Primesc pe FB o întrebare de la cineva:

„Spune-mi, te rog, cu versete biblice traduse din original, de ce ținem (unii) sabatul sau de ce nu îl mai ținem, un procent așa de mare de urmași a lui Cristos.”

Răspunsul la această întrebare e complicat și nu știu dacă ar trebui să mai deschid un subiect complex înainte de a ieși de pe FB (fiindcă în două zile voi trage obloanele ca să mă concentrez pe lucruri mai presante, fără distragerile pe care le presupun dezbaterile pe FB).

În cadrul creștinismului sabatul este ținut în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și în mișcările evreiești mesianice (iudeo-creștine, le-aș numi eu).

Explicația privind înlocuirea sabatului cu ziua de duminică nu se poate baza pe versete biblice traduse din original, ci ține de felul în care s-a așezat teologia creștină în primele secole.

În secolul I, în interiorul iudaismului, matricea religioasă a creștinismului, sabatul era de la sine înțeles. toată lumea ținea sabatul, dintr-un motiv evident: cei cărora le predica Hristos erau evrei, pentru care această sărbătoare era centrală.

Când mesajul proclamat de Hristos a fost tradus în greacă și transmis non-evreilor, a apărut implicit o întrebare fundamentală: noi, cei care ne-am convertit din păgânism la credința că Isus este Hristosul (Mesia), ce suntem? Suntem evrei? Care este relația noastră cu Tora (legea veterotestamentară)?

Asupra sabatului nu pare să fi existat o dezbatere teologică așa cum a fost cea cu privire la circumcizie (aspect mult mai stringent). Cert este că asupra circumciziei (element identitar fundamental în iudaism) decizia fost clară: un non-evreu nu trebuie să se circumcidă pentru a intra în poporul lui Dumnezeu, redefinit acum pe criterii spirituale.
O altă chestiune în dezbatere a fost cea a Paștelui iudaic. Mai trebuie creștinii să serbeze Paștele? Dacă da, în ce fel? Apostolul Pavel spune că „mielul nostru pascal” este Isus Hristos și că „azimele” noastre sunt „sinceritatea” și „adevărul”. Paștele creștin a căpătat o altă semnificație în raport cu Paștele evreiesc.

În același timp, ziua de duminică (prima zi din săptămână) începe să devină importantă pentru creștini (fiindcă în această zi a înviat Hristos).

Fără să fi studiat chestiunea în amănunțime, aș fi tentat să cred că sabatul a fost asimilat celorlalte sărbători iudaice. Nici nu era prea greu de făcut această asociere, fiindcă ținerea sabatului presupune o anumită „cazuistică”. Cine respectă sabatul trebuie să răspundă neapărat și la întrebarea: ce am voie și ce nu am voie să fac de sabat? Acest tip de cazuistică se întâlnește deja în Evanghelii și se dezvoltă amplu în perioada rabinică (Isus are voie să facă vindecări de sabat sau nu?).

A doua marco-secțiune a Talmudului (numită „Moed”) conține două subsecțiuni (Șabat și Eruvin) dedicate respectării sabatului. În etapa cea mai timpurie, rabinii au identificat „patruzeci de activități fără una” care sunt interzise de sabat. Creștinismul, cu excepția Bisericii adventiste, nu a urmat această rută, drept care în unele tradiții creștine ziua de duminică a ajuns să fie numită „sabat”.

P.S. Nu cunosc suficient de bine teologia adventistă ca să comentez asupra înțelegerii sabatului din perspectivă adventistă. Prietenii mei adventiști ar putea să prezinte pe scurt viziunea lor teologică.

Anunțuri