Palatul Culturii, Iași

Am prins astăzi ultima zi a conferinței de filologie biblică de la Iași. Am picat „din cer” taman când îmi venea rândul să vorbesc. Ca și în alte dăți, a trebuit să moderez o sesiune de referate, așa că mi-a revenit plăcuta sarcină de a mă modera tocmai pe mine.

Anul acesta, în premieră, conferința a avut loc în sălile Muzeului Mitropolitan, care se află la subsolul Catedralei Mitropolitane. Deși am fost cam la fiecare ediție a simpozionului „Explorări în tradiția biblică românească” în ultimii șapte ani, nu am reușit să vizitez mai deloc Iașiul. Așa se face că abia acum, dată fiind noua „locație”, am reușit să arunc o privire fugară în catedrală (faimoasă mai cu seamă pentru moaștele Sf. Paraschiva, care atrage sute de mii de vizitatori anual).

La simpozion am avut bucuria de a mă reîntâlni nu doar cu filologii ieșeni pe care i-am avut colegi la proiectul MLD (ediția Bibliei de la București), ci și pe dl. Marian Ciucă, excelent clasicist, traducător al lui Augustin în limba română. Anul acesta invitatul de onoare a fost profesorul Martin Meiser, membru al colectivului de specialiști evanghelici (i.e. luterani) care au realizat traducerea Septuagintei în limba germană. Am ratat prelegerea prof. Meiser, însă din fericire am găsit versiunea ei scrisă, tradusă în română, în mapa conferinței.

Cum în ultimii ani mă „roade” Coresi, am vorbit la acest simpozion despre Tâlcul evangheliilor și despre toposurile teologice reformate pe care le conține această carte. Cu privire la Tâlc au circulat și circulă tot soiul de opinii, unele dintre ele complet lipsite de acoperire. Panaitescu, de pildă, îmbină afirmațiile judicioase cu părerile eronate: „Atunci când se ridică împotriva cultului sfinților, împotriva mănăstirilor, scriitorul are un caracter mai vădit calvin. Cu toate acestea, nici această carte nu este o carte de învățătură a bisericii calvine. Autorul recunoaște că trebuie să postim, pe când întreaga Reformă a renunțat și a denunțat posturile”.

Contrar celor afirmate de Panaitescu, dacă te duci la Calvin, ca să iau doar un singur exemplu, găsești o justificare foarte amănunțită a postului. Dau mai jos un citat ilustrativ.

„Un post sfânt și legitim are în vedere trei scopuri. Îl folosim fie pentru a mortifica și supune trupul, ca să nu-i împlinim poftele, sau ca să ne pregătim mai bine pentru rugăciune și meditație sfântă; sau ca să dovedim că ne-am smerit înaintea lui Dumnezeu, când trebuie să ne mărturisim vinovăția înaintea lui. Primul scop nu se aplică adesea în postul public, fiindcă nu toți au aceeași constituție fizică, nici aceeași stare de sănătate și de aceea este mai aplicabil în postul individual. Al doilea scop este comun ambelor forme, fiindcă această pregătire pentru rugăciune se aplică atât întregii Biserici, cât și membrilor individuali. Același lucru se poate spune despre al treilea scop. Căci uneori se întâmplă că Dumnezeu lovește un popor cu război sau molimă sau altă calamitate. În această pedeapsă colectivă, se cuvine ca întregul popor să-și recunoască și să-și mărturisească vina”. (Calvin, IV, xii, 15)

Mă întreb cum o fi ajung Panaitescu la concluzia că Reforma a denunțat postul, fiindcă această practică este argumentată pe multe pagini de către autorii din „canonul protestant”.

