Articolul de mai jos a fost scris în colaborare cu Sorin Loghin.
Dintre virtuțile menționate în Epistolele Pastorale, evlavia este probabil cel mai adesea în pericol de a nu fi înțeleasă cum trebuie, fiindcă puțini cititori sunt conștienți că termenul ajunge să acopere viața de credință în ansamblul ei. Pentru a putea aprecia bogăția acestui concept și a vedea ramificațiile lui practice, trebuie să facem referire nu doar la semnificațiile termenului grec eusébeia, care stă în spatele românescului „evlavie”, ci și la înțelesul termenului latinesc corespunzător – pietas, de la care provine, în ultimă instanță, românescul „pietate”.
Dacă am face un sondaj între români, cerându-le să precizeze cu ce anume asociază evlavia, probabil am descoperi că mulți dintre cei chestionați au în vedere un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești. Potrivit acestei înțelegeri, omul evlavios ar fi cel care adoptă o atitudine cucernică în biserică (înalță rugăciuni fierbinți, cântă cu mare înflăcărare și ascultă atent mesajul predicat). Totuși, termenul eusébeia nu cuprinde doar ideea de „respect” sau „reverență” față de Dumnezeu și practicile bisericești, ci și relația cu membrii familiei sau cu societatea în ansamblul ei (inclusiv structurile de autoritate ale acesteia).
Pentru a înțelege mai bine termenul eusébeia, trebuie să facem o călătorie în trecut, cu scopul de a vedea sensurile cu care a fost folosit de-a lungul timpului. Vom începe cu perioada clasică greco-romană, care se suprapune parțial peste epoca Noului Testament. În contextul greco-roman, eusébeia se referă (alături de latinescul pietas) în mod tipic la devotamentul față de familie. În mentalul romanilor din primul secol, Eneas, eroul epopeei scrise de Vergiliu (70-19 î.Hr.), ilustrează cel mai bine ce înseamnă pietas în mod practic. Când grecii (care îi asediaseră pe troieni vreme de zece ani) reușesc finalmente să pătrundă în Troia prin vicleșug, prințul Eneas îl imploră pe Ascanius să părăsească cetatea cuprinsă de flăcări: „Hai dară, tatăl meu drag, și te urcă la mine în spate: / Însumi pe umeri te iau, iară truda aceasta mi-e dulce, / Orișicum totul va fi, o primejdie – aceeași – i-a noastră, / Dar și scăparea la fel – lângă mine micuțul Iúlus / Soț va umbla, iară soața să-mi vină pe urme, din spate” (Eneida, II.707-711, trad. D. Slușanschi).
Atitudinea aceasta nu îi are în vedere doar pe cei apropiați, ci și pe străini, dacă se întâmplă să fie năpăstuiți sau refugiați. Din punct de vedere civil, eusébeia este respectul datorat persoanelor aflate în funcții de conducere (magistrați, regi) sau legilor, cutumelor și practicilor sociale (de ex., jurămintele). Din moment ce întreaga ordine socială era plasată sub oblăduirea zeilor, este de înțeles de ce eusébeia este sinonimă cu reverența față de zei, ajungând să denumească actul închinării propriu-zis. Totuși, se înțelegea că această eusébeia, manifestată prin ritualurile cultice, izvora dintr-o atitudine lăuntrică.
În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul se întâlnește doar de patru ori în cărțile canonice (Prov. 1:7, 13:11; Is. 11:2, 33:6), fiind folosit pentru a traduce expresia ebraică yir’at ’Adonay, „frica de Domnul”. În context veterotestamentar, evlavia presupune loialitate față de Legământ și devoțiune pentru Lege. De asemenea, înglobează atât ideea de cunoaștere a lui Dumnezeu, cât și reverența ca pas ce decurge natural din această cunoaștere.
În Epistolele Pastorale, eusébeia este folosit pentru a descrie modul de viață al creștinului autentic. Termenul este folosit de zece ori (8x în 1 Timotei, 1x în 2 Timotei și 1x în Tit). Înainte de a vedea valențele lui eusébeia într-un pasaj important, anume 1 Timotei 3:16, unde Pavel vorbește despre „taina evlaviei”, merită să ne oprim asupra înțelesului altor doi termeni din aceeași familie lexicală: adverbul eusebōs („în mod evlavios”) și verbul eusebeĩn („a trăi cu evlavie”). În Tit 2:11-12, apostolul Pavel ne spune că: „harul lui Dumnezeu ne învață să o rupem cu păgânătatea” și să trăim cu evlavie (gr. eusebōs). Folosirea acestui adverb indică faptul că viața nouă este modelată de cunoașterea lui Dumnezeu. În 1 Timotei 5:4, Pavel scrie că, dacă o văduvă are copii sau nepoți, aceștia trebuie să învețe „să arate devoțiune” (eusebeĩn) mai întâi față de propria familie. Din context, rezultă că apostolul are în vedere datoria copiilor de a-i susține financiar pe părinți (într-o societate fără sistem de pensii sau asigurări sociale). În acest verset, eusébeia se suprapune în mod clar peste pietas așa cum o înțelegeau cititorii epopeei lui Vergiliu.
Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Deși Pavel folosește un termen care are o istorie pre-creștină, în Pastorale termenul capătă o coloratură creștină, întrucât reverența față de ordinea socială izvorăște nu din frica zeilor, ci din cunoașterea Dumnezeului celui viu. Eusébeia este, așadar, expresia credinței noastre manifestate în viața de zi cu zi.
Secțiunea din 1 Timotei în care Pavel vorbește despre comportamentul lui Timotei în biserică se încheie cu o referire la „taina evlaviei” (tò tēs eusebéias mystḗrion), secvență care are o puternică încărcătură teologică. Până acum termenul a fost folosit pentru a descrie conduita creștină exemplară, care trebuie să fie un reper nu doar pentru cei din lume ci și pentru cei din biserică. Prin contrast, în 1 Tim. 3:16 termenul intră în alcătuirea unei formule abreviate („taina evlaviei”) care în termeni moderni are sensul de „religia creștină” (vezi expresia sinonimă din 1 Tim. 3:9: „taina credinței”). Că așa trebuie înțeleasă expresia rezultă din imnul hristologic care descrie pe scurt lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, care începe cu întruparea și se sfârșește cu înălțarea în slavă.
În concluzie, eusébeia este un termen complex care se referă la viața creștină caracterizată de cunoașterea lui Dumnezeu, devoțiunea față de familie și respectul față de instituțiile care formează țesutul social.
P.S. (later edit) Cum e folosit termenul „evlavios” în literatură sau în mass-media?
În Hotel Terra (de Simona Kiselevski, Cartea Românească, 2003, p. 100) găsesc următoarea utilizare: „Pe de altă parte, în preajma bisericii, alta e starea de spirit. Femei evlavioase, cu capetele acoperite de basmale, își fac zeci de cruci mărunte”.
Flacăra (2007): „Cu femei evlavioase și îndurerate, care au stat câteva ore la coadă ca să sărute, pentru ultima oară, mâna Patriarhului.”
Realitatea.net (AICI): „Femeile evlavioase cred cu tărie că, în urma acestui ritual, care durează 9 zile de miercuri consecutiv, ți se împlinește cea mai arzătoare dintre dorințe.”
Exemplele pot continua.
Vaisamar 
6 martie 2019 at 7:33 pm
Dacă εὐσέβεια „stă în spatele românescului <>”, εὐλάβεια (citit reuchlinian „evlavia”) cum ar trebui luat?
6 martie 2019 at 7:54 pm
E limpede că „evlavia” românească are ca etimon εὐλάβεια, dar în articolul cu pricina nu puteam fugi după doi iepuri, așa că am scurtcircuitat explicațiunile. Am în vedere termenul grec care stă în spatele termenului românesc „evlavie” (așa cum îl găsești în Biblie). Încă nu sunt lămurit cum de „evlavie” a ajuns echivalentul românesc cel mai frecvent folosit pentru a traduce εὐσέβεια. Ar trebui făcută o radiografie mai temeinică a subiectului. Ai vreo sugestie?
6 martie 2019 at 8:09 pm
Da, ar trebui investigat mai adînc. S-ar putea ca ele să se fi suprapus în traducere și fiindcă au în vedere lăuntricul creștinului. M-am mirat cînd am citit mai sus, în articol, că – la un eventual sondaj de opinie – ar reieși că evlavia s-ar referi la „un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești”. Eu cred că asta nu e percepția evlaviosului însuși și nici a celor care înțeleg ce este evlavia, ci este doar percepția altora față de omul evlavios. E ca și în cazul cuvîntului „mironosiță”. A fi „mironosiță” a ajuns depreciativ, dar doar din perspectiva celui din afara comunității, care vede practica miroforelor (ale „purtătoarelor de mir”) ca pe o smiorcășenie la groapa lui Iisus și atît. Noi, în comunitatea noastră, atunci cînd vorbim despre evlavia unui credincios, ne raportăm mai degrabă la aspectul lăuntric și discret – care răzbate, firește, și pe chipul omului, și în gesturile lui, și în practici, de ce nu? – decît la devoțiunea față de practicile propriu-zise.
