Reiau aici un material care a fost publicat în ultimul număr al revistei Cuvântul Adevărului.

În 1924, anul tipăririi versiunii Cornilescu (ediția a doua) folosite în prezent de către credincioșii evanghelici, la sediul Societății Biblice Britanice soseau scrisori din partea unor slujitori bisericești care susțineau că textul întregii Biblii trebuie supus unui proces minuțios de revizuire. John Howard Adeney, pastorul Bisericii Anglicane din București (pe care avea să o frecventeze și Richard Wurmbrand, după convertire) făcea la vremea respectivă o declarație care s-a dovedit profetică: „Suntem expuși multor critici din partea cunoscătorilor și vom fi expuși tot mai mult în viitor, când vor fi mai mulți oameni care cunosc originalele”.[1]

Ideea revizuirii traducerii Cornilescu a fost relansată la sfârșitul anilor ‘20, însă n-a mai ajuns să fie pusă în practică, din câteva motive: traducătorul s-a îmbolnăvit grav în 1930, capacitatea sa de muncă fiind sever afectată; veteranii Societății Biblice Britanice care îl cunoscuseră pe Cornilescu s-au pensionat; criza economico-financiară care a afectat întreaga lume a dus la o rearanjare drastică a priorităților SBB. Tăvălugul celor patru decenii de comunism a îngropat ideea revizuirii, condamnând România la izolare inclusiv din perspectiva acestui proiect, rămas în suspensie în perioada interbelică. A fost nevoie să treacă un sfert de secol după căderea comunismului pentru ca spațiul confesional evanghelic să fie receptiv la ideea revizuirii profunde a versiunii care ne-a format în mod decisiv limbajul teologic.

Anul trecut, Societatea Biblică Britanică, prin Societatea Biblică Interconfesională, a ajuns la concluzia că a sosit vremea primenirii textului ieșit de sub condeiul lui Dumitru Cornilescu. Proiectul revizuirii, menit să se desfășoare pe durata a trei ani (15 iunie 2015 – 15 iunie 2018), este unic în istoria spațiului evanghelic românesc, fiindcă reunește specialiști din principalele confesiuni neoprotestante: adventiști, baptiști și penticostali. Lista revizorilor desemnați de către cultele neoprotestante este următoarea: din partea Bisericii Adventiste: Florin Lăiu, Laurențiu Ionescu, Laurențiu Moț; din partea Bisericii Baptiste: Silviu Tatu și Gelu Păcurariu; din partea Bisericii Penticostale: Emanuel Conțac, Ciprian Terinte, Dragoș Ștefănică. Proiectul beneficiază de consultanța lui Lénart de Regt, specialist din partea Societăților Biblice Unite. Pentru problemele de stilistică, echipa de revizori primește un ajutor important de la Cristian Sava (Institutul de Lingvistică al Academiei Române).

Textul noii versiuni va fi discutat și în cadrul Comitetului Traducerii, care are următoarea componență: Cornel Boingeanu (Cultul Baptist), Ioan Brie (Cultul Penticostal), Iacob Pop (Cultul Adventist), Ieremia Rusu (Cultul Creștin după Evanghelie).

În cele aproape zece luni care s-au scurs de la începerea proiectului, echipa de revizori a reușit să parcurgă următoarele cărți biblice: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Marcu, Ioan, Romani. Ultimele două au ajuns și pe masa de discuții a comitetului pastoral, urmând să fie publicate (alături de Geneza) în ediție-pilot, cel mai probabil în toamna acestui an.

Justificarea detaliată (fie din perspectivă biblico-teologică, fie doar sub raport filologic) a tuturor schimbărilor din textul românesc al Epistolei către Romani este imposibil de realizat într-un material de scurtă întindere. Câteva precizări se impun, totuși, cu privire la cea mai importantă schimbare: traducerea termenului grec dikaiosýnē prin „dreptate” (sau „îndreptățire”), nu „neprihănire”, ca în ediția Cornilescu 1924. Termenul românesc „neprihănire” nu traduce în mod adecvat grecescul dikaiosýnē din mai multe motive, pe care le rezum în continuare.

„Neprihănire” este un concept care se definește prin negare: „ne-prihănire” înseamnă „stare a celui care este fără prihană”, „absența prihanei”, „absența vinovăției”. Or, „dreptate” reprezintă un concept pozitiv și trebuie redat în limba română printr-un termen echivalent.

