Luni, 11 martie 2019



Stabilirea datei intrării lui Cornilescu în monahism mi-a dat ceva de lucru. Abia acum am reușit să mă dumiresc. Traducătorul a făcut cererea în 1915, așadar când încă era student. Petiția a fost discutată într-o ședință a Sf. Sinod din 12 octombrie 1915.

Ceva totuși nu iese la socoteală. Dacă D. Cornilescu s-a călugărit în toamna lui 1915, a așteptat să termine studiile sau a mers direct la Stâncești pentru a traduce Biblia? Sau a rămas o vreme în București, a început lucrul și apoi, în 1916, s-a dus la Botoșani.

Pentru a stabili cronologia precisă mai trebuie să săpăm puțin.

Mai jos documentele oficiale privind hirotonirea.

Eugenia Gologan este cea care l-a ajutat pe Cornilescu să compileze calendarul cu meditații creștine.

Reclame

Actualizare: Cartea de imnuri a fost postată online de Andrei Croitoru (🌷) AICI.

În interviul dat de D. Cornilescu musafirilor care l-au vizitat în 1974 e pomenită și activitatea de compozitor a traducătorului. N-am avut vreme să editez și adnotez interviul, dar sper să reușesc asta în zilele următoare.

Ieri, o coincidență. Cineva mi-a trimis o întrebare: „Cum aș putea găsi cele 47 de imnuri traduse de Cornilescu pentru Biserica Sf. Ștefan (Cuibul cu Barză)?”

Cred că o întrebare similară am primit cândva de la un cititor al blogului și n-am știut ce să-i răspund.

Ce știu acum, din memorie, este că D. Cornilescu a început să compună / adapteze / aranjeze melodii creștine când era încă la Botoșani (cred că pomenește la un moment dat și de un pian al prințesei) și începuse să organizeze întâlniri cu niște tineri de la Liceul Militar care urma să plece pe front. Să fi fost prin 1916? Cu vremea probabil că repertoriul s-a extins, iar cântecele au ajuns să fie folosite și de enoriașii de la Cuibul cu Barză, în 1919, când Cornilescu a revenit în București.

La momentul ăsta nu am prea multe informații despre subiect. Dacă vreunul dintre cititorii blogului știricește vreo informație, să-mi dea de veste.


Mai am un pic și termin de citit Demonii lui Dostoievski. E probabil cel mai sofisticat, cel mai greu, cel mai politic și cel mai întunecat dintre romanele scrise de clasicul rus.

Pe scurt, așa cum îl înțeleg eu, romanul explorează consecințele autodistructive (în esență, demonice) ale curentelor filozofice și politice (în general, de inspirație iluminist-ateistă) care bântuiau în Rusia în a doua jumătate a sec. XIX.

Autorul expune cu migală cauzele care au dus la apariția unor posedați (ideologic vorbind) ca Piotr Verhovenski, a cărei persona e interpretată magistral de Anton Shagin în clipul de mai jos. Vizionând pe youtube câteva clipuri din ecranizarea făcută de ruși în 2014, a început să-mi pară rău că cei patru ani de rusă pe care i-am făcut în ciclul gimnazial s-au dus pe apa sâmbetei.

De urmărit în secvența video atât venerația religioasă (fatalmente, idolatră) a lui Verhovenski față de Stavroghin, cât și aura antichristică pe care o capătă acesta din urmă, în viziunea „închinătorului” său.

Undeva în roman, unul dintre personajele „revoluționare” spune că 100 de milioane de oameni dacă ar muri, n-ar fi prea mult pentru a institui ordinea nouă dorită de adepții „cauzei”. Fiindcă recent am cumpărat Cartea neagră a comunismului, mi-au trecut fiori pe șira spinării la gândul că ipoteticul măcel dintr-un roman scris în sec. XIX a devenit realitate în secolul următor.