6 martie 2019 at 8:29 pm
Hm… Dacă introducem și percepția în discuție, nu mai sfârșim. Căci nu putem ști dacă într-adevăr în comunitatea X oamenii se raportează la aspectul lăuntric sau doar au percepția că se raportează așa.
Am pus un P.S. postării care să explice cam ce aveam în minte. Evident, citatele ilustrează percepția celor care folosesc termenul. Sunt convins că fiecare comunitate are nuanțele proprii, când vine vorba de un termen sau altul.
7 martie 2019 at 12:53 am
La cursul de Viață creștină am învățat definiția : Evlavia e devotament față de Dumnezeu care are ca urmare o viață plăcută Lui !
7 martie 2019 at 10:29 am
Taina sau misterul evlaviei. Dumnezeu intrupat. 1 Timotei 3:16
Hristos in noi. Nasterea din nou.
O taină, un mister nu poate fi inteles sau explicat.
Evlavia e o manifestare, o traire, o viata noua.
7 martie 2019 at 10:31 am
Misterul din 1 Timotei 3:16 nu se referă la nașterea din nou a omului, ci la planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos.
Că nașterea din nou e un mister e altă discuție.
7 martie 2019 at 10:45 am
Su cum traim evlavios, daca nu prin nasterea din nou!?
Sau evlavia o producem noi!?
7 martie 2019 at 10:47 am
Trăiți evlavios ca urmare a nașterii din nou. Când dvs. aveți grijă de familie, cum cere evlavia creștină, cine are grijă de familie? Duhul Sfânt?
7 martie 2019 at 10:59 am
Ce are una cu alta! Evlavia cu îngrijirea familiei! Nu trebuie sa fii evlavios sa ai grija de familie. Si ateii au grija de familie! Trebuie sa fii constienr!
Ce e tainic nu poate fi explicat!
Imi pare rau!
7 martie 2019 at 11:01 am
Mai citiți o dată articolul. Poate descoperiți că are.
Faptul că ateii au grijă de familie nu înseamnă că evlavia nu presupune grija de familie. Eu vă spun ce zice Pavel și dvs. îmi spuneți ce fac ateii.
7 martie 2019 at 8:59 pm
Fascinant articol. Felicitări.
Traducerea și contextualizarea ne duce cu gândul la necesitatea unei actualizări la limbajul modern. Cu ce am putea traduce astăzi, în contextul modern, acest termen? Pavel îl așează în asemănare/contrast cu ,,deprinderea trupească“ a atletului. Să fie un fel de gimnastică a sufletului necesară pentru dezvoltarea lăuntrică?
Aștept un răspuns binevoitor.
7 martie 2019 at 9:05 pm
Eusebeia asta ar cam acoperi ceea ce zicem noi când vorbim de „respect”, „devotament”, „devoțiune”, „religiozitate” (în sensul bun, nu superstițios).
8 martie 2019 at 12:03 am
Cineva spune că evlavia este angajament. 😉
8 martie 2019 at 9:54 am
Cine? Nu mi-e clar cine e luat în cătare.
8 martie 2019 at 1:28 pm
Nu era cu direcție.
Doar că sînt mai multe moduri în care este privită evlavia în comunitatea creștină de nume sau practicantă.
Unul dintre punctele de vedere este cel de pe blogul vesteabuna.wordpress.com, unde evlavia este „tadusă” prin angajament. 🙂
Nu spun ca este o opinie bună sau rea sau că numai una este cea adevărată…
8 martie 2019 at 12:41 am
Stai, neică, să înțeleg:
„Hm… Dacă introducem și percepția în discuție, nu mai sfârșim”, zici mai sus, în comentariu. Dar, în cadrul articolului, nu despre percepție este vorba în fraza: „Dacă am face un sondaj între români, cerându-le să precizeze cu ce anume asociază evlavia, probabil am descoperi că mulți dintre cei chestionați au în vedere un sentiment de devoțiune față de practicile bisericești”?
8 martie 2019 at 9:51 am
Da. Ce fac eu se cheamă ipoteză de lucru. Zic „dacă am face” și „probabil”. Ipoteza de lucru nu se combate eficient cu o nouă ipoteză de lucru (la fel de probabilă sau improbabilă), ci cu sondajul de opinie pe care îl imaginez eu. Până nu avem datele unui sondaj, ipoteza de lucru poate rămâne, dacă există indicii (și cred că există) că ea are șanse să fie validată. Promit că voi revizui postarea de îndată ce am pe masă rezultatele sondajului.