Să mai spun că și prezența în Cazania I a unor referințe la câțiva autori patristici i-a făcut pe unii cercetători să tragă concluzii eronate. Iau doar două exemple:

  • P. Panaitescu: „Autorul citează în mai multe locuri pe părinții bisericii ortodoxe, nerecunoscuți de Reformă: „Vasile, Grigorii, Athanasie, Zlataust, Chiril” (Începuturile, p. 154).
  • M. Păcurariu: „Cazania I – un amestec curios de învățături ortodoxe și protestante. De pildă, se combătea cultul sfinților și al icoanelor, apar atacuri la adresa ierarhiei superioare; se întâlnesc învățături calvine, dar și citate din Sfinții Părinți răsăriteni”

Faptul că în Cazania I se întâlnesc citate din Părinți Răsăriteni nu trebuie înțeles ca rezultat al unui compromis între calvinism și ortodoxie (cum greșit a presupus Panaitescu). Despre Calvin știm că îl citea și cita intens pe Ioan Hrisostomul. În scrierile sale se întâlnesc citate din autori precum Irineu, Origen și Chiril al Alexandriei. Sunt citați, de asemenea, Vasile cel Mare și Grigore de Nazianz. De asemenea, Calvin recunoștea importanța primelor patru sinoade ecumenice, considerând că în această etapă învățătura creștină încă nu ajunsese să se degradeze prin apariția unor adaosuri nebiblice.

Așadar, departe de a fi un „amestec curios de învățături ortodoxe și protestante”, Cazania I este consonantă cu teologia lui Calvin și a altor teologi ai Reformei. Deși puțin cunoscută, inclusiv de specialiști, lucrarea are o notă polemică inconfundabilă. Există în ea pasaje care sunt de ajuns să facă părul măciucă până și protestantului bine temperat, necum unui cititor din tradiția ortodoxă. Prin urmare, cu adevărat curios în legătură cu Tâlcul evangheliilor nu este presupusul amestec de ortodoxie și calvinism, ci faptul că această lucrare a fost tipărită de Coresi, care era diacon ortodox.

După ultima sesiune de comunicări a urmat o masă rotundă prezidată de prof. Eugen Munteanu, care ne-a invitat să evaluăm status quaestionis în materie de filologie și biblistică românească. S-au spus multe lucruri care ar merita comentate, dar nu-mi ajunge timpul să le reiau aici. Când se va publica transcrierea înregistrării sper să o pot relua și eu pe blog.

Cum spuneam mai sus, nu știu foarte multe despre istoria clădirilor din capitala Moldovei. Singurul lăcaș de cult pe care l-aș fi recunoscut după înfățișare este Biserica Trei Ierarhi, pe care am văzut-o în clasa a șasea sau a șaptea, în timpul unei excursii organizate cu școala. Mi-a rămas atunci în minte un detaliu esențial: candelabrele din biserică sunt decorate cu ouă de struț. Din acest motiv am vrut să revăd acum candelabrele care au stârnit atâta mirare în mintea mea de acum circa 25 de ani. Fiindcă biserica era închisă la ceasul amiezii, m-am limitat să văd exteriorul, decorat în chip foarte minuțios cu arabescuri care pentru ochiul meu nepriceput par mai mult de inspirație arabă decât pur bizantină. Ca să zic drept, această notă „geometrică”, la care se adaugă arcada oarbă din registrul de sus al zidului, mi se pare mult mai inspirată decât pictura decolorată pe care o vezi pe zidurile unor biserici.

Mai după amiază, când mă îndreptam spre hotel, mi-am zis să mă mai abat un pic din drum, doar-doar oi reuși să văd candelabrele cu ouă de struț. Nici acum n-am avut prea mult noroc, fiindcă în biserică era slujbă. Îmi spun în gând: „Hai să văd ce înțelege o minte protestantă dintr-o slujbă ortodoxă”. Zis și făcut. Intru tiptil în biserică și mă postez în spate, lângă ușă. Îmi propun să urmăresc cu atenție textul biblic citit, imnele care se cântă, o eventuală predică.

Se citește taman din profetul meu preferat, Isaia. Recunosc fără dificultate pasajul din Isaia 60, în care Dumnezeu îi promite lui Israel că îi va dărui bogăția neamurilor, pe care o vor aduce caravanele de cămile din Madian și Seba. Textul e într-o română mai veche, dar curge binișor. Redescopăr cu această ocazie imaginea Ierusalimului cu porți deschise zi și noapte. Versetul, după cum știm, are ecou în Apocalipsa, în pasajul care descrie Ierusalimul ceresc.

