decembrie 2017



De curând mi-a ajuns iarăși sub ochi un exemplu care ilustrează sărăcia DEX-ului și orizontul limitat al celor care au realizat acest dicționar.

În această postare mă opresc scurt asupra termenului „cisternă”, definit de onor DEX (online) după cum urmează:

CISTÉRNĂ, cisterne, s. f. 1. Rezervor (cilindric, de metal) pus pe cadrul cu roți al unui vehicul și servind la transportarea unor lichide; vehicul prevăzut cu un astfel de rezervor; autocisternă. 2. Rezervor (cilindric) în care sunt depozitate lichide, în scopul folosirii lor ulterioare. – Din lat. cisterna, it. cisterna.

Citești această definiție și te întrebi: filologii care au întocmit DEX-ul nu mai cunosc altfel de cisterne? N-au citit niciodată o lucrare de istorie a Romei? N-au dat cu nasul prin Seneca, Pliniu sau Marțial ca să ia cunoștință de cisternele romane, adică de rezervoarele naturale sau artificiale (săpate în piatră) folosite pentru colectarea apei în antichitate?

În Analele Academiei din 1914 găsim deja referiri la acest termen și îmi imaginez că sensul „nemetalic” al lui „cisternă” este atestat în română și în secolul anterior. Iată, spre exemplificare, un fragment din AAR: „[…] o cisternă antică nu corespunde în totul cu concepția modernă asupra acestui fel de clădire. De obiceiu în graiul de astăzi prin acest cuvânt înțelegem o haznà, sau un rezervoriu lucrat sub pământ, pentru strângerea și conservarea apelor de ploaie; și în genere înțelesul lui nu ne sugerează câtuși de puțin idea monumentalității.”

Mai aproape de noi, într-o lucrare de Ioan Glodariu (Arhitectura dacilor, 1983) citesc următoarele:

„Rareori pe formele de relief preferate pentru ridicarea unor așezări și a fortificațiilor existau surse de apă potabilă. Aproape totdeauna izvoarele se află cu cîteva zeci de metri mai jos decît porțiunea fortificată a așezării sau decît cetatea. De aici a decurs în primul rînd necesitatea «depozitării» apei în locuri anume amenajate. Se adaugă apoi instalațiile de transportare a apei spre zonele depărtate de izvoare sau unde amenajarea de cisterne era dificilă”.

Știm, desigur, că daco-geții erau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Dar să fi fost și cei mai meșteri, încât cărau apă la Sarmisegetuza cu cisterna metalică, trasă pe roți (pneumatice)?

Nu am acces acum la sursele clasice în care se folosește latinescul cisterna, dar aș fi curios să văd cum este tradus în română. Sper că au existat și traducători cu bun simț filologic care au ignorat DEX-ul și au folosit exact termenul „cisternă”.

Dar de ce mă roade așa de avan această chestiune?

Fiindcă în Biblie avem anumite pasaje în care se folosește ebraicul bor cu sensul de „rezervor subteran”. Cel mai potrivit echivalent pentru bor, în acest caz, ar fi taman „cisternă”.

În Deuteronom 6:11 întâlnim expresia borot hațuvim, care înseamnă „cisterne săpate [în piatră]”.

Cornilescu a tradus această expresie prin „puțuri de apă săpate”, însă formula este înșelătoare fiindcă poate sugera că e vorba de fântâni săpate în pământ (și menite să atingă stratul de apă freatică). Or, aici e vorba de cavități izolate, în care se adună apa de ploaie. Cine a călătorit în Țara Sfântă a văzut astfel de cisterne imense la Masada (unele putând stoca lejer apa dintr-o piscină semiolimpică).

Nu pot investiga deocamdată exhaustiv chestiunea, să văd cum se reflectă bor (cu sensul de „cisternă”) în traducerile românești ale Bibliei, dar presupun că, din cauza DEX-ului, au existat reticențe în ce privește folosirea lui. (DEX-ul, precum se știe, este a doua carte sfântă a traducătorului mediu binevoitor și principala carte sfântă a românului cu ambâț cultural. Dacă un termen nu există în DEX, nu există!).