Ebraicul țedaqáh și corespondentul său grec (dikaiosýnē) sunt termeni cu o bogată încărcătură teologică, ei denumind nu o realitate abstractă („dreptate” ca noțiune din sfera juridicului), ci o trăsătură a omului în raport cu Dumnezeu sau cu semenii săi. De pildă, în Deuteronom 9:5, Israelul este avertizat că intră în stăpânirea țării promise nu pentru că ar fi dat dovadă de țedaqáh (purtare dreaptă în relația cu Dumnezeu; „bunătate”, în Cornilescu 1924), ci pentru că locuitorii țării se comportă în mod nelegiuit și trebuie izgoniți. Tot în cartea Deuteronom (24:13) întâlnim un exemplu de „dreptate relațională”: a returna unui sărac, la apusul soarelui, haina luată zălog, este în ochii lui Dumnezeu un act de „dreptate” („lucru bun” în Cornilescu 1924). Aici țedaqáh nu are conotații judiciare, fiindcă se suprapune într-o oarecare măsură peste conceptul de „milă” (eleēmosýnē, „milostenie”, cum citim în Septuaginta, traducerea greacă a VT).

Dar, se vor întreba unii cititori, de ce să nu păstrăm echivalentul „lucru bun” (ca în Cornilescu 1924), dacă tot nu avem în vedere „dreptatea de la tribunal”? Un posibil răspuns ar fi următorul: termenul „dreptate” este mai potrivit în traducere fiindcă presupune o dimensiune relațională implicită, care nu se regăsește în sintagma „lucru bun”. Robinson Crusoe, dacă ar fi locuit în singurătate, vreme de douăzeci și opt de ani, pe insula sa, ar fi putut face o sumedenie de „lucruri bune”, dar nu ar fi putut să dea dovadă de țedaqáh decât în relația cu un semen al său. În cazul versetului din Deuteronom 24:13, Dumnezeu dorește „îndreptarea” unui dezechilibru social: cel existent între creditor și datornicul care, lipsit de haina devenită gaj, ar fi expus la frigul pătrunzător al nopții.

În plus, există numeroase contexte biblice în care termenul țedaqáh are valențe judiciare, adică face referire la situații în care trebuie să se facă dreptate „de tribunal”. Despre David Scriptura afirmă că a fost rege peste Israel și că a făcut judecată și dreptate (țedaqáh) întregului popor (2 Sam. 8:15). Acest context, de ordin „judecătoresc”, este important și pentru interpretarea argumentației din primele capitole ale Epistolei către Romani, care Îl prezintă pe Dumnezeu în ipostaza de judecător al omenirii. Limbajul folosit de Apostol evocă, pe de o parte, universul biblic veterotestamentar, și, pe de altă parte, sfera proceselor din lumea greco-romană. Dar Vestea Bună adusă de Apostol este că dreptatea lui Dumnezeu nu este eminamente aristoteliană, în sensul că Acesta s-ar rezuma să împartă sentințe juste, dând fiecăruia după meritele sale. Dreptatea lui Dumnezeu nu este Iustitia romană legată la ochi, având într-o mână balanța care cântărește în mod infailibil vinovăția omenească, iar în cealaltă — sabia necruțătoare care va pune în aplicare hotărârea judecătorească. Dreptatea lui Dumnezeu presupune în primul rând credincioșia față de legământul făcut cu Avraam, consecvența cu Sine și cu făgăduința făcută. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă „îndreptățirea” (achitarea) păcătosului prin răscumpărarea adusă de Hristos. Numai apoi, în subsidiar, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă ca pedeapsă. Aceasta este și ordinea în care se succedă cele două noțiuni (mai întâi „dreptate”, apoi „mânie”) în Romani 1:17-18.

În lumina considerațiilor sumare prezentate mai sus, membrii comitetului de revizuire au adoptat termenul „dreptate” ca echivalent al termenului dikaiosýnē, exprimându-și speranța că cititorii evanghelici vor interpreta conform sensul său biblic, nu potrivit definiției din DEX („s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile”). De altfel, utilitatea acestui instrument în munca de analiză a noțiunilor biblice este limitată. (Să nu uităm că DEX-ul, pe care unii slujitori ai Cuvântului îl citează cu o evlavie nejustificată, a definit până de curând termenul „penticostal” astfel: „adept al unei secte creștine care a apărut inițial în SUA și s-a răspândit și în Europa”).

[1] Pentru detalii, vezi E. Conțac, Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi, Cluj-Napoca, Logos, 2014, p. 213-215.