8 martie 2019 at 12:46 am
Cît despre post scriptum-ul „later edit”, e bine că ai precizat. Dar mă întreb de ce selectezi doar o parte a percepțiilor (căci tot despre percepții vorbim și acolo), cînd ai și altfel de percepții a ceea ce înseamnă evlavia? Bunăoară: https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/despre-evlavie-parintele-paisie-aghioritul-120222.html
8 martie 2019 at 9:48 am
Evlavia este sfială? Evlaviosul se sfiește în toate? „Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane”
Dar tocmai asta spun și eu. „Potrivit acestei înțelegeri, omul evlavios ar fi cel care adoptă o atitudine cucernică în biserică (înalță rugăciuni fierbinți, cântă cu mare înflăcărare și ascultă atent mesajul predicat).” Poți adăuga în listă și elemente de evlavie specifice contextului ortodox și poți extinde mediul. Dar ce zic eu nu e desființat de exemplul dat de tine, ci întărit suplimentar.
„Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca. Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfant si traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca etc. acolo unde sta, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar si numai numele lui Hristos de il vede scris undeva, il saruta cu evlavie si i se indulceste sufletul sau. Si chiar de va vedea aruncata pe jos o bucatica de ziar pe care sa scrie, de pilda, numele lui Hristos sau “Sfanta Biserica a Sfintei Treimi”, se pleaca, o ia, o saruta cu evlavie si se mahneste pentru faptul ca a fost aruncata pe jos.”
8 martie 2019 at 10:00 am
„Taina evlaviei” nu e „taina sfioșeniei noastre față de toate cele sfinte, icoane, etc.” ci taina credinței/religiei noastre creștine. Perspectiva paulină asupra evlaviei e atât „sentimental-impresionistă” (nu știu cum s-o numesc altfel), ci mai mult „expresionistă” (evlavia înseamnă practic ajutorul dat părinților, respectul față de autorități tradus în plata taxelor etc.). Adică mai puțin sentiment și mai multă acțiune.
8 martie 2019 at 1:47 pm
Dragă, eu cred că exemplele de manifestare a evlaviei pe care le propui tu sînt la fel de „expresioniste”, respectiv la fel de „sentimental-impresioniste” ca exemplele pe care le propune Cuviosul Paisie. Fiindcă, din cîte îmi dau seama, frăția ta pui semnul echivalenței între o stare interioară și formele de manifestare ale acelei stări interioare. Ai spus bine ce-ai spus, anume că „practic” evlavia înseamnă cutare și cutare. Adică: cutare și cutare au la bază evlavia. Dar nu înseamnă acest cutare și cutare se confundă cu evlavia (sau cu orice stare interioară vrei). La fel de practic, ajutorul dat părinților poate avea altceva la bază: de exemplu, dragostea. Fiindcă ajutorul dat părinților se poate vedea atît la oamenii evlavioși, cît și la atei. „Și păgânii fac din fire cele ale Legii” (1Corinteni)… De asemenea, poți să ai respect față de autoritatea de stat fără ca acest lucru să fie generat de o stare de evlavie. Așadar, ar trebui să fim de acord că aceste cutare și cutare sînt manifestări ale stării de evlavie, fără să se confunde cu ea. Tot așa, ceea ce numești tu a fi „practicile bisericești” mă tem că nu sînt altceva decît manifestări firești ale celui evlavios, tocmai fiindcă are evlavie. Și aș veni aici și cu un exemplu negativ: poți să fii mare pelerin pe la locuri sfinte, poți să ai pereții ticsiți de icoane, la care să te închini mecanic la fiecare trei ceasuri, poți să mergi la toate slujbele, poți să ții toate posturile etc. Dacă nu le faci cu evlavie, degeaba le faci. Știu oameni (ortodocși) care țin posturile din rațiuni de dietă. Le țin cu strictețe. Asta nu-i face evlavioși. Așadar, frățescul meu îndemn este să nu faci confuzie între evlavie și formele ei de manifestare, pentru ca nu cumva, neînțelegînd vreuna dintre formele ei de manifestare, să cazi în ispita de a le disprețui, ca fiind alterare a evlaviei înseși.
(Neică, eu de ce nu poci să bolduiesc ceva în text, în timp ce matale poci?)
8 martie 2019 at 2:53 pm
Pe păgânii care fac din fire cele ale Legii cred că vrei să-i iei din Romani, nu din 1 Corinteni.
Dacă eu zic că democrația înseamnă vot (un element central), nu înseamnă implicit că peste tot unde se votează e democrație (și în Comitetul Central se vota, și în statele totalitare se votează). Sigur că democrația mai înseamnă și alte lucruri, despre care n-am apucat să spun. La fel și cu faptele bune și ateii.
