februarie 2019



Nădăjduiesc să transcriu, printre picături, interviul pe care l-a dat Dumitru Cornilescu în 1974. Pentru a putea înțelege mai bine contextul, mi-ar prinde bine dacă aș putea asocia vocile care pun întrebări cu persoane din realitate.

E cineva care are o înregistrare cu Ieremia Hodoroabă? Sau cu pastorul Ionel Truța?

 

Reclame

Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.

În vârful listei de virtuți pe care o putem alcătui în urma unei lecturi atente a Epistolelor Pauline stau, precum se știe, „credința, nădejdea și dragostea” (1 Cor. 13:13), cea din urmă fiind, de altfel, și cea mai importantă. Ce virtute am pune însă pe locul întâi, dacă ne-am opri doar asupra celor trei epistole cunoscute sub numele de Pastorale?

Repertoriul de calități enumerate de Apostolul Pavel conține una care se repetă: sōphrosýnē, termen pentru care nu este simplu de găsit un echivalent românesc adecvat. Înainte de a ne apleca asupra acestui cuvânt, să precizăm că din aceeași familie lexicală face parte și verbul sōphroneō care în sens larg înseamnă „a fi cu mintea întreagă” sau „a judeca sănătos”. Îl găsim folosit cu acest sens în Marcu 5:15: după exorcizare îndrăcitul care fusese posedat de o legiune de demoni a redevenit „întreg la minte” (sōphronoũnta).

În esență, termenul sōphrosýnē se referă la un anumit mod de gândire care are consecințe practice. Dar înainte de a lămuri sensul termenului în Epistolele Pastorale, este necesar să facem o scurtă incursiune în trecut, pentru a vedea sensurile pe care le-a avut termenul de-a lungul timpului. În stoicism, curent filozofic fondat de Zenon în secolul al III-lea î.Hr., sōphrosýnē este considerată una din cele patru virtuți cardinale, fiindu-le cerută în mod deosebit conducătorilor, întrucât aceștia au de luat decizii politice și militare importante. Echivalentul românesc ar fi „chibzuință”.

Fiindcă sōphrosýnē presupune și capacitatea de autocontrol (stăpânirea patimilor), ea a ajuns să fie asociată cu sobrietatea și castitatea. Treptat, termenul a ajuns să fie folosit într-un sens particular, ca virtute prin excelență feminină: o femeie caracterizată de sōphrosýnē este fidelă soțului. În Septuaginta, traducerea greacă a VT, cuvântul apare doar de câteva ori. Potrivit Înțelepciunii lui Solomon, sōphrosýnē (alături de pricepere, dreptate și curaj) se numără printre virtuțile produse de înțelepciune (sophía). În perioada creștină ulterioară NT, Iustin Martirul (sec. II d.Hr.) folosește și el cele două sensuri ale termenului în interiorul aceleiași scrieri: mai întâi pentru a demonstra caracterul rațional al credinței (Apologia 13.2) și apoi cu sensul de „castitate” (sōphrosýnē este opusul desfrâului; Apologia 14.2).

Din analiza surselor grecești clasice rezultă că sōphrosýnē ține atât de caracter, cât și de trăirea practică, întrucât ea presupune capacitatea de a discerne ce trebuie făcut și ce nu. În Epistolele Pastorale (1 Tim. 3:2) se precizează că un episcop trebuie să fie sṓphrōn. În același verset, Pavel precizează că slujitorul trebuie să fie fidel în căsătorie („bărbat al unei singure soții”) și „cu mintea trează”. Regăsim termenul sṓphrōn și în Tit 1:8, în lista de calități cerute de la prezbiteri (=„episcopi”). De această dată, termenul este în vecinătatea lui „înfrânat”. Nu doar liderii creștini trebuie să dea dovadă de sōphrosýnē. Nu ne surprinde să găsim virtutea și în lista de calități asociată cu experiența de viață: bătrânii, spune Pavel, trebuie să fie sṓphrōnas (Tit 2:2).

Sensul specializat („feminin”) pomenit la începutul articolului apare și în Pastorale (1 Tim. 2:9), într-un verset în care Pavel le cere femeilor să se „împodobească” (kosmeĩn) cu o ținută decentă, cu sōphrosýnē, tradus de Cornilescu prin „sfială”. Totuși, termenul grec nu transmite ideea că o femeie trebuie să se simtă timorată sau lipsită de încredere în sine, ci la faptul că ținuta ei exterioară trebuie să facă dovada discernământului și a chibzuinței. O femeie caracterizată de sōphrosýnē nu se îmbracă indecent, provocator sau fără gust. Folosirea verbului „a împodobi” (kosmeĩn) și a adjectivului kósmios (prezentabil, plăcut, ordonat) arată că elementul estetic nu este exclus, ci subordonat unei rațiuni superioare. În orice caz, îmbrăcămintea constituie expresia unei virtuți importante și a unui comportament mai larg.

