aprilie 2019



Mai jos câteva observații asupra unui termen important din Epistolele Pastorale. Sper că niciunul dintre cititorii blogului nu are intoleranță la gluten exegetic.

Precizez că textul a fost scris la două mâini, în coautorat cu Sorin Loghin.

***

Termenul semnόs le-a pus probleme traducătorilor, deoarece găsirea unui echivalent românesc adecvat nu este o sarcină tocmai ușoară. Dacă vom avea curiozitatea (și răbdarea) de a consulta zece traduceri românești reprezentative (publicate în intervalul 1648–2017), vom observa că majoritatea traducătorilor au preferat să traducă termenul semnόs prin „cinstit”, echivalent care conține o nuanță de ambiguitate, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, termenul îl induce în eroare pe cititor, dând impresia că, atunci când cere ca un diacon să fie semnόs, Pavel are în vedere corectitudinea. Or, diaconii trebuie să fie integri, dar nu acest atribut este cel care deschide lista calităților din 1 Tim. 3:8.

Revenind la traducerea termenului, constatăm că el a fost redat în fel și chip în tradiția biblică românească, ceea ce este un indiciu clar că traducătorii au făcut numeroase încercări de a-l echivala corect în limba română. Între echivalenții pe care îi găsim se numără „smerit”, „moderat”, „modest”, „cucernic” și „onorabil”. Înainte de a vedea cum poate fi rezolvată problema cauzată de dificultatea traducerii termenului semnόs, vom face o incursiune în perioada clasică, pentru a observa sensul cu care a fost folosit termenul în sursele precreștine.

În literatura clasică semnόs este folosit pentru a denumi persoane și chiar lucruri care inspiră reverență. În unele contexte el aproximează ceea ce noi am putea numi „splendid”, „magnific” și „nobil”. În cel mai înalt sens, termenul este o calitate atribuită zeilor și, prin extensie, obiectelor cultice care sunt într-o strânsă legătură cu aceștia. Deși semnόs nu exclude dimensiunea interioară, din cele mai multe texte reiese că latura exterioară este cea privilegiată. De exemplu, în Antichități iudaice (VI.332), Iosif Flaviu folosește termenul pentru a descrie personajul pe care îl vede vrăjitoarea din Endor: „La apariția acestuia, femeia s-a fâstâcit în fața bărbatului semeț (semnόn) și plin de măreție divină și, tulburată de înfățișarea, lui a exclamat «Oare nu ești tu regele Saul?»” (trad. de I. Acsan). Din context reiese că în viziunea necromantei (sau a lui Iosif Flaviu?) profetul este caracterizat de prestanță și gravitate. Un om descris ca semnόs este demn, are un comportament onorabil și urmează un standard moral înalt, calități care se manifestă în exterior și atrag respectul celorlalți.

În Septuaginta sensul termenului nu este diferit de cel atestat în perioada clasică. După cum precizam mai sus, semnόs este o caracteristică a locurilor care sunt sub protecția divinității. Un derivat al lui semnόs este folosit cu referire la Templul. Când Heliodor, reprezentantul regelui Seleucos, vine la Ierusalim cu gând să confiște banii depozitați în incinta sacră, marele preot se opune ferm, arătând că „nu se poate să fie nedreptățiți cei care au avut încredere în sfințenia locului, în măreția (semnόtēti) și inviolabilitatea unui templu cinstit de toată lumea” (2 Mac. 3:12). Adjectivul mai este folosit pentru a descrie oameni care prin comportamentul lor au câștigat admirația nu doar a celor din jur, ci și a generațiilor viitoare. În discursul pe care îl ține înainte de a fi martirizat, Eleazar îi spune torționarului său „Nu-mi vei pângări gura venerabilă (semnόn) de bătrân și nici nu vei întina apusul unei vieți trăite după lege”  (4 Mac. 5:36).