În Cartea Fapte e un om care nu e nici evreu, nici creștin (Corneliu) și care este eusebes. E un om atașat de sinagogă, face fapte bune, chiar dacă încă nu are o înțelegere completă despre Dumnezeu.
Dar de ce să nu numim partea asta „sentimentală” chiar dragoste? Adică eusebeia (practici religioase, devotament, respect în formă etc.) trebuie să fie dublată de dragoste. Altminteri devine zadarnică.
8 martie 2019 at 3:29 pm
Da, am greșit. E din Romani, nu din 1Corinteni.
Nene, nu vorbim aici despre zădărnicia evlaviei fără dragoste. Așa, putem extinde discuția și la credință (căci însuți le-ai înșirat pe cele trei ca fiind definitorii pentru viața unui creștin). Discuția este despre virtute vs. manifestările izvorîte din acea virtute. Că este dragoste, că este credință, că este evlavie – e același risc de confuzie între manifestările de dragoste, credință și evlavie și ele cele trei propriu-zise.
Revăzînd acum pasajul în care vorbești despre cele trei, constat că (mai) faci o buclă de cuvinte, care riscă să fie greșit înțeleasă, anume acolo unde zici că evlavia este o manifestare a credinței. Și înțeleg mai bine – ceea ce doar presupuneam, după prima lectură – că faci confuzie între ceea ce este o stare lăuntrică și manifestările exterioare ale acelei stări lăuntrice. De aici și riscul de a selecta doar o parte din acele manifestări ca fiind autentice.
Voi face o paralelă ceva mai hiperbolică, aducînd în discuție iubirea lui Dumnezeu față de oameni și manifestările acestei iubiri. Din iubire de oameni, Dumnezeu dăruiește. Dar tot din iubirea Lui nemărginită și neîndoielnică, Același Dumnezeu poate să-ți și ia. Așa cum eu îi iau copilului ciocolata din mînă, atunci cînd riscă să-i facă rău (și nu mă poate bănui cineva că din răutate îi iau ciocolata, ci din dragoste), așa mai face și Dumnezeu drăguțul cîteodată. Practic, dăruitul, ca și luatul, sînt manifestări ale dragostei Lui. N-aș risca să spun că dragostea = dăruitul, fiindcă atunci aș exclude cealaltă manifestare a dragostei, care este luatul. Sînt unii care Îl consideră pe Dumnezeu rău, fiindcă le-a luat avutul, sănătatea, bunăstarea, „fericirea” etc.
Revenind la mutonii noștri, evlavia nu trebuie confundată cu manifestările ei, dacă nu din rațiunea – înaltă – a teologhisirii corecte, măcar din rațiunea pe care am expus-o mai sus, și anume a evita riscul disprețului față de anumite manifestări ale evlaviei.
Asta nu înseamnă că nu poți face o ierarhizare a acelor manifestări: una poate indica o înțelegere mai adîncă a evlaviei, altele pot fi doar expresii ale unei inimi moi/înmuiate (antonimul lui învîrtoșate, nu găsesc un cuvînt mai potrivit), dar care tot din evlavie să izvorască.
În tot cazul, fiindcă te știu mai mult biblico-filologic decît teologic, m-ar interesa să-mi lămurești și mie cum e cu distincția dintre gr. eusebeia și gr. eulabeia.
8 martie 2019 at 3:51 pm
Nu știu dacă înțeleg bine ce spui când zici că nu trebuie confundat curajul cu manifestările lui.
Ce încerc să zic eu aici e că în Pastorale eusebeia/evlavia nu înseamnă că stai smirnă în biserică, pe principiul στώμεν καλώς, στώμεν μετά φόβου, să faci plecăciuni conforme etc. Sigur că reverența de acest fel poate să vină la pachet cu actul religios. Doar că nu asta e în centrul discuției în Pastorale.
Ca să iau doar un exemplu: nu cred că vreun evlavios în sens clasic (din acela care stă cu sfioșenie în biserică) simte, citind Biblia sau cuvântul de îndemn al lui Paisie, că „taina eusebeiei” = „conținutul proclamării noastre creștine” = „întruparea lui Hristos, moartea, învierea etc.” Scopul postării e să atragă atenția asupra acestui aspect neglijat.
Bazat doar pe impresiuni nefundamentate exegetic, aș zice că eulabeia e un soi de teamă religioasă / teamă sfântă (reverentia, zice Vulgata). Dar în NT văd adjectivul eulabes folosit de o manieră care face posibilă înlocuirea lui cu eusebes. Eusebeia însă e lărgit de Pavel dincolo de sfera devoțiunii/reverenței religioase. Aș tine să zic că descrierea făcută de Paisie Aghioritul ar acoperi mai bine gr. eulabeia decât eusebeia paulină.
