septembrie 2019



Parcurgând Psalmul penitențial al lui David, am dat peste o formulă care mi se pare genială: Despăcătuiește-mă cu isop.

Oare mai e folosit verbul ăsta înainte de 1867?

În orice caz, termenul e o creație lexicală perfectă.

Toți avem nevoie să fim “despăcătuiți”. Nu cu isop, cum cerea David, ci cu jertfa lui Hristos.

De luat aminte la “inicități”, “să te justifici”, “se jubileze”, “oblațiuni” și “murii Ierusalimului”.


Am luat astăzi și setul de trei volume (1865, 1867, 1869) tipărite la Iași în imprimeria lui H. Goldner.

Am primit și o ediție în format mediu, numai cu Psalmii, traduși după tecstul original, tot în 1867.

O a treia Psaltire, tipărită în 1868, este cea mai minionă. Am pus pe ea cardul meu de bibliotecă, pentru un raport de mărime.

Am impresia că ediția 1868 este cea mai mică tipăritură românească pe care am ținut-o vreodată în mână. Poate că s-au mai tipărit și altele, dar eu nu-mi aduc aminte să le fi avut pe masă, pentru cercetare.

Chestiunea ortografiei în aceste ediții este pur și simplu înnebunitoare.

De ce avem, de pildă, “possessiunea” în vol. 2 (1867), dar “posesiunea” în ediția mai mică (167 pagini) din același an?

Probabil există multe astfel de simplificări, dar încă nu am avut răgazul să le studiez.

Cu totul remarcabile sunt adnotările în creion făcute în cele trei tomuri ale VT. Cine să fi făcut acele corecturi.

Orince ar fi fost, e probabil un purist cu hachițe etimologizante de origine ardelenească, fiindcă văd pe margine, la cuvântul “toate”, un “tóte”.

Unele formulări cu siguranță vor stârni amuzamentul cititorului modern.

De pildă, Noe “îl trâmise pre columb, ca să vediâ, dacâ apa a scâdiut”.

Iar “columbul” avea în “gură” o “frundiâ verde de oliv”.

În edițiile SBB de mai târziu “columbul” a devenit “porumb”, dar “frunza verde de oliv” a rămas până prin 1909 (dacă nu chiar mai târziu).

În orice caz, în aceste trei volume (slăbuțele când vine vorba de calitatea textului) stă începutul subtradiției biblice protestante (adică alimentate de textul masoretic, prin intermediar elevețiană de limbă franceză, probabil prin versiuni reformate gen Martin).

Aș punea pune mâna în foc că traducătorii au tras cu ochiul și prin Vulgata și Septuaginta, dar sursa lor trebuie să fi fost o versiune a Bibliei pe model masoretic.


Am luat astăzi Noul Testament de buzunar publicat în 1872. Pe pagina de titlu scrie că e “tradus după textul orginar”. (În paranteză fie spus, ar fi interesant de stabilit care e prima versiune românească ce folosește acest topos pe pagina de titlu).

Locul publicării este IASSY.

Ediția se remarcă prin faptul că are intertitluri.

De ex., la Romani 12: “Despre adorarea lui Dumnezeu rațională, și despre regulele vieței Creștine” (am păstrat forma cuvintelor, dar nu și grafia specifică epocii).

Apropo, pentru secvența dificilă din Rom. 12:1 găsim: “ce este serviciul vostru cel rațional.”

Încă nu mi-e clar în câte etape s-a revizuit textul SBB în ultimele decenii ale sec. XIX.

Ediția bucureșteană (prezentată ieri) are “mumă”, în vreme ce ediția ieșeană are “mamă.”

Curios, văd în ediția ieșeană verbul “a crucifia”, pe când la București au dat forma folosită și astăzi: “a crucifica”.

La Iași se zice: “mult poate rugăciunea cea eficace (!) a dreptului”, pe când Bucureștii zic: “mult poate rugăciunea cea fierbinte a dreptului”. De observat că “rugăciunea fierbinte” a trecut și în Cornilescu.

De fapt, Cornilescu nu a creat un limbaj biblic de la zero, ci a prelucrat, cu mult talent, un limbaj moștenit, pe care l-a făcut să sune mai natural.

În Apocalipsa 18:12 NT 1872 văd “bisson” (adică in subțire), în NT 1877 văd chiar “in subțire”, cum avem, de fapt, și în Cornilescu.

