recunoaște că a fost o bătaie de joc.

Am intrat pe 13 Septembrie și trecem pe lângă Catedrala Mântuirii Neamului.

-Deja s-a ridicat binișor, observ eu. Și nu ratez ocazia să-l trag de limbă:

-Ce părere aveți despre Catedrală?

-Sincer? întreabă precaut șoferul.

Când ești cu două „fețe bisericești” de gura cărora n-ai chip să scapi, oricum ai da-o, minime precauții diplomatice sunt necesare.

-Da, sincer.

-Sunt împotrivă!

-Dar ce ați fi făcut cu banii ăștia, dacă ați fi putut să-i administrați dvs.?

-Spitale! Neapărat spitale! Părerea mea! O fi greșită, dar asta e părerea mea!

Aici îi dau dreptate. Cădem în sfârșit de acord într-o chestiune. Mașina oprește în fața intrării și descopăr nu fără un simțământ de ușurare că maidanezii care făceau de strajă pe vremuri au dispărut. Cred că ușurare simte și șoferul când scapă în sfârșit de întrebările noastre iscoditoare.