În Epistolele Pastorale semnόs este o calitate cerută persoanelor aflate în funcții de conducere, deoarece, printr-o purtare adecvată, ei se bucură de prețuirea celor din jur. Diaconii trebuie să fie semnόi (1 Tim. 3:8), deoarece ei fac o slujbă publică, iar printr-o ținută serioasă și onorabilă inspiră respect. Aceeași virtute este foarte apreciată în cazul femeilor, prin urmare Pavel o include în lista destinată acestora (1 Tim. 3:11). Exegeții încă nu s-au pus de acord dacă termenul gynḗ, folosit în context, trebuie tradus prin „femeie”, caz în care Pavel s-ar adresa femeilor care desfășoară o slujire diaconală, sau prin „soție”, caz în care pasajul vorbește despre soțiile diaconilor. Indiferent cum înțelegem termenul, este limpede că Pavel cere ca femeile să fie caracterizate de un comportament rezervat, discreție și stăpânire de sine în orice împrejurări. În Tit 2:2, Pavel lărgește orizontul listelor de calități și nu-i mai vizează exclusiv pe liderii bisericii (aici presbýtēs trebuie înțeles ca bătrân, membru al bisericii, nu ca prezbiter, conducător). Apostolul se referă la întreaga congregație și cere ca toți să fie semnόi.

După cum precizam la începutul articolului, semnόs este un termen greu de tradus, iar adjectivul „cinstit”, folosit în traducerile românești, îl poate induce în eroare pe cititor. Din fericire, traducerile recente au rezolvat această problemă. În Biblia catolică (2013) termenul a fost tradus prin „demn”, iar în NTR 3.0 prin „onorabil”. Dat fiind că versiunea Cornilescu 1924 traduce termenul prin doi termeni diferiți („cinstit” și „vrednic de cinste”), în Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) echivalarea s-a făcut, în toate cele trei cazuri, prin adjectivul „demn”.

În concluzie, grecescul semnόs descrie lucruri și persoane care inspiră reverență și respect, fie sub aspect estetic, fie în domeniul moral. Această calitate trebuie să fie apanajul persoanele aflate în poziții de conducere, al femeilor și al creștinilor în general, deoarece ținuta membrilor bisericii, indiferent de rolul pe care îl îndeplinesc aceștia, este o mărturie importantă în arena publică.


Încep săptămâna cu două anunțuri „publicistic-editoriale”:

  1. Va ieși de la tipar (probabil vineri) Noul Testament EDCR, și vom putea în sfârșit să vedem „în carne și oase” obiectul eforturilor susținute făcute vreme de patru ani de echipa EDCR.
  2. Va fi disponibilă în curând, într-un volum foarte dolofan (480 de pagini), publicat de Humanitas, traducerea comentată a cărților Exodul și Levitic.

Fiindcă despre EDCR am tot scris pe blog, prezint aici câteva informații în legătură cu proiectul veterotestamentar.

Munca mea la „Biblia după textul ebraic” a început prin octombrie-decembrie 2014, când am făcut prima versiune a capitolelor din Exodul care mi-au fost alocate. În paralel a avut loc traducerea și comentarea celorlalte secțiuni, de către alți colegi traducători.

Lecturi succesive ale manuscrisului au fost făcute de toți membrii echipei. Notele și comentariile au crescut organic, odată cu întâlnirile bilunare întâlnire găzduită de Colegiul Noua Europă.

Verificarea amănunțită a textului a fost făcută, cu minuție și competență, într-un spirit profund kenotic, de dle Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, coordonatoarele proiectului.

Mai jos informațiile de pe site-ul editurii. AICI.

Pentru o mostră de traducere, vezi AICI.

Exodmostra

***

Ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu
Traducere, studii introductive și note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Melania Bădic, Emanuel Conțac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu, Cătălin Vatamanu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura și istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelației), autorii textului consemnat în scris (primitorii și transmițătorii Revelației) și traducătorii textului originar. Cu volumul de față, ne aflăm în prezența traducătorilor, exponenți ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admirația noastră. Pentru că reușesc să pună erudiția cea mai temeinică în serviciul cordialității, al nevoii de a înțelege ceea ce e dincolo de înțelegerea obișnuită.“ – Andrei Pleșu

Exodul este a doua carte din Tora; împreună cu următoarele trei formează o unitate tematică privind eliberarea poporului israelit din robie și mersul lui îndelungat prin pustiu, până la Țara Făgăduinței, având în centru Legământul încheiat de Dumnezeu cu el. Este considerat cartea esențială a Vechiului Testament, pentru că tot ceea ce urmează își află aici momentul fondator, referința exemplară. Deși sistemul complex de jertfe din Levitic nu mai este de actualitate, citirea Leviticului rămâne importantă pentru creștin fiindcă îl ajută să înțeleagă atât lumea religioasă în care a trăit Isus, cât și conceptele de care s-a folosit El pentru a-și formula mesajul. În plus, dincolo de prescripțiile complicate și adesea caduce, cartea Leviticului vehiculează și adevăruri veșnice, care țin de relația omului cu Dumnezeu.