În ambele însă avem, între mărfurile enumerate în Ap. 18:12 “lemn de tei”, secvență care traduce termenul thuinos (a cărui explicație o dau mai jos cu ajutorul unui lexicon vechi).

θύινος (usually θύϊνος, as Rec.), -η, -ον (< θυία, θύα, an African aromatic tree, with ornamentally veined wood of varying colour, = Lat. citrinus), [in Sm.: 3 Ki 10:11 (אַלְמֻגִּים)*;] thyine: ξύλον, Re 18:12 (Diosc.).†

Nu știu de unde au scos revizorii lemn de tei. Trebuie mers pe fir până la ediții mai vechi. Oricum, sună ca “merișoarele turcești” din Cornilescu.


Deși foarte puțin cunoscută, activitatea SBB în România, în a doua jumătate a sec. XIX, a fost extrem de intensă, având în vedere dificultatea găsirii unor persoane calificate pentru dificila muncă de traducere a Bibliei în română.

Cel mai frapant aspect în legătură cu activitatea SBB este multitudinea edițiilor, de toate mărimile, tipărite într-un interval foarte scurt.

Foto: ediția din stânga este NT 1871. Cea din dreapta este NT 1877.

Un prieten care e pasionat de istoria traducerii Bibliei în română a început să alcătuiască un catalog al acestor tipărituri și sper să-l pot vedea tipărit cât de repede. Pentru o cercetare cât mai detaliată e nevoie, desigur, de resurse importante, dar, cu ajutorul Domnului, vom ajunge să vedem publicată și această listă.

Între edițiile pe care le-am cerut astăzi din depozitul SBB se numără două tipărituri în format mic. Am fost impresionat de calitatea tiparului și de faptul că existau astfel de ediții ultra-portabile în limba română într-o vreme când tiparul trebuie să fi fost mult mai scump decât astăzi.

NT 1877 conține 417 pagini, la care se adaugă Psalmii (105 p.).

Textul este cel ieșean. Avem deci aceeași grafie barbară (că altfel cum s-o numesc), rodul sălbaticelor fantasmagorii etimologiste cărora le-au căzut victimă nu doar transilvănenii care se voiau mai latini decât Traian, ci și moldo-valahii din Regat.

În Psalmi încă avem numele Iehova, care a fost scos abia la începutul sec. XX. Îmi aduc aminte că am văzut în arhivă și corespondență pe marginea acestui subiect.

În Matei văd atât Iosef, cât și Josef.

Saducheii sunt Sadukei, roadele sunt frupte, diavolul este diabolul, iar îngerii nu îi slujeau lui Isus, ci îi serviau.

Galileea neamurilor este Galilea Ginților.

Găsesc însă termeni și expresii (paralitic, sinedriu, a săvârși adulter) pe care îi putem în sfârșit adopta fără să simțim că ne zgârie urechile într-un mod neplăcut.

Unele formulări sunt totuși prea curajoase: “Fericiți veți fi (…) când vă vor înjura”. De expresia “a face ordinele lui Dumnezeu” (=a împlini poruncile lui Dumnezeu) nici nu mai comentez.

În rugăciunea Tatăl nostru “datoriile” și “datornicii” nu au rezistat. Aici influența textului ortodox a fost mai mare asupra comunităților evanghelice.

Textul Psalmilor nu e o fericire, mai ales când citești în Ps. 1 că “tot ce el face prosperează”.


O altă ediție pe care m-am apucat să o verific este cea tipărită la Iași în 1871.

Eforturile făcute de SBB începând cu 1859, în spațiul vorbitor de limbă română, vor culmina cu cele două tiraje majore: Pesta (1873) și Iași (1874), care vor domina spațiul evanghelic până la apariția versiunii Cornilescu.

Cred că la apariția NT 1871 a contribuit și W. Mayer, dar istoria detaliată a numeroaselor tiraje apărute în această perioadă încă nu s-a scris.

Suntem încă în epoca latinismelor fioroase. Traducătorii zic “Spiritul Sfânt”, “reprobat”, “prosternat”, “începutul și finitul” (nu “începutul și sfârșitul”).

Simeon, de pildă, nu zice: slobozește pe robul tău, ci “Stăpâne, acum dimiți pre servul tău”.

Ciudat, abia după 150 de ani simțim că a venit vremea să adoptăm unele neologisme care au fost introduse de traducătorii ieșeni.

Protestanți au fost mereu mai dornici de înnoire. De pildă, în ediția 1871 găsim deja “templu”, în vreme ce versiunea sinodală din 1886 zice tot “biserică” (deși aplicat la contextul evreiesc termenul e anacronic).


