Din discuțiile cu părintele Ioan-Florin Florescu pe marginea felului în care au fost realizate primele versiuni românești – care de regulă sunt mai literale – am reținut că în principiu traducătorii din vechime sunt foarte scrupuloși când vine vorba de păstrarea structurii textului biblic pe care îl au sub ochi.

Acest scrupul pentru păstrarea structurilor sintactice sau lexicale se vede în numeroasele calcuri care împănează textul tradus și care, în fond, constituie o metodă de îmbogățire a limbii-țintă.

Totuși, anumite elemente din text îmi creează impresia că scrupulozitatea nu se manifestă consecvent în traducere. Altminteri, îmi vine greu să explic de ce termenul χιλίαρχος (tribun) este tradus în patru feluri în același pasaj din Biblia de la București (Fapte 22).

În vreme ce în textul de la Alba Iulia χιλίαρχος e tradus uniform prin “căpitan”, în BB 1688 personajul respectiv este mai întâi “polcovnic”, apoi “miiaș” (calc după χιλίαρχος), apoi devine “căpitan” (ca în NT 1648), apoi redevine “polcovnic”, apoi se face din nou “căpitan”. Asta într-un text de șapte versete.

Ce fel de filozofie au aplicat traducătorii și revizorii de a ieșit un asemenea balagan lexical?

Mai observ în treacăt că discursul “teleologic” pe care îl văd în prefețele bibliilor sinodale nu se validează când ne uităm la fapte. Din discursul oficial, traducătorii din vechime, din sec. 16, trudeau din răsputeri animați de gândul că strădaniile lor (=“biruința scrisului în limba română”) vor duce peste un secol și mai bine la făurirea monumentului de la 1688.

Doar că nu în toate cazurile elementele bune dintr-o traducere sunt preluate în alta. Un exemplu este chiar traducerea uniformă a termenului de care ziceam. Apoi, însuși faptul că prefața Bibliei de la 1688 nu zice nimic despre isprava confraților transilvăneni arată că perspectiva istorică din prefețele Bibliilor sinodale este incorectă. Puțini traducători au lucrat conștienți că fac parte dintr-un lanț de transmitere a limbii române. Nu mulți dintre ei au lucrat cu sentimentul că preiau și dau mai departe o tradiție pre-existentă.

Dositei, în prefața Bibliei 1688, îl așază pe Șerban Cantacuzino în proximitatea lui Ioan Gură de Aur (“creștinat-au sfîntul Zlataust pre rumâni”), fiindcă probabil nu-l citise cu suficientă atenție pe Origen (via Eusebiu al Cezareei) ori știa că sciții lui Origen erau pe alte coclauri decât cele dobrogene (care oricum nu erau populate cu “rumâni”). Mai este pomenit, ca precedent, Ptolemeu, Împăratul Eghipetului.

Bon, și precedentul din țara vecină, care era chiar sub nas? De ce Dositei (sau Stolnicul presupus a fi scris prefața) nu suflă un cuvințel ca să spună că monumentul de limbă prefațat are la temelie un text românesc mai vechi, posleduit după caz?