8 martie 2019 at 4:20 pm
Asta zic și eu: că respectul față de legile țării, ajutorul dat părinților etc. pot veni „la pachet cu actul religios”. Dar – iarăși – nu aceste lucruri sînt „în centrul discuției în Pastorale”. Vezi că accentele din stwmen kalws etc. sînt neogrecești/neogrecizate. Și da, e ce ziceam/sugeram chiar în primul meu comentariu la postarea ta: că evlavia redă (corect) gr. εὐλάβεια, nu εὐσέβεια. Acestuia din urmă i-aș da alt echivalent românesc. Probabil unul din cele îndătinate, chiar dacă va fi fost redat, de-a lungul timpului, prin „evlavie”.
8 martie 2019 at 4:27 pm
Tocmai că sunt, dacă citim cu atenție textul sacru: εἰ δέ τις χήρα τέκνα ἢ ἔκγονα ἔχει, μανθανέτωσαν πρῶτον τὸν ἴδιον οἶκον εὐσεβεῖν καὶ ἀμοιβὰς ἀποδιδόναι τοῖς προγόνοις· τοῦτο γάρ ἐστιν ἀπόδεκτον ἐνώπιον τοῦ θεοῦ. (1 Tim. 5:4).
Da, știu că e scris neogrecește. Îmi era prea lene să mai schimb accentele.
Ai fi surpins să vezi ce interesant e tradus termenul εὐσέβεια în NT de la Bălgrad. 🙂
Deci rămâne „temă de casă”: când a ajuns „evlavia” să fie termenul dominant pentru a traduce εὐσέβεια?
8 martie 2019 at 7:11 pm
O.G. Monșer, omule, exemplul pe care-l arăți nu arată nicidecum că εὐσεβεῖν înseamnă ἀμοιβὰς ἀποδιδόναι τοῖς προγόνοις, ci că cea de-a doua este o manifestare a celei dintîi.
Vaișamar: Nu știu ce înțelegi prin „înseamnă”. Eu am în vedere ce înseamnă în mod practic, nu ce înseamnă din punct de vedere filologic.
O.G. Mai mult, în acest context, εὐσέβεια nu este εὐσέβεια pe care omul o datorează lui Dumnezeu, ci, așa cum o arată și complementul de obiect al verbului cu pricina, este εὐσέβεια pe care omul o datorează casei sale.
Vaișamar: Păi chiar asta spun în articol. Că εὐσέβεια (=„evlavie” în tradiția biblică românesc) în practică înseamnă nu doar respectul față de zei / Dumnezeul cel adevărat, ci și față de părinți.
O.G. Așa cum credincioșia cu care omul Îi este dator lui Dumnezeu nu este același lucru cu credincioșia cu care soldatul este dator față de comandantul oștirii. Așa cum dragostea cu care Îi este dator omul lui Dumnezeu nu este totuna cu dragostea pe care bărbatul o datorează soției și copiilor. De aceea și spune Hristos că cine-și iubește tatăl sau mai mama sau copiii mai presus de Dumnezeu, acela nu e vrednic de Dumnezeu;
Vaișamar: Sunt convins că dragostea față de Dumnezeu nu e totuna cu dragostea filială etc. Doar că aici Pavel nu are în vedere situația în care cineva trebuie să-l urmeze pe Hristos și cei din casa lui sunt împotrivă. Aici Pavel are în vedere familii creștine, prin urmare nu trebuie introdus ce spune Isus despre urmarea Lui (generatoare de conflict pentru familie).
O.G. Dacă dragostea față de copii ar fi totuna cu dragostea față de Dumnezeu [zicînd ceva de genul: cine-și iubește copiii arată că Îl iubește pe Dumnezeu – așa cum sugerezi că evlavia pe care o arăți față de autoritatea publică sau față de părinți ar indica evlavia față de Dumnezeu; ceea ce nu este], atunci Dumnezeu n-ar mai vădi situații în care cele două ar putea deveni concurente).
Vaișamar: Între limite rezonabile, devotamentul față de familiei indică devotamentul față de Dumnezeu. Asta o spune și Pavel. εἰ δέ τις τῶν ἰδίων καὶ μάλιστα οἰκείων οὐ προνοεῖ, τὴν πίστιν ἤρνηται καὶ ἔστιν ἀπίστου χείρων. (1 Tim. 5:8) Adică nu poate cineva să spună că este om evlavios (eusebes), dar să fie un monstru în familie.
