ianuarie 2020



Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.


Avea dreptate Roland Kany în recenzia din Frankfurter Allgemeine Zeitung (AICI). Oriunde ai deschide cartea lui Catherine Nixey, dai peste probleme. Fie peste falsuri grosolane, fie peste interpretări tendențioase, fie peste traduceri greșite.

Mi-a picat astăzi sub ochi un pasaj în care Libanius, un retor păgân foarte critic față de creștini, îi scrie împăratului Theodosius, în termeni hiperbolici, despre excesele la care se dedau călugării puși pe distrugeri.

Citisem Cuvântarea 30 a lui Libanius cu o lună în urmă și când am dat de „butoaiele cu vin” din textul românesc am făcut ochii mari. „Parcă nu-mi amintesc așa ceva”, mi-am zis.

În versiunea românească a „Epocii”, textul lui Libanius este supus unui nou proces de hiperbolizare. Traducătorul n-a vrut, pesemne, să rateze ocazia de a mai trage o pleasnă tagmei călugărești.

Să vedem ce spune textul românesc, apoi cel englezesc, apoi cel grec.

Am pus semnul (!) acolo unde traducerea românească o ia pe ulei în raport cu originalul grec.

(p. 131 Nixey, română) „Călugării sunt „niște brute alcoolice, un trib înveșmântat în țoale lugubre care «se îndoapă mai rău ca elefanții și care, prin nesfârșitele (!) butoaie de vin (!) pe care le sorb, îi fac de rușine (!) pe cheflii (!) ce beau cot la cot (!) cu lăutarii (!)»”

Conform convențiilor retorice practicate în antichitate, se poate recurge la hiperbolă și exagerare, dacă există un sâmbure de adevăr în afirmația făcută. Adică trebuie să fi existat și călugări care trăgeau la măsea și mâncau mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar orice cititor ar fi recunoscut în declarația lui Libanius o exagerare voită.

Ce spune Catherine Nixey în engleză despre călugări este că „they were no better than drunken thugs, a black-robed tribe ‘who eat more than elephants and, by the quantities of drink they consume, weary those that accompany their drinking with the singing of hymns’”.

Și acum o traducere din grecește:

„Acești inși îmbrăcați în negru, care mănâncă mai mult decât elefanții, care prin mulțimea paharelor [de vin] le dau bătăi de cap/le fac viață grea celor care însoțesc băutul cu cântece, și care ascund acestea [=excesele] cu ajutorul palorii căpătate prin înșelăciune…”

Nicăieri Libanius nu pomenește de „butoaie de vin”. Asta este exagerarea traducătorului.

Termenul ἔκπωμα înseamnă „cupă”, nu „butoi”.

Expresia πόνον παρέχω (τινί) nu înseamnă „a face de rușine”, (ca și când călugării criticați de Libanius s-ar lua la întrecere cu alți cheflii și i-ar băga sub masă), ci „a da bătăi de cap”, „a face necazuri” sau chiar „a fi o pacoste (pentru cineva)”.

Nici pomeneală de cheflii în textul grec sau în cel englezesc.

Secvența „beau cot la cot” este o supralicitare a sensului participiului παραπέμπουσι „care însoțesc”. În greacă ideea e că „însoțesc cu cântece/imnuri”. Nu e limpede la ce se referă Libanius. Să fie vorba de faptul că în timp ce călugării beau și mănâncă sunt alții care cântă? Ce fel de cântece cântă? Religioase? Ne-ar trebui mai mult context pentru asta.

Nici „lăutarii” nu apar în textul grec. Grecescul ᾆσμα nu trimite la instrument cu coarde (și lăutar), ci la cântec sau odă lirică.

Mai jos textul grec:

οἱ δὲ μελανειμονοῦντες οὗτοι καὶ πλείω μὲν τῶν ἐλεφάντων ἐσθίοντες, πόνον δὲ παρέχοντες τῷ πλήθει τῶν ἐκπωμάτων τοῖς δι’ ᾀσμάτων αὐτοῖς παραπέμπουσι τὸ ποτόν, συγκρύπτοντες δὲ ταῦτα ὠχρότητι τῇ διὰ τέχνης αὐτοῖς πεπορισμένῃ μένοντος


Găsiți articolul integral AICI.

De mai bine de zece ani am dezvoltat o mică monomanie culturală: interesul pentru cele douăzeci de manuscrise grecești ale Noului Testament deținute de instituții din România. M-am pricopsit cu această „afecțiune” în 2008, în timpul unui stagiu de cercetare în Germania. S-a întâmplat ca institutul în care lucram să organizeze un simpozion internațional la care s-a adunat elita academică a unei discipline foarte exotice, care în România nu are niciun reprezentant: critica de text a Noului Testament.

Fiind vorba de un simpozion organizat în Germania, unde sentimentul propriei așezări în ierarhia academică se trăiește cu o devoțiune rar întâlnită în altă parte, ar fi de prisos să adaug că participarea mea, ca „junior”, la respectiva sindrofie academică însemna strădania de a afișa cea mai inteligentă privire de care eram în stare, precum și abținerea cu strășnicie de la întrebări, de teamă să nu ruinez buna impresie pe care ar fi putut să o creeze „tăcerea filozofică” asumată și cultivată cu mare grijă.