Nu-mi trebuie mult timp să-mi dau seama că participanții la slujbă se împart în două categorii: nucleul „dur” de femei din partea stângă, vreo douăzeci la număr, așezate pe genunchi sau prosternate cu fața la pământ, în manieră aproape islamică, și vizitatorii care intră și ies într-un du-te-vino continuu, care nu stau în biserică mai mult de 5 minute. Enoriașii de ocazie intră, merg în partea dreaptă, unde pare să fie o icoană (sau o raclă cu moaște?), fac o plecăciune, sărută obiectul respectiv, pe care nu-l pot vedea din locul în care m-am pus, zăbovesc un pic în centrul bisericii, pe sub schele, eventual merg la celelalte icoane și apoi se retrag cu o reverență în direcția altarului. Mă întreb cât de mult din mesajul rostit ajunge la publicul care se perindă prin biserică. Se pare că viața religioasă a acestor vizitatori se desfășoară pe altă axă. Important pare să fie nu mesajul, ci o anumită ritualistică, dublată de „contactul” fizic cu sacrul (așa cum este înțeles el spațiul răsăritean).

Lectura textului isaianic s-a încheiat. Se cântă imne într-un tempo foarte lent care mă împiedică să urmăresc înlănțuirea ideilor poetice. Trec minute în șir, ascult cu atenția încordată ca să prind firul, dar sensul nu se leagă. Ar trebui să am textul în față ca să pot urmări ce se spune. La un moment dat se cântă ceva despre împăratul Constantin, numit „întocmai cu apostolii” și invocat ca mijlocitor în rugăciune. Aici deja mă blochez cu totul. Nu reușesc deloc să-l suprapun pe „Constantin cel istoric” peste figura sublimă pe care o proiectează imnul. După o bucată de timp, imnul se reia, dar nici acum nu reușesc să-i prind bine mesajul.

Curios, atunci când se spune rugăciunea „Tatăl nostru”, congregația nu participă. Se roagă doar preoții care la un moment dat au ieșit din altar cădelnițând după o coregrafie bine exersată. Nu știu de ce am avut impresia că în ritul răsăritean rugăciunea „Tatăl nostru” se rostește cu toți enoriașii. Observ, cu acest prilej, că lipsește dimensiunea „responsorială” pe care mi-o imaginam eu. Din ce știu eu, toate bisericile istorice (catolică, luterană, reformată, anglicană etc.) dau congregației posibilitatea să recite în cor diverse fragmente din textul liturghiei (Tatăl nostru, Crezul).

Alte imne care se cântă readuc în memoria enoriașilor evenimentul pascal. Se insistă apăsat pe „paștile” care au avut loc. Forma de plural („paști”, în diferite sintagme pe care nu le mai pot reda din memorie) mă intrigă. Mintea mea de protestant începe să caute febril explicații pentru trecerea de la singularul biblic (pesah, pascha) la pluralul „paști”. Dacă aș fi patriarhul Bisericii Ortodoxe, îmi spun în sinea mea, aș revizui textul și aș pune singularul, în conformitate cu uzul biblic.

Mai observ în treacăt că, deși la nivel de mesaj imnele sunt sărbătorești (textul vorbește despre învierea lui Hristos), din punct de vedere muzical ele sunt foarte sumbre, grave, întunecate. Nu există nicio notă de jubilație. Un străin care aude doar muzica, dar nu pricepe textul, își poate lesne închipui că e vorba de un prohod. Mă frapează în mod deosebit un fragment în care vocile baritonale ale „cantorilor” ating note tot mai grave, deși la nivel ideatic avem un crescendo. Cum zic, dacă voi ajunge vreodată patriarh, am să reformez și dimensiunea muzicală a slujbei.

Predica pe care am așteptat-o n-a mai venit. Ori poate n-am așteptat eu suficient de mult. Statul în picioare în poziție fixă nu e foarte confortabil, așa că după o vreme m-am dat bătut. Deloc surprinzător, protestantul din mine a rămas din acest mic experiment hermeneutic cu mesajul biblic rostit în timpul slujbei: cu frumosul pasaj din profetul Isaia (imaginea Israelului restaurat prin harul lui Dumnezeul), cu  rugăciunea Tatăl nostru și cu citatele și aluziile la diverse pasaje biblice, atât din VT, cât și din NT.

Anunțuri