O.G. Ca să rezum: εὐσέβεια acestui exemplu nu este εὐσέβεια despre care vorbește articolul. Sau, altfel spus, articolul, ca și comentariile ulterioare, le amestecă.
Vaișamar: Scopul articolului este să atragă atenția că εὐσέβεια, în practică, înseamnă mai multe lucruri și că „evlavie” din română nu transmite decât foarte puțin din „aura” cuvântului grecesc.
O.G. Repet: fără ca ele să fie același lucru, adică fără ca ele să aibă același conținut semantic, chiar dacă una ar putea izvorî din cealaltă.
Vaișamar: Eu pornesc de o situație încurată în românește. Adică eu am în fața mea textul biblic cu „evlavie” și cu „evlavioși” etc. și vreau să-i spun cititorului ce stă în spatele termenilor.
O.G. Apoi, același exemplu întărește ce-am spus: că εὐσέβεια nu-i totuna cu „evlavia”.
Vaișamar: Nu e totuna, dar totuși ei, de vreme ce sute de ani (cel puțin de la Micu) s-a folosit „evlavie” pentru εὐσέβεια. La 1688 se spunea „bună-credință” (cu mici variații).
O.G. „Evlavia” e εὐλάβεια.
Vaișamar: Uite că aici Biblia 1688 aproape că îmi dă dreptate cu „teamere” (Ev. 5:7; 12:28).
O.G. Cum a ajuns „evlavia” să fie confundată cu εὐσέβεια în istoria traducerilor românești încă rămîne de investigat.
Vaișamar: punctul de cotitură e Micu. Cred că de acolo a trecut în alte versiuni. De verificat. O dau ca ipoteză / predicție („dacă am face o sondare…”).
O.G. Mă interesează mai mult de ce decît cînd anume s-a petrecut pentru prima oară sau care de la care a luat.
Fiindcă tot ai avut bunăvoința să te raportezi la textul liturgic, poate n-ar strica să vezi ce i-a făcut pe traducătorii Liturghiei să redea pe τοὺς εὐσεβεῖς prin „binecredincioși”.
Vaișamar: Influența Bibliei de la București? Nu cunosc filiația cărților de cult, dar pare, la origine, o formulă din aceeași epocă (sau imediat după, când încep să se traducă părți din liturghie; de văzut ce a făcut Antim).
O.G. Alții zic că ar echivala cu „binecinstitorii [de Dumnezeu]”, întrucît εὐσέβεια s-ar echivala mai bine prin „buna cinstire [a lui Dumnezeu]”.
Vaișamar: „(bună)cinstire” pare un pic cam slab, deși înțeleg avantajele de a merge în direcția asta.
O.G. Nu uita, atunci cînd te referi la εὐσέβεια, să le iei în calcul și pe ἀσέβεια și pe δυσσέβεια, cu corespondenții nominali din familia lor de cuvinte. În tot cazul, bine ar fi să disjungi „evlavia” de εὐσέβεια. S-o raportezi la εὐλάβεια, dacă vrei să vezi ce-i cu ea. Dacă vrei să vezi ce-i cu εὐσέβεια grecesc și cum ar trebui redat mai bine în românește, atunci e altceva. Altminteri, nu faci altceva decît să analizezi semantica „evlaviei” românești pornind de la cine știe ce traducere greșită în istoria Scripturii românești.
Vaișamar: Doar nu vrei să spui că și versiunea sinodală e greșită. Asta e de-a dreptul δυσσέβεια, dacă nu chiar ἀσέβεια. 🙂 Vezi 1 Tim. 6:11 (or mai fi și alte „evlavii” prin textul aprobat de Sf. Sinod).
8 martie 2019 at 9:39 pm
Am inserat comentariile mele în comentariul tău, ca să fie dialogul mai ușor de urmărit.
