Am luat astăzi și setul de trei volume (1865, 1867, 1869) tipărite la Iași în imprimeria lui H. Goldner.

Am primit și o ediție în format mediu, numai cu Psalmii, traduși după tecstul original, tot în 1867.

O a treia Psaltire, tipărită în 1868, este cea mai minionă. Am pus pe ea cardul meu de bibliotecă, pentru un raport de mărime.

Am impresia că ediția 1868 este cea mai mică tipăritură românească pe care am ținut-o vreodată în mână. Poate că s-au mai tipărit și altele, dar eu nu-mi aduc aminte să le fi avut pe masă, pentru cercetare.

Chestiunea ortografiei în aceste ediții este pur și simplu înnebunitoare.

De ce avem, de pildă, “possessiunea” în vol. 2 (1867), dar “posesiunea” în ediția mai mică (167 pagini) din același an?

Probabil există multe astfel de simplificări, dar încă nu am avut răgazul să le studiez.

Cu totul remarcabile sunt adnotările în creion făcute în cele trei tomuri ale VT. Cine să fi făcut acele corecturi.

Orince ar fi fost, e probabil un purist cu hachițe etimologizante de origine ardelenească, fiindcă văd pe margine, la cuvântul “toate”, un “tóte”.

Unele formulări cu siguranță vor stârni amuzamentul cititorului modern.

De pildă, Noe “îl trâmise pre columb, ca să vediâ, dacâ apa a scâdiut”.

Iar “columbul” avea în “gură” o “frundiâ verde de oliv”.

În edițiile SBB de mai târziu “columbul” a devenit “porumb”, dar “frunza verde de oliv” a rămas până prin 1909 (dacă nu chiar mai târziu).

În orice caz, în aceste trei volume (slăbuțele când vine vorba de calitatea textului) stă începutul subtradiției biblice protestante (adică alimentate de textul masoretic, prin intermediar elevețiană de limbă franceză, probabil prin versiuni reformate gen Martin).

Aș punea pune mâna în foc că traducătorii au tras cu ochiul și prin Vulgata și Septuaginta, dar sursa lor trebuie să fi fost o versiune a Bibliei pe model masoretic.