De-a lungul timpului, termenul a fost redat în moduri diferite, fiecare traducere încercând să surprindă cât mai fidel, în funcție de context, sensul lui. Traducătorii Noului Testament de la Alba Iulia (1648) l-au tradus prin înțelepție (1 Tim. 2:9), încercând probabil să-l apropie de „înțelepciune”. Mai aproape de sensul primar al termenului sunt echivalenții din Biblia de la București (1688): întregăciunea minții (1 Tim. 2:9), respectiv minte întreagă (1 Tim. 2:15). O schimbare majoră se produce odată cu introducerea neologismului castitate (1 Tim. 2:15) de către traducătorii Bibliei de la Iași (1874). Acest din urmă termen acoperă foarte bine sensul „feminin” analizat în prima parte a articolului. Cât despre termenii sfială și smerenie din Cornilescu 1924, ei nu redau în mod satisfăcător sensul termenului grec. Problema a fost însă remediată în EDCR, în care sunt folosiți termenii decență (1 Tim. 2:9), respectiv chibzuință.

În rezumat, sōphrosýnē are o gamă largă de înțelesuri și utilizări, de la cel larg (judecată rațională, moderație, sobrietate, trăsături manifestate în diferite contexte), până la cel specializat, circumscris căsătoriei (castitate, înfrânare).


Interviul pe care l-am obținut recent aruncă o lumină nouă asupra felului în care a început Cornilescu activitatea de traducere. Cred că am suficiente informații ca să revizuiesc secțiunea despre Ralu Callimachi din volumul care a apărut în 2014 (Cornilescu: Din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi).

Mai jos este transcrierea acestui fragment de interviu. Pentru culoare, am păstrat unele expresii în germană care îi vin primele pe limbă lui Cornilescu. Pentru a face mai ușor de urmărit discuția, am pus între paranteze elementele de context necesare. Uneori relatarea lui Cornilescu e greu de urmărit fiindcă vorbitorul alternează „vocea interioară” cu replici din dialogul pe care l-a avut cu diverse persoane. Acolo unde a fost cazul, am despărțit replicile cu linie de dialog.

Cronologia evenimentelor relatate aici nu mi-e încă foarte clară, fiindcă, din cele spuse de Cornilescu, întâlnirea lui cu prințesa Callimachi trebuie să fi avut în 1915, data tipăririi calendarului cu meditații.

Cornilescu afirmă că mai avea doi ani până să termine facultatea și că apoi a început războiul (1916).

Dar asta înseamnă că de fapt calendarul fusese tipărit în 1914. Or, data trecută pe el este 1915.

Nici informația privind anii trecuți de la moartea Zenaidei Callimachi nu pare să fie corectă. Despre mama lui Ralu se știe că a murit în 1909. Deci trecuseră vreo șase ani de când Ralu moștenise banii pe care dorea să-i folosească pentru a tipări Biblia.

În orice caz, este impresionant că întâlnirea dintre prințesă și traducător s-a realizat prin intermediul umilei broșuri cu meditații tipărite de Cornilescu din banii pe care îi câștigase la Biserica Sf. Ștefan.

Că Ralu Callimachi începuse să facă demersuri pentru o tipărire a Bibliei nu mă surprinde. Am văzut la BCU un NT de prin 1898 care era tot „ctitoria” ei.

Mai jos relatarea lui Cornilescu.

***

Eu eram cântăreț la biserica lui [Tudor Popescu] – la Cuibul-cu-Barză. Eram cântăreț, și cu banii pe care îi câștigam începusem să tipăresc câteva tractate pe care le împărțeam. Și prin astea am ajuns în legătură cu prințesa care era la Geneva. Și cineva i-a trimis un calendar cu meditații [Îndrăsniți! Cetiri biblice și meditațiuni pentru fiecare zi a anului, după F. Thomas, 1915] și ea, când a văzut mein Name, meine Addresse, mi-a scris o scrisoare… „Ce faceți dumneavoastră? Dvs. tipăriți astea. Eu așa ceva în România n-am văzut până acuma. Sunt sigură că dvs. ați pierdut mulți bani. Așa ceva nu se cumpără în România. Eu aș vrea să știu cât ați pierdut”.

Eu, om de la țară, mă întrebam: Prințesa… ce vrea femeie asta? De ce o interesează pe ea lucrarea asta? Și i-am scris în felul ăsta. „Doamnă, asta e treaba mea. Eu le-am tipărit ca să le împart… Și vedeți că dvs. ați căpătat unul în Geneva.” Și ea îmi scrie încă o dată: „Domnule, eu aș vrea să știu cât ai cheltuit.” Încă o dată i-am scris: „Doamnă, lăsați-mă în pace, asta e treaba mea. Eu am făcut asta, și am făcut-o cu dragoste și nu înțeleg ca cineva să se amestece în treaba mea și să vrea să știe ce și cum.” Îmi scrie încă o dată, că ar vrea să știe… Și atunci eu îi răspund; ca să scap de ea, i-am scris: „Am tipărit așa și am pierdut dreihundert… trei sute de franci” [Voce feminină: de lei] Trei sute de lei waren [erau] atunci ca francii. Și urmarea e că ea îmi trimite un plic alb cu 300 de franci.

