De când am început să verific sistematic Psalmii din versiunea Cornilescu, trag cu ochiul la traducerea Psalmilor publicată în 1651 la Bălgrad. E prima noastră Psaltire care are ca text de referință textul ebraic. Traducerea trebuie să fi fost făcută dintr-o versiune latinească, dar una care se bazează pe textul ebraic.

Observ că unele soluții sunt destul de reușite. Mai observ că ici-colo traducătorii apelează la textul grec, al cărui prestigiu nu-l ignoră (cu totul).

Citind eu psalmii, zic să arunc o privire și asupra predosloviei, pe care am lecturat-o când eram mai preocupat de NT de la Bălgrad. Unele lucruri mă intrigaseră și acum 6-7 ani, dar acum am devenit mai interesat de subiect

La început am fost impresionat de multitudinea surselor patristice pe care le citează autorul. Apoi au început să mă roadă niște bănuieli. Să fi avut cărturarul transilvănean la dispoziție tot evantaiul de surse patristice pe care le enumera? Ar fi cam greu să ajungi să stăpânești toate aceste informații din acumulări personale, îmi zic. Prea zboară lejer, ca albinuța din floare în floare, de la Ieronim la Augustin și de la Hilarie la Vasile cel Mare.

Mă apuc să fac niște verificări și… surpriză, găsesc o amplă secțiune plagiată dintr-un autor protestant (evreu convertit la catolicism, trecut apoi la protestantism). Voi reveni cu detalii despre subiect într-un articol pe care îl pregătesc pentru simpozionul de la Iași din primăvara aceasta.

Pe măsură ce studiez prefața tot mai atent, mai aflu ceva: imparțial ca tot românul, autorul meu nu s-a „inspirat” doar dintr-un cărturar calvin. A mai plagiat, pentru simetrie, și un iezuit (devenit cardinal). Dacă nici Psaltirea de la Bălgrad nu este „interconfesională”, nu știu care versiune este! 🙂

Că a plagiat e cea mai mică problemă. Munca asta de compilație era frecventă în epocă (deși autorii care se respectau știau că sursele trebuie precizate). Mai rău e că uneori n-a înțeles ce plagiază. Iezuitul discută împărțirea Psaltirii în iudaism și zice că după anumiți psalmi (40, 71, 88 și 105) avem „Amen, Amen”. Această formulă ar marca patru diviziuni (patru cărți) la care evreii adaugă o a patra (carte). Textul latinesc zice așa: „quibus quatuor libris addunt quintum à 106. vsque ad 150.” Românul nostru însă n-a sesizat că numeralul „quintum” se referă la un „liber” (carte/diviziune) și a tradus așa: „Acestor cinci părți le adaogă ei al 5 psalom (!), de la 106, până la 108 (!)”. Una peste alta, nici numărul final – 108 – nu este corect, dar poate că aici e vina zețarului, care din neatenție a tipărit altceva decât ce avea pe ciornă. În orice caz, a ieșit un haloimăs.

Acum sunt tare curios să văd cât din totalul predosloviei este original și cât este preluat din alte surse.

Afacerea asta m-a desumflat nițel. Mi-ar fi plăcut să avem în Psaltirea de la Bălgrad primul studiu original, scris de un român, privind Psalmii. N-a prea fost să fie.

Rămânem deci cu „prima versiunea a Psalmilor traduși după o versiune bazată pe textul ebraic”. Cum spuneam, experimentul a fost unic. Abia pe la 1860 se încearcă din nou traducerea VT din ebraică (sau prin intermediar).

Reclame