August 2017



Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).

Anunțuri

Am primit astăzi de la profesorul Wim François vestea că a apărut de curând volumul Vernacular Bible and Religious Reform in the Middle Ages and Early Modern Era, publicat în seria „Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium”, la editura Peeters (vezi AICI).

Lucrările reunite în volum au fost prezentate în cadrul unei conferințe organizate la Leuven în toamna lui 2012. A durat deci un pic până am reușit să le vedem tipărite, dar cartea rezultată este pe măsura așteptărilor.

În cuprinsul volumului se află și o lucrare despre trăsăturile protestante ale Noului Testament de la Bălgrad. După știința mea, este primul articol de amploare, în limba engleză, care discută aceste chestiuni. Încercăm și noi să ne mai internaționalizăm un pic.

Semnalez cu acest prilej încă un fapt important: un alt capitol, scris de soții Gabriela și Eugen Munteanu, se concentrează asupra Septuagintei lui Milescu.

La „doar” 94 de euro, prețul volumului este un pic pipărat. Conștienți de acest aspect, editorii volumului s-au asigura că autorii primesc un exemplar gratuit. Să fie primit. 🙂

Mai jos descrierea cărții, preluată de pe site-ul editurii, unde puteți găsi și CUPRINSUL.

***

The central focus of this book concerns vernacular Bibles in various regions of (late) medieval and early modern Europe, as well as the religious and cultural circumstances in which these books found their origin. The contributions represent a cross-section of several research traditions that show an interest in vernacular Bibles. The volume includes articles that demonstrate how vernacular Bibles were liable to censorship measures, viz. Francesca Tasca’s contribution on Peter Valdès of Lyons, and Gigliola Fragnito’s on post-Tridentine Catholic Europe. Other essays, in contrast, inspired by a social-historical approach, emphasize that laypeople in the late Middle Ages and Early Modern Era found ways to read the Bible and other religious works ‘anyway’ and that they were hardly hindered by bans instituted by ecclesiastical or secular governments. Two authors who take this position are Andrew C. Gow and Margriet Hoogvliet, who also question the paradigm that the Protestant Reformation was the first to open the Bible to the laity. Suzan A. Folkerts brings this intuition into practice by studying printers’ choices as well as provenance data in books containing the Epistle and Gospel readings from Mass published between 1450 and 1550 in the Netherlands. This volume not only contains contributions focusing upon Western European vernacular Bibles but also pays attention to the Bible in Romania (Emanuel Conțac, Eugen and Lucia-Gabriela Munteanu) and Scandinavia (Jonatan Pettersson). In this regard, attention is paid to the (pre)confessional character and literary choices that are constitutive for the text. The confessional Era and its implications in the political field are central to Elizabeth Hodgson’s study of ‘David’s Psalms’ in Reformation England and France/Switzerland. The ‘post-confessional’ eighteenth century Enlightenment Bible – rooted in the Catholic tradition – by Isaac-Joseph Berruyer is the object of an essay by Daniel J. Watkins. Finally, Kees Schepers devotes a study to 33 drawings made by the Brussels canon regular Gielis vander Hecken.


Mircea Cărtărescu (vezi AICI) îmi face impresia că nu pricepe care este de fapt miza dezbaterii în jurul „familiei tradiționale”. Problema nu este că s-ar căsători 200, 300 sau o mie de cupluri gay și că ar scădea prin asta natalitatea României ori că se duce de râpă moralitatea neamului (capitol la care oricum s-ar putea să ieșim cu deficit măricel și fără căsătorii gay).

Miezul chestiunii este în primul rând faptul că un anumit tip de „overarching narrative” (narațiune-cupolă) se destramă odată cu legalizarea căsătoriilor gay. Fiecare societate are o anumită „narațiune-cupolă” sub care trăiește. În România, „cupola” de care vorbesc are câteva grinzi de rezistență de factură iudeo-creștină. Căsătoria presupune nu doar egalitatea în drepturi a celor doi soți, reciprocitate, ci și polaritate, chiar o anumită asimetrie. Implică, în mod necesar, un bărbat și o femeie. Alte societăți au spart deja această cupolă. Cu ce efecte, vedem deja, dar recolta deplină o vom culege după câteva generații.