Nu mă trimiteți la Micul dicționar academic sau la Dicționarul-tezaur al limbii române ca să mă lămuresc de câte feluri poate fi „cisterna” românească. Sunt deja lămurit. E de mai multe feluri, nu doar metalică, cilindrică și transportabilă pe roți.

De altfel, am și o explicație pentru starea precară a unor definiții din DEX: filologii care se ocupă de el nu au formație clasică solidă. Nu cunosc greacă și latină. Or, în Marea Britanie generațiile de filologi care au făcut OED-ul au fost excelenți clasiciști (bine orientați și în alte limbi vechi). De tradiția clasică în Franța și Germania să nu mai vorbim.

Ergo, dacă vrem ca DEX-ul nostru să fie comparabil cu celelalte „dex-uri” europene, trebuie neapărat revigorate programele de limbi clasice, la pachet cu punerea la punct a unor strategii de cultivare a traducerilor și cercetării din acest domeniu.

Reclame

2017.12.28 | Stanley Porter and Bryan R. Dyer (editors), Paul and Ancient Rhetoric: Theory and Practice in the Hellenistic Context, Cambridge: Cambridge University Press, 2017. xviii + 330 pp. Reviewed by Emanuel Conțac, Pentecostal Theological Institute of Bucharest Almost forty years have passed since Hans Dieter Betz published his landmark commentary on Galatians (1979) which marked […]

via Paul and Ancient Rhetoric — Biblical and Early Christian Studies


Semnalez și aici pe blog un material publicat pe Contributors.

Mai jos câteva citate.

Fiindcă în românește nu sunt foarte numeroase traducerile după autori din secolul XV, publicarea în premieră a lucrării lui Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor, în traducerea prof. univ. dr. Ioana Costa, reprezintă un eveniment editorial cu totul remarcabil. Că acest incunabul se publică atât de târziu în română, mai ales că un exemplar din ediția princeps (1481) se păstrează în biblioteca „V. A. Urechia” din Galați, se poate explica doar parțial ca efect al declinului care, din nefericire, afectează limbile clasice în România, cu reverberații asupra întregii culturi autohtone. Multe și complexe sunt pricinile care ar putea fi invocate, însă nu este locul potrivit să le discutăm aici.

Pentru a se putea realiza publicarea unui asemenea volum, adevărat best-seller în secolele XV-XVI (republicat în 1530 inclusiv de Martin Luther, cu o prefață-recomandare), era nevoie de eforturi unui primum movens editorial, care în acest caz a fost dl. Constantin Erbiceanu, autorul studiului introductiv. Georg Captivus Septemcastrensis (George de Ungaria, numit uneori și „Anonimul din Sebeș”), capturat de turci în 1438 și vândut la târgul de sclavi din Edirne (Adrianopol), își petrece douăzeci de ani din viață ca rob și ajunge să cunoască bine atât obiceiurile și instituțiile turcilor, cât și islamul în general. După cincisprezece ani petrecuți în slujba aceluiași stăpân, care în final în tratează ca pe un membru al familiei, primește învoirea de a pleca temporar în insula Chios, își calcă promisiunea de a se întoarce, iar în final se stabilește la Roma.

Devenit membru al ordinului dominican, și-a povestit experiențele într-o carte atipică pentru vremea ei, descriind atât practicile inumane ale turcilor (campaniile de jaf, dublate de interesul asiduu pentru traficul de sclavi), cât și elementele pozitive ale noii culturi pe care a ajuns să o cunoască din interior.

Continuarea AICI.


(În urma furtunoaselor și nu puțin fructuoaselor polemici amicale pe care le port cu eruditul meu amic Octavian Gordon, am decis să inaugurez o categorie separată de postări, intitulată chiar „Păcatele DEX-ului”. Când se vor aduna câteva sute de postări, le voi printa și le voi trimite răvaș la Institutul de Lingvistică. Poate că ceva-ceva se va alege de ele, întru corectarea dicționarelor românești, cam slabe de vârtute la capitolul biblico-teologic.)