Asta e ceva curios, ceva deosebit! Asta nu mi s-a întâmplat în viața mea! I-am mulțumit acuma și ea îmi scrie înapoi: „Aș vrea să vă cunosc personal. Voi veni la București, voi fi la hotelul ăsta și vă rog să veniți acolo.” Mi-am zis atunci: Mare bucluc acuma! [Râde] Cine ești tu și cine e ea? În sfârșit, când a venit, mi-a spus:

―Uite ce. Mi-a plăcut ce ai făcut dumneata. Ce ai de gând să faci acum?

Jetzt, acum am încă doi ani la Universitate și după asta o să mă fac preot.

―Și ce faceți acum?

―Acum studiez…

―Dar pe lângă studiu ce faceți?

―Tocmai am început să traduc Matthäus, Evanghelia după Matei, pentru mine personal. Pentru că am văzut că traducerile celelalte sunt așa de frumoase, și traducerea noastră nu-i așa frumoasă. Aș vrea… pentru mine, ca să pot citi ceva din Biblie în limba noastră, ca să înțeleg și eu și să am plăcere de ea.

―Nu doriți dvs. să faceți o traducere a Bibliei?

―Traducerea Bibliei? Asta înseamnă mult timp, multă putere și bani. Mulți bani ca să tipărești asta. Și n-aș vrea să încep ceva și să n-am siguranța că pot să o termin.

―Dacă dvs. vă hotărâți și începeți să traduceți Biblia, eu vă dau banii pentru tipar.

―Dvs. îmi dați banii pentru tipar? Cum așa? De unde la dvs. ideea asta?

―Acum treizeci de ani a murit mama mea și mi-a lăsat o bună sumă de bani. Și eu am spus atunci: Banii ăștia – eu n-am nevoie de ei. Am destui bani. Banii ăștia aș vrea să-i întrebuințez pentru tipărirea Bibliei și răspândirea ei în popor. Și am așteptat treizeci de ani. Nu-mi plăcea traducerea, dar acum o lună mi-am zis: Eu sunt cam bătrână. Nu mai sunt așa tânără. Dacă voi muri, banii ăștia îi iau moștenitorii. Și eu n-am ajuns la ținta asta pe care mi-am pus-o. Acum o lună am început să tipăresc Biblia românească, așa cum este, căci mi-am spus: Mai bine o traducere proastă decât niciuna! Am început și am primele foi. Le-am tipărit, dar dacă dvs. voiți să faceți traducerea asta, eu încetez și aștept.

Eu, Cornilescu… [fragment neclar] Mi-am zis… Nu știu ce să zic, nu știu ce să cred, dar văd că e așa. Și atunci mi-am schimbat programul și am zis:

―Bine, doamnă, eu încep chiar acuma. Va fi foarte încet, fiindcă eu nu am timp pentru așa ceva, dar voi face ce voi putea.

―Bine, a zis ea. După doi ani, dvs. nu aveți nevoie să luați o slujbă în biserică. Eu mă voi îngriji de dvs. Veniți la mine la conacul meu, și acolo veți lucra nestingherit. Eu vă voi da tot ce trebuie. Dacă-mi promiteți asta, eu voi face tot ce e necesar.

Atunci mi-am zis: Voi face așa. Pe urmă a venit războiul și România a intrat în războiul dintâi. Iar eu tocmai am isprăvit, după doi ani, studiile și m-am dus la episcopul de Huși și i-am spus să vreau să intru în monahism. Mi-a spus: „Bine”.

―Dar aș vrea să fiu liber ca să fac traducerea.

Și mi-a spus: „Bine. N-ai nevoie să te duci la mănăstire. Îți dau concediu pentru asta, câtă vreme ai nevoie, și faci lucrarea asta.”

M-am dus și am făcut formele astea, îmbrăcat [în haină monahală], și așa mai departe, ca să fiu în regulă. Dar am fost acolo numai…

[Voce feminină]: Ați fost hirotonit?

[Cornilescu:] Da, da, natürlich! Și pe urmă m-am dus la doamna asta și am început să lucrez, cum v-am spus. Cu banii pe care i-am câștigat la Popescu, atunci când eram cântăreț, cu ăștia am ajuns la prințesa din Geneva și așa a început.

