Mai jos câteva observații asupra unui termen important din Epistolele Pastorale. Sper că niciunul dintre cititorii blogului nu are intoleranță la gluten exegetic.

Precizez că textul a fost scris la două mâini, în coautorat cu Sorin Loghin.

***

Termenul semnόs le-a pus probleme traducătorilor, deoarece găsirea unui echivalent românesc adecvat nu este o sarcină tocmai ușoară. Dacă vom avea curiozitatea (și răbdarea) de a consulta zece traduceri românești reprezentative (publicate în intervalul 1648–2017), vom observa că majoritatea traducătorilor au preferat să traducă termenul semnόs prin „cinstit”, echivalent care conține o nuanță de ambiguitate, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, termenul îl induce în eroare pe cititor, dând impresia că, atunci când cere ca un diacon să fie semnόs, Pavel are în vedere corectitudinea. Or, diaconii trebuie să fie integri, dar nu acest atribut este cel care deschide lista calităților din 1 Tim. 3:8.

Revenind la traducerea termenului, constatăm că el a fost redat în fel și chip în tradiția biblică românească, ceea ce este un indiciu clar că traducătorii au făcut numeroase încercări de a-l echivala corect în limba română. Între echivalenții pe care îi găsim se numără „smerit”, „moderat”, „modest”, „cucernic” și „onorabil”. Înainte de a vedea cum poate fi rezolvată problema cauzată de dificultatea traducerii termenului semnόs, vom face o incursiune în perioada clasică, pentru a observa sensul cu care a fost folosit termenul în sursele precreștine.

În literatura clasică semnόs este folosit pentru a denumi persoane și chiar lucruri care inspiră reverență. În unele contexte el aproximează ceea ce noi am putea numi „splendid”, „magnific” și „nobil”. În cel mai înalt sens, termenul este o calitate atribuită zeilor și, prin extensie, obiectelor cultice care sunt într-o strânsă legătură cu aceștia. Deși semnόs nu exclude dimensiunea interioară, din cele mai multe texte reiese că latura exterioară este cea privilegiată. De exemplu, în Antichități iudaice (VI.332), Iosif Flaviu folosește termenul pentru a descrie personajul pe care îl vede vrăjitoarea din Endor: „La apariția acestuia, femeia s-a fâstâcit în fața bărbatului semeț (semnόn) și plin de măreție divină și, tulburată de înfățișarea, lui a exclamat «Oare nu ești tu regele Saul?»” (trad. de I. Acsan). Din context reiese că în viziunea necromantei (sau a lui Iosif Flaviu?) profetul este caracterizat de prestanță și gravitate. Un om descris ca semnόs este demn, are un comportament onorabil și urmează un standard moral înalt, calități care se manifestă în exterior și atrag respectul celorlalți.

În Septuaginta sensul termenului nu este diferit de cel atestat în perioada clasică. După cum precizam mai sus, semnόs este o caracteristică a locurilor care sunt sub protecția divinității. Un derivat al lui semnόs este folosit cu referire la Templul. Când Heliodor, reprezentantul regelui Seleucos, vine la Ierusalim cu gând să confiște banii depozitați în incinta sacră, marele preot se opune ferm, arătând că „nu se poate să fie nedreptățiți cei care au avut încredere în sfințenia locului, în măreția (semnόtēti) și inviolabilitatea unui templu cinstit de toată lumea” (2 Mac. 3:12). Adjectivul mai este folosit pentru a descrie oameni care prin comportamentul lor au câștigat admirația nu doar a celor din jur, ci și a generațiilor viitoare. În discursul pe care îl ține înainte de a fi martirizat, Eleazar îi spune torționarului său „Nu-mi vei pângări gura venerabilă (semnόn) de bătrân și nici nu vei întina apusul unei vieți trăite după lege”  (4 Mac. 5:36).

În Epistolele Pastorale semnόs este o calitate cerută persoanelor aflate în funcții de conducere, deoarece, printr-o purtare adecvată, ei se bucură de prețuirea celor din jur. Diaconii trebuie să fie semnόi (1 Tim. 3:8), deoarece ei fac o slujbă publică, iar printr-o ținută serioasă și onorabilă inspiră respect. Aceeași virtute este foarte apreciată în cazul femeilor, prin urmare Pavel o include în lista destinată acestora (1 Tim. 3:11). Exegeții încă nu s-au pus de acord dacă termenul gynḗ, folosit în context, trebuie tradus prin „femeie”, caz în care Pavel s-ar adresa femeilor care desfășoară o slujire diaconală, sau prin „soție”, caz în care pasajul vorbește despre soțiile diaconilor. Indiferent cum înțelegem termenul, este limpede că Pavel cere ca femeile să fie caracterizate de un comportament rezervat, discreție și stăpânire de sine în orice împrejurări. În Tit 2:2, Pavel lărgește orizontul listelor de calități și nu-i mai vizează exclusiv pe liderii bisericii (aici presbýtēs trebuie înțeles ca bătrân, membru al bisericii, nu ca prezbiter, conducător). Apostolul se referă la întreaga congregație și cere ca toți să fie semnόi.

După cum precizam la începutul articolului, semnόs este un termen greu de tradus, iar adjectivul „cinstit”, folosit în traducerile românești, îl poate induce în eroare pe cititor. Din fericire, traducerile recente au rezolvat această problemă. În Biblia catolică (2013) termenul a fost tradus prin „demn”, iar în NTR 3.0 prin „onorabil”. Dat fiind că versiunea Cornilescu 1924 traduce termenul prin doi termeni diferiți („cinstit” și „vrednic de cinste”), în Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR) echivalarea s-a făcut, în toate cele trei cazuri, prin adjectivul „demn”.

În concluzie, grecescul semnόs descrie lucruri și persoane care inspiră reverență și respect, fie sub aspect estetic, fie în domeniul moral. Această calitate trebuie să fie apanajul persoanele aflate în poziții de conducere, al femeilor și al creștinilor în general, deoarece ținuta membrilor bisericii, indiferent de rolul pe care îl îndeplinesc aceștia, este o mărturie importantă în arena publică.

Reclame