Problema așa-numitei „căsătorii gay” nu poate fi izolată (și discutată separat) de presiunea ideologică imensă la care sunt supuse astăzi numeroase instituții din statele membre UE. Iau exemplul Angliei, pe care îl cunosc mai bine. După votarea legii care introduce „marriage equality” (2014), tot mai multe voci se întreabă de ce Biserica Angliei este scutită de aplicarea legii și îi „discriminează” pe cei care ar vrea să se căsătorească în biserică.

Deocamdată, Biserica Angliei este exceptată, dar Theresa May, ea însăși fiică de pastor anglican, dă semnale, prin interviuri radio, că Biserica ar trebui să-și redefinească poziția. Am văzut prin presă opinii ale unor parlamentari britanici care deja au decis că „Biserica Anglicană se situează de partea greșită a istoriei”.

Așadar, problema nu e nici pe departe „reacția exagerată” a unei majorități împotriva unei minorități nesemnificative. Reacția celor care susțin Coaliția pentru Familie este mai cu seamă la ideologia care vine la pachet cu schimbarea de legislație pe care o dorește lobby-ul pentru parteneriat civil, respectiv căsătorie same-sex.

Ideologia se simte foarte puternic în Marea Britanie. Iau un singur exemplu recent. National Trust, cea mai mare organizație non-profit dedicată conservării patrimoniului, a fost recent în centrul unui scandal. La Felbrigg Hall, una dintre vilele din imensul patrimoniu gestionat de NT, s-a făcut un „festival al diversității”, menit să aniverseze o jumătate de secol de la decriminalizarea relațiilor homosexuale. Toți cei 350 de voluntari de la Felbrigg Hall au fost obligați să poarte ecusoane-curcubeu, pentru a promova „diversitatea și incluziunea” în relația cu vizitatorii. Vreo 30 de voluntari au refuzat să se conformeze, motivând, pe bună dreptate, că Trustul nu trebuie să impună uniformități de felul acesta (la un festival al diversității!). Și apoi, ideea de a-i impune unui voluntar (!) ce să poarte e cam mult. Tu, National Trust, te bazezi, ca să-ți menții proprietățile în bune condiții, pe munca a 60.000 de voluntari. S-ar cuveni să o lași mai moale cu pretențiile, dacă tot beneficiezi de servicii pentru care nu plătești un sfanț. Confruntată cu acest refuz, Trustul a anunțat că îi va retrage pe „disidenți” din posturile vizibile (adică cele care presupun interacțiunea cu publicul). Ergo, faci muncă mai de șmotruială prin cotloane, să nu vadă publicul că tu dinamitezi sublimul consens al diversității monocrome.

În fața acestei aberații, reacția unor editorialiști din presa britanică a fost furibundă. E vorba chiar de editorialiști care fuseseră înrolați în „gay liberation”, dar care acum au ajuns la convingerea că s-a îngroșat cam mult gluma. La englezi, când ți se spune că „it’s not fair”, e groasă rău!

După canonada primită, National Trust s-a înmuiat și a revenit asupra deciziei. Dar faptul că această organizație a fost dispusă să ia măsuri de forță în primă instanță arată cam cât de tolerant e noul curent pe care îl contestă Coaliția pentru Familie.


Mai am vreo 20 de versete și termin 1 Corinteni. Bucurie mare…

Un verset care mi-a dat de furcă în cap. 15 este acesta.

15:31 καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω, νὴ τὴν ὑμετέραν καύχησιν, [ἀδελφοί], ἣν ἔχω ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ τῷ κυρίῳ ἡμῶν.

În Cornilescu 1924, textul sună așa:

„În fiecare zi, eu sunt în primejdie de moarte; atât este de adevărat lucrul acesta, fraților, cât este de adevărat că am de ce să mă laud cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”

E o formulare cam lunguță, dacă o punem alături de textul grec, pe care literal l-aș da astfel:

„În fiecare zi mor, [jur] pe lauda voastră, fraților, pe care o am în Hristos Isus Domnul nostru.”

Evident, n-aș zice chiar „jur” într-o traducere pentru publicul larg, fiindcă Pavel de fapt nici nu folosește verbul „a jura”. Am introdus acest adaos doar pentru a aproxima cumva forța particulei νή care este folosită în greacă pentru declarațiile solemne, care imită jurământul.

Deci cum să zicem?

Aș propune ceva mai scurt, de genul:

„În fiecare zi, eu unul sunt în primejdie de moarte, fapt la fel de sigur precum lauda mea cu voi în Hristos Isus, Domnul nostru.”