Fiindcă astăzi am descoperit cu stupoare că mi s-a stricat laptopul (se pare că există niște erori pe hard-disk care fac imposibilă deschiderea lui), m-am gândit să folosesc ultimele două zile de studiu la Cambridge verificând niște ediții ale Bibliei publicate de Societatea Biblică Britanică.

Am cerut așadar din depozit ediția 1909, care arată ca nouă (Vezi foto, exemplarul mare din stânga). Faptul că unele pagini sunt încă lipite de la “bronzul” care era aplicat pe exterior (probabil pentru a face paginile mai rezistente la răsfoit) indică faptul că ediția a ajuns în depozitul SBB imediat după tipărire.

(Pauză de lucru: în timp de desfăceam cu mare evlavie paginile, foșnetul creat a pus-o în priză pe supraveghetoarea de sală, care s-a și apropiat de mine cu un cuțit. Un cuțit pe care intenționa să-l folosească pentru tăierea paginilor. I-am spus că hârtia nu trebuie tăiată, ci desprinsă cu grijă. N-a avut încredere că pot face operațiunea pe cont propriu și a luat exemplarul ca să-l dezlipească ea. Bun așa. Scârțâitul colilor continuă, dar acum are valoare oficială).

VT are 878 de pagini, iar NT (pagina de titlu 1911, Tradus din limba originală greacă de Dr. N. Nitzulescu, profesor la Facultatea de Teologie) are numerotare separată (285 pagini).

Tipărirea s-a făcut la Palas, Societate pe acții, Budapest.

Cuprinsul este straniu, fiindcă are forme precum Ezekiel, sau “Sfânta Evagelie dupre Matei” sau “Epistola către Filippeni”, Colosseni, Tesaloniceni.

Se vorbește despre Epistole generale, iar ultima carte a NT este denumită Apocalipsul sfântului Ioan Teologul.

Fiindcă nu am acces la ediția ieșeană din 1874, nu pot verifica dacă așa sunt date aceste denumiri și în ediția respectivă.

Judecând după așezarea în pagină, modelul e cam același pe care îl avem la Iași. Referințele biblice paralele sunt date la subsol. Cuvintele care completează sensul sunt scrise cu italice.

La Geneza 2:23 văd “aceasta se va numi bărbată (Ișa), că din bărbat (Iș) a fost luată”.

Lexicul este latinizat, căci văd în Gen. 7 expresia “masculul și femina lui”.

Mai văd – oare întâia dată într-o versiune românească? – numele Nebucodonosor. Așadar, nu Nebucadnețar, cum îl știm din Cornilescu.


Ediția sinodală de la 1886, tipărită în timpul lui Calinic Miclescu, se caracterizează prin câteva niște ciudățenii.

Grafia mai păstrează urmele maniei etimologizante care bântuie conștiința tinerei nații române în deceniile precedente. Astfel, găsim “dile” (cu sedilă) în loc de “zile”.

Unele formulări indică în mod clar calcuri după textul grecesc.

Nu pricep de ce titlurile au acel “pentru”, care pare să fie folosit cu sensul de “despre”. De ex. “Pentru tăerea capului lui Ioan și pentru Irod” sau “Pentru legheon” (i.e. Despre Legiunea de demoni).

Curios, întâlnim și termeni precum “profet” ori “speculator” (după gr. σπεκουλάτωρ, soldat din personalul de serviciu al comandatului de legiune, însărcinat uneori cu executarea celor condamnați).

Latinismele par să fie prețuite, de vreme ce întâlnim expresia “corp și sânge“ (nu trup și sânge) ori termeni precum “serv” (=rob). Deh, e îmbucurător să descoperim că a avut și Sf. Sinod al BOR vremuri de bejenie prin lătinie și că, dacă vorovim de linguagiul religios, nu doar de la “a trilea Râm” ne tragem, ci și de la primul. Zic „Râm”, fiindcă acuzația care figurează deasupra lui Isus, pe cruce, e scrisă, în NT 1886, cu slove “râmlenești”.

Totuși, „est modus in rebus”, fiindcă nu s-a introdus încă termenul “Templu”. Isus intră “în biserică” de unde îi scoate pe “târgoveți” (termen folosit în titlul capitolului).

Se folosește, în mod curios, numele “Iisus Christos”. Avem deci o îndelungată și solidă tradiție “democratică” atunci când vine vorba de grafia numelui Mântuitorului.

Pagina următoare »