[În continuare, Cornilescu relatează discuția aprinsă pe care a avut-o cu preotul Tudor Popescu, atunci când a venit la București pentru a face aranjamentele privind tipărirea NT. În timpul războiului, Tudor Popescu primise vești de la fostul cântăreț și era intrigat de „nașterea din nou” a acestuia, pe care nu o înțelegea.]


Mi-a ajuns recent în atenție înregistrarea unui interviu pe care Cornilescu l-a dat în 1974, cu un an înainte de a muri.

De fapt, nu e vorba de un interviu în sensul clasic (întrebări pregătite dinainte), ci de o discuție înregistrată de Lidia Truța, soția pastorului Ionel Truța, care a slujit în Biserica Speranța din Arad.

Încă nu am reușit să ascult integral interviul, dar unele informații din această înregistrare sunt noi și ne ajută să înțelegem mai bine contextul în care a plecat Cornilescu din țară.

Conversația a fost înregistrată în Elveția, în casa lui Cornilescu, în jurul unei mese la care participau Ana Cornilescu (soția traducătorului), Iancu Moscovici (Hamburg), Lidia și Ionel Truța, Petru Truța (SUA) și Ieremia Hodoroabă (Franța) plus încă o persoană (rămasă neidentificată).

Fiindcă înregistrarea este „tăiată” (operatorul casetofonului pornit sau oprit banda după cum i s-a părut că este important), informațiile nu sunt tot timpul clare.

Din primele cinci minute însă rezultă că Dumitru Cornilescu discută despre criticile pe care le-au primit el și preotul Tudor Popescu, la începutul anilor 20.

Fac precizarea că româna vorbită de Cornilescu era marcată de unele calcuri întâlnite în „idiolectul” unei persoane care nu-și mai vorbește curent limba maternă. Vorbitorul scapă uneori cuvinte nemțești.

Fiindcă interviul este greu de urmărit pentru cineva care nu cunoaște informațiile de context, redau mai jos transcrierea cu adaosurile care explicitează firul narativ al intervievatului.

În prima parte, Cornilescu evocă o conversație pe care a avut-o cu patriarhul, în încercarea de a găsi o ieșire din impasul apărut la Biserica Sf. Ștefan. Scandalul de la Cuibul-cu-Barză izbucnise în presă și acum patriarhul căuta să stingă focul, propunându-i lui Cornilescu să plece temporar din țară, până la domolirea controversei.

Cornilescu, mult mai lucid, era conștient că problema nu se va rezolva doar cu plecarea lui temporară și că adversarii săi vor continua să-l critice, invocând Biblia și materialele deja traduse. Chiar dacă patriarhul ar fi putut invoca dispariția lui din România, efectele activității sale ar fi fost încă vizibile.

În orice caz, este cu totul remarcabil faptul că, potrivit mărturiei date de Cornilescu, patriarhul nu și-a dorit ca traducătorul să se retragă din monahism ori să plece din BOR.

Mai jos transcrierea primelor cinci minute, cu intervențiile mele.

[Vocea lui Cornilescu]: Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele… [Caseta se oprește].

[Cornilescu, redând conversația cu Miron Cristea:] Ah, nu mai merge. Până acum ați putut să ne sprijiniți, să ne apărați, dar acuma nu mai merge. Ce puteți să mai spuneți? Ce pot să vă dau eu acuma ca argument? Ceea ce ăia [T. Păcescu & Co] spun e adevărat. Nu pot să vă spun că nu e adevărat. Ce aveți să mai spuneți? Nu puteți să mai spuneți nimic.

Atunci el [Miron Cristea] mi-a spus următoarele: Să spun ceva personal. Ei [criticii] spun: „Da, Cornilescu este acolo. Dar tocmai fiindcă el este acolo e primejdia. Cu Popescu… Popescu este un om bun… Cu Popescu putem noi să vorbim și noi îl vom atrage de partea noastră. Dar Cornilescu… el este «dracul cel mare». Și acuma, iată ce propun eu. Cornilescu verschwinde aus dem Land [să dispară din țară].

[Voce bărbătească: „Dispare din țară…”]

[Cornilescu:] Dispare… Dispare din țară șase luni. Și eu [Miron Cristea] voi spune atunci: „Cornilescu nu mai este acolo. Cornilescu nu mai e în țară. E numai Popescu… Popescu nu e primejdios.”

Și eu i-am spus [lui Miron Cristea]: Da, puteți foarte bine să spuneți ce ați spus: „Cornilescu nu mai e acolo.” Dar nu puteți să dovediți asta. Cornilescu nu mai e acolo, dar traducerea lui e acolo. Toate tractatele sunt acolo și se răspândesc mai departe. Asta nu pot să iau din țară. Ich hatte… Aveam o foaie de evanghelizare [Adevărul creștin]. Și i-am spus: Asta nu pot s-o opresc. Trebuie să meargă mai departe. Și acuma veți spune: „Cornilescu nu e acolo”. Și Cornilescu totuși e acolo. Ah, dar eu vă propun o altă… [soluție] mai bună. Eu îmi dau demisia din monahism și din Biserică.