Ținând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiție îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generațiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite aproape de neînțeles, cât și neologismele stridente și lipsite de conotații poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumusețea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

  • • •

Volumul de față, Exodul. Leviticul. este al doilea (primul fiind Geneza) dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci și nouă de cărți ale Bibliei ebraice însoțite de studii introductive, note și comentarii.

Acest proiect a fost realizat în cadrul Colegiului Noua Europă.

Ilustrația copertei: pagină din Biblia Cervera, manuscris cu anluminuri de Joseph Assarfati, Spania, 1299, păstrat la Biblioteca Națională a Portugaliei.


Mi-au picat recent sub ochi un fragment (adaptat de Al. Lapedatu) din Narrative of a Mission of Inquiry to the Jews from the Church of Scotland in 1839), cartea publicată de A. Bonar și Robert McCheyne (Edinburgh, William Whyte et Co. 1843), în urma călătoriei lor prin Țările Române.

Să vedem în ce culori sunt zugrăviți românii la 1839. Deloc surprinzător, corupția este vizibilă din spațiul cosmic și acum 170 de ani.


img_3669

Acum patru ani, în cursul lunii aprilie, Societatea Biblică Interconfesională din România a început să dea primele semnale că ia în calcul necesitatea unei revizuiri profunde a textului din Biblia Cornilescu.

Fiindcă am fost implicat încă de la început în discuțiile care au dus la apariția EDCR, mi-am verificat astăzi arhiva de emailuri, în încercarea de a stabili cronologia riguroasă a evenimentelor care au premers un proiect care, pentru mine personal, a stat sub semnul declarației ἀνάγκη μοι ἐπίκειται, făcute de Pavel în 1 Corinteni 9.

În data de 20 aprilie am trimis către SBIR un email prin care anunțam că la întâlnirea preliminară (programată pe 23 aprilie) vor fi prezenți atât delegați din partea Bisericii Baptiste, cât și reprezentanți ai Comunității Penticostale București.

Cercetând mai bine în lista documentelor păstrate, am găsit și procesul-verbal al întâlnirii din 23 aprilie, cu numele tuturor participanților. Au fost prezenți atunci și doi reprezentanți ai Bisericii Adventiste. În cadrul acelei întâlniri am fost anunțați că în perioada 25-29 mai urma să vină la București Lénart de Regt, consultant de traduceri din partea United Bible Societies, pentru a ajuta la formarea echipei de revizori și pentru a stabili o strategie de lucru pe perioada proiectului, estimată la 3 ani.

Pe la mijlocul lunii mai se lucra la configurarea echipelor de revizori. Fiindcă în spațiul românesc nu mai fusese lansat un proiect de asemenea anvergură, eu unul nu prea știam de unde să apuc lucrurile. Fiind delegat să fac nominalizări, m-am pus pe scris emailuri și pe dat telefoane la toți bibliștii protestanți pe care îi cunoșteam. Nu știam cum se vor aranja lucrurile, așa că am mers pe varianta maximală. Unii dintre cei contactați inițial au confirmat intenția de a lucra în proiect, dar apoi au renunțat. În final, a rămas echipa a cărei componență o puteți citi în Introducerea NT EDCR.

Tot în luna mai am avut discuții cu membrii viitorului Comitet Pastoral și cu pastorul Moise Ardelean, președintele Cultului Penticostal, care a primit și documentația oficială din partea SBIR. Subliniez aici că traducătorii care au participat la proiect au fost avizați direct de către conducerea fiecărei Biserici (adventistă, baptistă, penticostală). Acest detaliu face ca proiectul EDCR să fie unic în istoria protestantismului românesc.

