În cap. 27 din Fapte, în relatarea despre naufragiul lui Pavel, găsim o referire la Sirtis (Syrtis), golf de pe coasta libiană care le punea mari probleme navigatorilor din cauza nisipurilor mișcătoare.

Acest element geografic nu a fost întotdeauna cunoscut de traducători, prin urmare textele vechi românești sunt uneori vagi, iar alteori incorecte.

Autorul cărții Fapte spune că, de teama unui posibil naufragiu, corbăierii au coborât pânzele și s-au lăsat duși de vânt μὴ εἰς τὴν Σύρτιν ἐκπέσωσιν.

În NT 1648 găsim o echivalare explicativă: să nu cază în vrun loc cu năroiu (unde prin “năroiu” ar trebui înțeles nisipuri).

În Bibl. 1688 găsim ceva încă și mai straniu: „să nu cază în sorbu”. Termenul “sorb” e definit în DLR ca “vârtej de apă”.

Nici la Micu (1795) situația nu e mai limpede: „să nu cază în sirt” (cu glosă: „vâltore”).

Mirarea mare e că în DLR nu găsim că prima ocurență a lui sorb este la 1688, în Fapte 27:17 și că termenul este folosit drept corespondent pentru Syrtis etc.

Sunt malițios acum, dar am impresia că Biblia de la București, ridicată în slăvi ca monument de limbă literară, încă nu a ajuns să fie citită integral nici de filologii noștri, necum de intelectualii din alte domenii.

Altminteri e greu de explicat faptul că începi să citești în Biblia 1688, dai peste un cuvânt necunoscut, vrei să vezi sensul lui, te duci la DLR (nu la DEX-ul bicisnic, ci DLR!) și nu găsești acolo atestarea cea mai timpurie (dacă asta de la 1688 e prima).

Și acum, altă întrebare: ce o fi fost în mintea traducătorilor bucureșteni de au echivalat termenul Syrtis cu sorb?