[Miron Cristea]: „Nu! Asta nu vreau! Nu trebuie…, pentru că voi ați început în Biserică și trebuie să lucrați în Biserică mai departe. Mișcarea voastră e bună…” și așa mai departe.

[Voce bărbătească]: Miron Cristea?

[Cornilescu]: Da, Miron Cristea. Asta era lumea politică… Și eu i-am spus atunci: Nu puteți să faceți asta. Eu voi pleca… Voi pleca. Voi pleca pentru șase luni, cum ați spus, dar veți vedea că nu merge bine. [Miron Cristea:] „Probieren,” a spus. [Cornilescu:] „Na gut, încerc.” Și așa am plecat. Am plecat în Germania. La Bad Blankenburg. Trei și jumătate pe zi… [probabil referire la costul de cazare]. Când am ajuns acolo, era o conferință acolo ca la Keswick, in England.


În interviul pe care l-a acordat postului de televiziune a7tv, prof. Ion Socoteanu insistă pe „intenția de a reproduce cât mai exact” sensul originalului biblic (25:11).

Întrebat cât a durat munca de traducere, invitatul răspunde: „Mai mult de 25 de ani” (25:31). A început în 1990. Pe atunci era conștient că munca aceasta putea să rămână „un simplu manuscris, ceva de birou”, dar a intensificat ritmul de lucru, atunci când s-a ivit posibilitatea tipăririi textului.

Cornel Dărvășan face observația că oamenii așteptau o traducere nouă a Bibliei și îl întreabă pe invitat dacă a colaborat cu instituții precum Societatea Biblică Interconfesională sau dacă a mers „pe linie proprie”.

Fără să clipească, traducătorul nostru declară că „am mers în general pe linie proprie”, iar apoi precizează: „Am studiat toate variantele de text care există, întâi în limbile de circulație (!) și, bineînțeles, ce apăruse sau apărea în limba română. Întotdeauna o traducere presupune să te racordezi la ceea ce există” (min. 26).

În acest punct, prof. Socoteanu face referire la un topos împământenit în mintea evanghelicului mediu binevoitor: „De altfel, Cornilescu a făcut el însuși o traducere literală. El și-a dat seama de nevoia unei traduceri literale, dar [aceasta] a apărut într-un tiraj foarte mic și nu s-a mai reprodus apoi” (min. 26:50).

Afirmațiile din minutul 26 sunt problematice de la un capăt la altul. Să le luăm pe rând.

(1) Ideea că un traducător lucrează de unul singur toată Biblia, „pe linie proprie”, mai bine de 25 de ani, e complet anacronică. Numai specialiștii de top își pot permite acest lux. Dar trebuie să te cheme Robert Alter, dacă vrei să faci de unul singur traducerea VT din ebraică. În secolul XXI, căruia pesemne vrea să-i aparțină și profesorul Socoteanu, nimeni nu mai face revizuirea „pe linie proprie” a întregii Biblii, căci primejdia de a aluneca de la „linia proprie” și de a cădea „într-o dungă” nu e niciodată departe.

(2) De ce traducătorul care s-a trudit un sfert de veac nu s-a gândit totuși să verifice calitatea eforturilor sale prin colaborarea cu o societate biblică? Ar fi fost de bun simț ca moderatorul să pună această întrebare cât se poate de firească. Presa scrie în ultimele săptămâni despre „medici” care s-au format „pe linie proprie” (vezi cazul impostorului Matteo Politi) și care au ajuns să mutileze oameni. Dacă admitem că un om poate fi desfigurat de un amator plin de bune intenții, dar fără o pregătire adecvată, să nu admitem oare că și un text (în speță, Scriptura) poate fi ciopârțit de cineva care nu are competențe certe pentru a traduce textul respectiv?

(3) Când spune că a studiat variantele de text care există, mai întâi cele în limbile de circulație (probabil engleză, franceză, germană) și apoi cele românești, medicul Socoteanu se deconspiră cu gura lui, fiindcă recunoaște implicit că nu a început cu textul ebraic (VT) sau grec (NT), așa cum ar fi normal în orice proiect care urmărește transpunerea textului sacru într-o limbă modernă.

Or, să-mi fie îngăduit să o spun cât se poate de apăsat: „metoda comparatistă” folosită de invitat este complet neprofesionistă. Te chemi traducător cu acte în regulă atunci când, zăvorât în chilie cu Biblia ebraică / NT grec și cu instrumentele de lucru (lexicoane, gramatici, comentarii), întorci textul-sursă pe toate părțile, până când îi pătrunzi toate tainele și toate ascunzișurile. Îl mesteci și-l rumegi până îți pătrunde în măduva oaselor, în fiecare celulă și în fiecare mitocondrie din corp. Abia apoi îl poți transpune într-o formă adecvată pentru categoria de cititori pe care o țintești.