În mod cu totul straniu, DEX-ul românesc (cel puțin cel online, la care am eu acces acum) nu înregistrează defel adjectivul „baptismal”, de care ar fi nevoie pentru a acoperi o anumită nișă de sens.

În DEXonline avem totuși „baptismál adj. m., pl. baptismáli; f. sg. baptismálă, pl. baptismále” dar, deocamdată, nu putem ști ce înseamnă.

Nu se știe, se va cerceta.

În română avem substantivul „botez”, dar nu și un adjectiv din aceeaşi familie lexicală. Am putea acoperi această lipsă cu un împrumut din limba engleză, care provine din latina ecleziastică (având ca punct de pornire grecescul baptisma, „scufundare”, „imersiune”, „botez”).

Întâlnim, de pildă, la Toma d’Aquino expresia gratia baptismalis („har baptismal”, i.e. harul primit la botez). Tot din latina bisericească provine fons baptismalis („vas baptismal”, „cristelniță”).

Dacă vrei să zici „cateheze care premerg botezul”, poți zice mai simplu „cateheze baptismale”. Observ că deja termenul este folosit într-o traducere a Catehezelor lui Ioan Gură de Aur (Cateheze baptismale, Apologeticum, 2006).

Inițial, când m-am oprit asupra acestui termen, am avut impresia că el este folosit mai degrabă în zona protestantă. Când colo, găsesc la Nichifor Crainic secvențe ca „har baptismal” sau „vas baptismal”. Citez dintr-o lucrare publicată în 1997 la Albatros (cu înțelegerea că textul trebuie să fi fost scris în perioada comunistă, poate chiar în interbelic): „Pruncul cufundat în vasul baptismal e un Adam creat din nou și restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu.”

În celebrul manual de istorie a lui Rămureanu & Co. se spune că „Nu avem o formulă a mărturisirii de credință baptismale din vremea Apostolilor”.

În zona greco-catolică se vorbește despre „sacramentul baptismal” (Tertulian Langa).

Văd că de acest adjectiv au nevoie și autori din zona culturii în general. Într-o traducere din Carl Jung (Editura Trei) găsesc următorul text: „Botezul conferă un suflet personificat; nu ritul baptismal magic face aceasta, ci ideea botezului care îl smulge pe om din identitatea arhaică cu lumea…”.

Greu de crezut, dar nici guvernul nu pare să se descurce bine fără acest adjectiv, căci într-o culegere de „Hotărâri ale Guvernului României” (2008), probabil cu elemente de drept canonic catolic se precizează:

„Ordinariul locului, ascultând părerea parohului, poate permite ori porunci ca, pentru comoditatea credincioșilor, să existe izvor baptismal și într-o altă biserică sau într-un oratoriu din teritoriul parohiei.”

Aș adăuga, nu fără o oarecare maliție, că inclusiv membri ai parlamentului și guvernului României au nevoie de acest termen. Un fost ministru de interne prins cu oareșce deficit la capitolul morală, s-a pus preventiv la adăpost cu ajutorul unui „eveniment baptismal” (cum să-l numesc altfel?) bine mediatizat. Și cum s-ar chema  ritul primit de ministrul Dan Șova prin mâna evlavioasei doamne Jipa înainte de votul prin care s-a stabilit dacă rămâne imun sau nu la justiție? Oare nu „miruire post-baptismală” apotropaică („ielele” de care se străduia să scape junele Șova fiind taman procurorii DNA)?

P.S. „Cristelniță baptismală”, cum văd într-o lucrare scrisă de Elisabeta Negrău (2011), e pleonasm. Dacă e „cristelniță”, e și „baptismală” prin definiție. Nu mai trebuie „botezată” suplimentar.