8 martie 2019 at 11:18 pm
Da, e mai ușor de urmărit astfel. Eu nu am cum să fac același lucru (adică să inserez răspunsurile). Ce spui tu, în mare, este corect. Inclusiv că „evlavia” din română nu exprimă atît cît exprimă εὐσέβεια grecească. Dar ce au merele cu perele? Evlavia din popor, așa cum o cunoaștem, în variile și în bogatele ei feluri de exprimare: 1) nu se datorează lecturii pasajelor vetero- sau neotestamentare (știm bine amîndoi că noi, ortodocșii, nu prea ne omorîm cu cititul Scripturii); 2) nu are nimic de-a face cu traducerea eronată a lui εὐσέβεια în limba română. Eu asta nu pot pricepe: de ce ții să le amesteci (în continuare)? Ia, dacă vrei, cuvîntul εὐλάβεια și constată că rom. „evlavie” este mai apropiat sau mai îndepărtat de sensurile cuvîntului original. Dar de ce ții să analizezi ce înseamnă „practic” evlavia românească, raportîndu-te la un cuvînt grecesc care nu-i este etimon și cu care, practic, nu are altă legătură decît că Micu (și urmașii) l-au tradus greșit? Adică, dacă Micu a făcut o confuzie, trebuie s-o facem și noi? Sper că nu! Și da, versiunea sinodală este eronată în multe locuri. Aici poate ar trebui să-ți mai zic o dată cum e cu ecleziologia noastră răsăriteană: pentru noi, aprobarea de către Sfîntul Sinod nu echivalează nicidecum cu un soi de „nihil obstat” / „imprimatur” de la frații catolici, care ridică autoritatea episcopului mai presus de orice. Noi nu spunem că autoritatea Sinodului este infailibilă. Sinodul poate greși. Și, slavă Domnului, au fost atîtea greșeli ale oamenilor, chiar și adunați laolaltă. Făr’de-greșeala unui Sinod (ecumenic) nu este niciodată apriorică, ci, eventual, este constatată ulterior, prin receptarea de către pliromă/pleromă, cu voia lui Dumnezeu. Dar – știi bine – au fost cazuri de sinoade care au fost ulterior declarate ca false în sînul aceleiași Biserici Răsăritene. Astfel, da, o versiune adoptată de Sfîntul Sinod ca normativă, să zicem, nu este infailibilă. Și da, în cazul echivalării lui εὐσέβεια prin „evlavie”, este eronată, respectiv a preluat erorile anterioare. Este, dacă vrei, și un semn al faptului că noi, ortodocșii, nu ne ghidăm după ceea ce se cheamă, îndeobște, „sola Scriptura” (indiferent ce definiție a acesteia din urmă ai prefera).
Spuneam că, în linii mari, zici bine. [Deși, tot în linii mari, nu răspunzi la întrebarea: de ce le amesteci (merele cu perele)?] Totuși, cu un raționament nu pot fi de acord: „Între limite rezonabile, devotamentul față de familiei indică devotamentul față de Dumnezeu. Asta o spune și Pavel. εἰ δέ τις τῶν ἰδίων καὶ μάλιστα οἰκείων οὐ προνοεῖ, τὴν πίστιν ἤρνηται καὶ ἔστιν ἀπίστου χείρων. (1 Tim. 5:8) Adică nu poate cineva să spună că este om evlavios (eusebes), dar să fie un monstru în familie.” Desigur, nu te poți da om „eusebes”, dar să fii cu nepăsare față de familia ta (ceea ce poate fi un soi de monstruozitate). Dar inversul – anume că devotamentul față de familie indică devotamentul față de Dumnezeu – nu poate fi valid. E ca și cum ai raționa așa: orice om (normal) are două urechi; rezultă că orice vietate cu două urechi e om (normal). Și revin inclusiv la acel „înseamnă”: tu vorbești despre „termenul” cutare sau cutare și ce înseamnă acel „termen”. Dacă te raportezi la „terminologie”, vorbești de partea filologică a realităților. Dacă ai în vedere ce „înseamnă în mod practic”, fără filologie, atunci lasă filologia la o parte. Nu poți să vorbești de „practică” și de „terminologie” și apoi să spui că nu te interesează partea filologică. Mai ales că excursul preponderent al articolului tău (la osatură mă refer, nu la cantitate neapărat) este filologic.
9 martie 2019 at 6:54 am
Articolul a fost gândit pentru publicul cornilescian. Adică pentru omul care citește Biblia Cornilescu. De aceea a și fost publicat în primă fază în revista Cultului Penticostal. Așadar, omul va porni de la textul românesc, nu de la eusebeia. Când scriu articole pentru publicul biblico-filologic, evident că pornesc cu eusebeia și apoi zic cum s-a tradus în română (ideea o știi de la kecharitomene etc.). De altfel, baza articolului este un material pregătit de un student căruia i-am sugerat să ia o serie de termeni biblici și să-i comenteze. Așa am ajuns să scriem la două mâini materialul. Dar, întreb eu, cuviosul Paisie, când se gândește la evlavie, cu termen biblic grec o asociază? Cu eulabeia? Și atunci cum știe el ce presupune în practică evlavia? Ce model există pentru asta? Dacă întreabă un fiu duhovnicesc: Părinte Paisiei, noi discutăm mult despre evlavie etc. Unde găsim în Biblie scris despre evlavie și ce cuvânt e în grecește pentru evlavie? Ce o să-i răspundă Paisie?