(4) Afirmația că Dumitru Cornilescu a dorit să facă o traducere literală fiindcă și-ar fi dat seama de necesitatea ei este un fals grosolan! Am scris în numeroase rânduri despre acest subiect. Dacă faceți o căutare cu secvența „Cornilescu 1931” în fereastra de „Caută” a blogului, veți găsi diverse postări care tranșează această legendă urbană.

Cornilescu s-a oferit să revizuiască o Biblie a Societății Biblice Britanice (ediția 1911) și așa a ieșit Biblia 1931. Cornilescu nu a intenționat nicio clipă să-i ofere prof. Socoteanu justificarea ideologică pentru un experiment traductologic întins pe un sfert de veac.

Din corespondența păstrată în arhiva SBB de la Cambridge știm următoarele: Dumitru Cornilescu a aflat că SBB urma să tipărească un text vechi, pentru acei evanghelici care se încăpățânau să rămână fideli unei versiuni anterioare, și a cerut permisiunea de a face o actualizare a textului.

Contrar celor afirmate de prof. Socoteanu, Biblia Cornilescu 1931 nu a avut menirea de a satisface presupusa nevoie a lui Cornilescu de a avea o „traducere literală”. Traducătorul era foarte mulțumit de propria sa versiune și foarte nemulțumit că ea nu fusese acceptată de toți cititorii. Faptul că Biblia 1931 nu a mai fost tipărită se explică tocmai prin numărul redus de cititori care își mai doreau un asemenea text în anii ’30. Dacă Dumitru Cornilescu ar fi simțit realmente nevoia ca românii să aibă o versiune literală, și-ar fi folosit influența pentru a convinge SBB să mențină în circulație acest text.

Cine e interesat de istoria activității de traductor a lui Cornilescu poate răsfoi volumul de scrisori publicat la Editura Logos.

(Va urma)


Aflu ieri de la un student că a apărut o nouă traducere a Bibliei, făcută de prof. univ. dr. Ion Socoteanu, eminent specialist în chirurgie cardiovasculară. Fiindcă de vreo 15 ani mă ocup asiduu de studierea traducerilor biblice românești, m-am umplut instant de mirare când am auzit de această versiune, apărută spontan, precum Atena din capul lui Zeus, în spațiul evanghelic românesc.

Traducătorul, precum vedeți din înregistrarea de mai jos, a fost invitat recent la emisiunea „Știrea cea bună”, moderată de Cornel Dărvășan, care lucrează pentru canalul A7Tv.

Din felul în care este prezentată această versiune, s-ar putea crede că ea este o ediție complet nouă, tradusă de la zero.

„Această Biblie este rezultatul unei munci titanice, de peste 20 de ani, a profesorului Ion Socoteanu”, anunță cu satisfacție moderatorul (minutul 17.30), iar invitatul tace aprobator și aprobă tacit.

Ca mai întotdeauna, când e vorba de traducerea Bibliei, lucrurile sunt mai complicate, după cum voi încerca să arăt mai jos, descâlcind astfel niște ițe care de multă vreme erau foarte încurcate.

Mai întâi, precizez de la bun început că versiunea apărută în 2017 este o republicare, cu intervenții minimale, a ediției GBV (București 2001). Mai jos un citat din prefață. E important să avem datele esențiale din capul locului, fiindcă vom reveni la această chestiune într-o postare viitoare.

Să purcedem acum la analiza principalelor idei prezentate în emisiune.

Cornel Dărvășan îl invită pe traducător să spună cum a apărut ideea noii versiuni.

Prof. Socoteanu începe prin a spune că, atunci când a început să citească literatură religioasă în alte limbi, a observat că citatele biblice nu se potriveau întotdeauna cu ce știa el din versiunea Cornilescu și că astfel a început să-și pună întrebarea „cine are dreptate”.

„Când am privit mai cu atenție, am văzut că traducerea noastră era o traducere literară, adică să sune bine, nu să respecte textul, adică o traducere literală”.

Deosebirile, adaugă reputatul cardiolog, nu erau dintre cele periferice sau lipsite de importanță.

Moderatorul îl invită să dea exemple.

Dr. Socoteanu se oprește, între altele, la 2 Corinteni 5:10, pasaj care în Cornilescu clasic zice așa:

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Profesorul de cardiologie găsește în acest verset două pietre de poticnire.

Primo, n-ar fi potrivită introducerea termenului „răsplată”; secundo, nu merge să zici „răsplată pentru rău”.

Când aud de astfel de obiecții, îmi vine să mă apuc și eu de cardiologie, fiindcă îmi dau seama că îmi pierd vremea cu activitățile mele biblico-filologice.

