Un documentar fascinant despre o problemă peste care s-a pus praful unui secol de istorie.

Un documentar despre țesătura groasă de minciuni în care partea rusă încearcă să învăluie problema, sub motiv că ea ar fi de natură eminamente istorică și că ar trebui rezolvată de o comisie româno-rusă. Abordarea e veche de când lumea: „Dacă vrei să îngropi ceva, formează o comisie”. Partea rusă a comisiei pare legată de mâini și de picioare. Ba dă boala în membrii ei, ba nu au acces la fonduri secretizate, ba nu știu ce s-a făcut cu cele 92 de tone (!) de aur românesc, pe care îl consideră dispărut.

Din păcate, documentarul scoate la iveală și lipsa de prevedere a autorităților române, care au trimis la Moscova un al doilea transport după apariția veștilor privind situația politică volatilă din Rusia țaristă.

Mi se pare stupefiant că autoritățile române nu s-au grăbit să întocmească un raport cu situația exactă a diferențelor dintre ceea ce s-a trimis în Rusia și ceea ce a fost restituit în două etape (1935, 1956). În rândul istoricilor intervievați domnește o oarecare resemnare. Toți știm, în străfundul inimii, că, dacă ursul rusesc pune labele pe ceva, nimeni nu-l mai poate face să renunțe la pradă.

Din acest motiv, autoritățile române dau din când în când impresia că se ocupă de problema Tezaurului, dar în fapt nu se prea dau de ceasul morții, fiindcă și în acest caz relația cu Rusia este dominată de o componentă pragmatică.

În orice caz, eu unul am rămas cu impresia distinctă că autoritățile române nu au făcut, la nivel istoric, tot ceea ce trebuia făcut pentru a documenta problema. Dacă se dorea, am fi avut o comisie română care să studieze exhaustiv situația Tezaurului și care să publice un Raport Final adoptat în parlamentul României.

Probabil o asemenea abordare ar fi fost socotită prea agresivă de către Rusia. Deci, în bună tradiție locală, „capul ce se pleacă sabia nu-l taie” (dar nici tezaurul nu-l vede).