Îmi mai aduc aminte în mod distinct bătăile de cap pe care mi l-a dat procesul împărțirii echitabile a textului biblic. Ne doream ca echipele să poată lucra pe corpusuri bine delimitate (de ex., o echipă să lucreze Evangheliile Sinoptice, o altă echipă să lucreze corpusul paulin etc.).

În timpul vizitei lui Lénart de Regt am avut seminare de lucru cu echipele, pentru a ne armoniza perspectivele și a pune la punct metodologia. Era perioada în care începeam să ne cunoaștem și să ne dăm seama cam în ce ape stilistice se scaldă fiecare. Slavă Domnului, în cei patru ani care s-au scurs de atunci ne-am armonizat suficient cât să ducem la bun sfârșit revizuirea NT, care va intra mâine la tipar.

După ce vom vedea cu ochii NT, va trebui să tragem adânc aer în piept, să ne suflecăm mânecile din nou și să continuăm revizuirea VT, care este încă „la roșu” în unele secțiuni.

Voi reveni cu o nouă postare când NT va ieși din tipografie (probabil la finalul săptămânii viitoare).

Între timp, postez aici o secțiune din 2 Corinteni care îmi vorbește într-un mod special după acești patru ani de „revizuire prin credință”.

Mai jos, prima pagină din introducerea EDCR.


Am trăit să o văd și pe asta. Traducere „cu de toate” într-o versiune de Nifon Bălășescu.

E o premieră pentru spațiul românesc să traduci atât de „desfășurat”.

Așadar, Cornilescu nu a inventat traducerea parafrazată pe înțelesul omului de rând.

Când credeai că ai aflat totul, apare câte o „lebădă neagră” de tipul „Nifol Bălășescu” și îți dă peste cap clasificările.

Citiți și minunați-vă.


Săptămâna asta am primit PDF-ul cu textul întregului Nou Testament paginat. Am mai făcut o lectură în diagonală pentru a mă asigura că totul este în regulă și am mai descoperit vreo câteva chichițe pe la notele de subsol.

În următoarele câteva zile pe text se va uita un alt evaluator, astfel că luni vom putea declara închis procesul de verificare a șpalturilor, trimițând textul la tipar.

Ediția va avea cam 330 de pagini. Un volum destul de bogat, cu note de subsol consistente, mai ales în corpusul epistolar.

Dacă îmi amintesc bine, prin aprilie au început și primele ședințe de lucru în care ne-am întâlnit cu un comitet pastoral la SBIR pentru a vedea cam cum să fie profilul textului dorit.

Așadar, după patru ani, acea viziune din aprilie 2015 a căpătat în sfârșit substanță.


La români, situațiile când un personaj sus-pus le dă cu flit muritorilor de rând nu sunt deloc puține. Am văzut cam ce înseamnă un personaj care dă cu flit peste voturile a 3,51 milioane de alegători români.

Vedem în fiecare zi și ce înseamnă când un guvern condus de un personaj țâfnos și incompetent dă cu flit mesajelor venite de la 12 ambasadori profund îngrijorați de legislația care distruge sistemul judiciar și care ajunge să-i favorizeze pe subiecții unor importante dosare de corupție.

De curând am descoperit că în 1926 inclusiv Regina Maria a dat cu flit petiției venite din partea unei delegații de baptiști americani care doreau să o informeze pe regină în legătură cu abuzurile sistematice la care erau supuși coreligionarii lor din România.

Glorioasele decenii interbelice, prezentate în istoriografia noastră ca un soi de epocă a marilor noastre realizări, paradisul din care am căzut direct în iadul comunist, au fost de fapt o perioadă caracterizată de probleme majore în toate domeniile, inclusiv în domeniul libertății religioase.

În 1926, baptiștii, cu toată șicanele de care aveau parte, erau cel puțin avantajați de faptul că aveau în SUA un sprijin important. Acest scut, deși fragil, a contat în câteva momente, detensionând uneori situația confesională încordată, dar n-a putut împiedica interzicerea lor în 1940, în timpul demenței legionare.

Mai jos articolul din New York Times, 9 noiembrie 1926, p. 12

În același număr se făcea referire la alte demersuri făcute de baptiștii americani pentru a domoli persecuția minorităților religioase din țara noastră.