„Nu este permis pentru Cuvântul lui Dumnezeu să-ți adaugi idei” (22.10), mai zice traducătorul.

Să vedem acum analiza versetului din 2 Cor. 5:10.

În Biblia GBV 2001 (care este mama versiunii Stephanus 2017) găsim următoarea soluție:

„Pentru că noi toți trebuie să fim arătați înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău.”

Problemele cu această versiune pretins literală sunt mai multe. Le iau pe rând.

  • Secvența „să fim arătați” este neromânească. Nimeni nu vorbește așa, când zice că trebuie să apară la tribunal. Nu spun că „trebuie să fiu arătat astăzi la secția de poliție”, ci „trebuie să mă prezint la secția de poliție”. Nu se câștigă nicio iotă de literalism cu asemenea formulări de lemn.
  • Secvența „să primească cele făcute în trup” (ἵνα κομίσηται τὰ διὰ τοῦ σώματος) nu e suficient de literală, dacă tot ne-am amorezat lulea de literalism. Prof. Socoteanu spune că nu este permisă schimbarea unei iote din textul biblic, dar își permite să introducă în Biblie termenul „făcute”, care nu apare în textul grec! Dacă obiectăm că D. Cornilescu a introdus „răsplată”, atunci putem să obiectăm și că se introduce termenul „făcute”, nu?
  • Traducerea GBV-Socoteanu zice „în trup”, dar textul grec zice „prin trup” (διὰ τοῦ σώματος). Avem, desigur, la subsolul traducerii, varianta „prin trup”. Dar de ce ea nu apare în susul paginii? Oare nu cumva fiindcă „traducerea trebuie să sune bine”? Paradoxal, deși traducătorul reproșează versiunii cornilesciene preocuparea pentru naturalețe, acest criteriu nu este considerat tocmai de lepădat nici de traducătorul care se vrea (dar nu este!) literalist.

Și acum să propun o traducere cu adevărat literală, adică cea pe care ar fi trebuit să o producă prof. Socoteanu, dacă ar fi fost consecvent cu sine însuși:

Căci noi toți trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să primească fiecare cele prin trup spre ce a făcut, fie bine, fie rău.

Cum vi se pare? Așa-i că v-ar plăcea o traducere literală pe acest calapod?

Revenind la text, subliniez cât se poate de apăsat că este perfect legitim să introduci termenul „răsplată” într-un text eliptic, care vorbește despre judecată. Asta nu înseamnă că adaugi la Cuvântul Domnului, ci că articulezi ideea care este implicită în text.

La judecată NU primești fapta comisă, ci răsplata pentru ea! Atât felul în care este folosit verbul komizo în textele clasice, cât și logica textului cer întregirea gândului paulin cu termenul „răsplată”, care aparține de drept contextului. Îl simți acolo, dacă ai simțurile hermeneutice suficient de dezvoltate.

Iar ideea că termenul „răsplată” este exclusiv pozitiv nu putea să se ivească decât în mintea cuiva care nu este suficient de atent la nuanțele limbii pe care o vorbește. De bună seamă, nu e suficient să te naști într-o limbă. Trebuie și să ai urechi să o auzi.

În română avem zicala foarte expresivă „după faptă și răsplată”, în care termenul „răsplată” funcționează cu ambele înțelesuri (recompensă sau pedeapsă). Am citit cu toții Povestea babei și a moșneagului, care ilustrează perfect ce înseamnă „după faptă și răsplată”. De altfel, parcurgerea cuvântului-titlu „răsplată” din Dicționarul-tezaur al limbii române va risipi orice îndoieli ar putea să mai aibă cineva cu privire la termen.

Pesemne că și Cornel Dărvășan e bântuit de niște îndoieli, căci ia taurul de coarne:

„Domnule profesor, v-ați apucat de studiat ebraică și greacă”? (22:40)

Răspunsul prof. Socoteanu este năucitor. Cu bold am marcat secțiunile care m-au lăsat cu gura căscată.

„M-am apucat, dar nu asta este esențialul! Sigur, a vorbi despre traducerea Bibliei… aceasta presupune cunoașterea limbilor originale. Nu asta este esența pentru traducerea Bibliei. Pentru traducerea Bibliei esența este accesul la manuscrise. La inventarierea manuscriselor. Aceasta a fost prima problemă. Apoi…, nu atât cunoașterea, pentru că este vorba de limbi nevorbite, limbi clasice, ci de gramatica lor. Astăzi există un Institutul internațional de studiu al manuscriselor sacre, unde totul se face computerizat. A gândi în secolul XXI că trebuie să știi limba ebraică și greacă veche, ca să faci o traducere, este anacronic. Aceasta era, să zicem, o necesitate pentru a doua jumătate a sec. XIX. De atunci nu mai era asta problema. Problemele erau de cu totul alt ordin: cum să accesezi manuscrise, câte manuscrise sunt…”

„Și dvs. cum ați procedat?”, întreabă moderatorul.

„Pentru mine a fost importantă existența acestui institut care poate fi accesat și prin metode de actualitate, prin metode moderne…”

(Adică nu tu greacă, nu tu ebraică, fiindcă avem un Institut internațional. Care o fi acela, stau și mă întreb. O fi INTF, cel din Münster, unde am lucrat și eu o vară, digitizând și indexând manuscrise bizantine? Misterul persistă, fiindcă moderatorul nu cere detalii.)

„Și ați luat de la sursă manuscrise…”

„Sigur…! Pentru că pentru oricine vrea să traducă, primul lucru este să ai aceste manuscrise. Apoi să ai cunoștințe de limbă, apoi de gramatică veche, nu doar de limbă, pentru că nu e limbă vorbită. Deci din punct de vedere tehnic sunt cu totul altele problemele necesare pentru a aborda o traducere…”

Carevasăzică, sunt un anacronic de secol XIX, rătăcit în modernitatea secolului XXI.

Eu, cu gândirea mea revolută, credeam că pentru a te apuca de o traducere trebuie să cunoști cât mai bine limba veche în care s-a scris textul.

Dar prof. Socoteanu îmi spune că nu limba contează, ci manuscrisele!

Și manuscrisele acelea, întreb eu, în ce limbă le citești?

Cum poți să citești manuscrise grecești vechi, dacă nu cunoști limba respectivă? Papirusurile, de pildă, necesită nu doar o bună cunoaștere a limbii grecești, ci și cunoștințe avansate de codicologie.

Profit de ocazie să întreb: Câte manuscrise grecești a ținut în mână și studiat prof. Socoteanu? În ce fel le-a luat „de la sursă”? Și de ce îi trebuie lui manuscrise, dacă astăzi există ediții critice făcute de specialiști care nu se ocupă de cardiologie de luni până vineri și de colaționarea manuscriselor în week-end?

De ce îi zăpăcim și intoxicăm cu falsuri pe cititorii care nu sunt în stare să deosebească dreapta de stânga, atunci când vine vorba de traducerea Bibliei și manuscrise?

(Va urma)


Anul trecut, printre ore predate, capitole revizuite și lucrări de licență coordonate, am parcurs o lucrare masivă despre secțiunea 1 Corinteni 12-14. E vorba de o teză de doctorat susținută de Soeng Yu Li la Katholieke Universiteit Leuven, sub îndrumarea profesorului Reimund Bieringer.

Mi-a luat multișor până când am reușit să-mi adun gândurile ca să scriu recenzia la acest volum. În final, textul a apărut recent pe RBECS (AICI).

Postez mai jos câteva fragmente de început. Textul integral îl găsiți pe site-ul semnalat mai sus.

The 84 verses that comprise the largest thematic subsection of 1 Corinthians have generated countless monographs and other studies. The latest substantial contribution to this corpus is a book by Soeng Yu Li, written in the form of a doctoral dissertation. It was defended in 2016 at the Katholieke Universiteit Leuven, under the supervision of professor Reimund Bieringer.

In order to make the complex structure of his weighty volume clear, Soeng Yu Li has divided it into four parts. The first focuses on the verbal noun χάρισμα, and the second at length on the term πνευματικῶν; the third, which is also the longest, consists of successive readings of Chapters 12–14 from a “meronymic point of view” (explained below). In the fourth and final part, the author focuses on prophecy—which he describes as “the paradigm of τὰ χαρίσματα τὰ μείζονα”—in the whole of 1 Cor. 12–14.

One must begin by saying that a careful reader of 1 Corinthians is likely to find nothing unexpected in the conclusions reached by this substantial study. Even an unscholarly perusal of 1 Cor. 12–14 will not fail to note that Paul’s general intention in those verses is to bring order to the meetings of the Corinthian Christians and to divert their passion for ecstatic speaking in tongues towards things beneficial for the whole community. Soeng Yu Li, however, approaches this understanding by a long and indirect route. He takes a fresh look at many of the fine points on which scholars have disagreed and admirably attempts to categorize more precisely than has previously been done the relation between χαρίσματα and πνευματικά, the two hinges on which those three chapters turn.

Having demonstrated that χάρισμα is not a specifically religious term in non-Christian Greek literature, Soeng Yu Li looks at its 17 occurrences in the New Testament and concludes that, according to Paul’s understanding, it can be either a personal or a communal gift. When received as a personal gift, a χάρισμα can be used, he says, “for the personal benefit of the believer.” By contrast, as a communal gift, it becomes an “Aufgabeand therefore has to be used for the benefit of the whole community (p. 101).

Pagina următoare »