La recepția finală, ținută în aula primăriei din Münster, sub galeria de portrete ale ambasadorilor europeni veniți să semneze așa-numita „Pace Westphaliană” (menită să pună capăt războiului de treizeci de ani), l-am întâlnit pe profesorul american Daniel Wallace, a cărui masivă Sintaxă ocupa deja un loc de cinste în raftul meu cu gramatici de referință. Nu mai știu cum am ajuns să intru în vorbă cu el, dar ce știu sigur e că am ajuns la chestiunea manuscriselor grecești ale NT din România, de a căror existență nu aveam habar. Sub șocul descoperirii, mi-am luat angajamentul că voi face tot posibilul ca în cel mai scurt timp manuscrisele respective să fie digitalizate, pentru a putea fi vizualitate de specialiști.

În anul următor am început homerica mea luptă cu instituțiile românești: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Olteniei și Biblioteca Academiei Române. Dezideratul meu principal era „să vină americanii”. De ce să vină tocmai ei? Fiindcă nu știam cine altcineva ar fi putut face mai bine munca de digitalizare pe care o desfășuraseră cu mult succes în alte zeci de muzee din lume.

Multe și îndârjite au fost asalturile pe care le-am dat asupra celor trei onorabile instituții pomenite mai sus. M-am folosit de tot arsenalul letal de care dispune un desperado din mediul universitar: am folosit practica audienței pe post de berbec, pentru a dărâma zidurile groase ale suspiciunii și necunoașterii, am lansat în mod repetat bombarde nimicitoare sub forma unor apeluri publice (vezi Dosarul patrimoniului digital din Dilema), i-am potopit pe directori cu valuri de săgeți sub formă de SMS-uri, emailuri sau scrisori trimise prin poșta clasică. Nu în ultimul rând, am căutat să-i conving pe miniștrii de la Cultură Daniel Barbu și Vlad Alexandrescu să intre în luptă pe flancuri „instituționale”. Deocamdată, troienii zăvorâți în fortărețele noastre culturale rezistă hotărât în fața celor mai iscusite stratageme la care am apelat. Lupta mea cu grava anomalie din România nu se va încheia decât atunci când manuscrisele respective vor fi fotografiate și postate online, în beneficiul publicului.

Ultimul episod al acestei epopei, care probabil este abia la jumătate, s-a consumat recent, în relația cu Biblioteca Academiei Române. Ca manevră tactică de început, am aruncat buzduganul în poarta domnului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. I-am scris că sunt membru în consiliul științific al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (SUA), instituție interesată de digitalizarea manuscriselor deținute de Academie, și l-am rugat să mă primească în audiență, ca să-i pot povesti pe larg ițele chestiunii. A doua zi am fost sunat de un angajat al cabinetului său care m-a îndrumat spre Biblioteca Academiei, unde eram așteptat să prezint detaliile despre o eventuală colaborare între CSNTM și BAR.

„I am cautiously optimistic”, m-am grăbit să-i scriu profesorului Daniel Wallace, la aflarea veștii. Președintele Academiei este favorabil unui parteneriat româno-american, dar realizarea lui cade în sarcina persoanelor care conduc destinele Bibliotecii. Fiindcă în prezent funcția de director al BAR este vacantă, am sunat-o pe doamna Gabriela Dumitrescu, șefa Serviciului Manuscrise. Mi s-a părut că detectez o anumită receptivitate față de ideea pe care o tot vânturasem în anii trecuți, astfel că după încheierea conversației i-am trimis din nou pe email lista manuscriselor despre care cred că ar trebuie să fie digitalizate prioritar de către americani.


Judecând după cele scrise în cartea dnei Catherine Nixey, s-ar putea crede că în antichitatea târzie creștinii erau puși pe distrugere de „bunuri culturale”, iar păgânii erau mereu în rolul de victime ale acțiunii distructive ale adversarilor lor.

Parcurgând astăzi niște pagini din Istoria bisericească a lui Sozomen, am dat peste un pasaj care descrie distrugerile la care se dedau păgânii. Episodul datează din epoca lui Iulian Apostatul.

Among so many remarkable events which occurred during the reign of Julian, I must not omit to mention one which affords a sign of the power of Christ, and proof of the Divine wrath against the emperor.

Having heard that at Cæsarea Philippi, otherwise called Paneas, a city of Phœnicia, there was a celebrated statue of Christ which had been erected by a woman whom the Lord had cured of a flow of blood, Julian commanded it to be taken down and a statue of himself erected in its place; but a violent fire from heaven fell upon it and broke off the parts contiguous to the breast; the head and neck were thrown prostrate, and it was transfixed to the ground with the face downwards at the point where the fracture of the bust was; and it has stood in that fashion from that day until now, full of the rust of the lightning. The statue of Christ was dragged around the city and mutilated by the pagans; but the Christians recovered the fragments, and deposited the statue in the church in which it is still preserved. Eusebius relates, that at the base of this statue grew an herb which was unknown to the physicians and empirics, but was efficacious in the cure of all disorders. It does not appear a matter of astonishment to me, that, after God had vouchsafed to dwell with men, he should condescend to bestow benefits upon them.

It appears that innumerable other miracles were wrought in different cities and villages; accounts have been accurately preserved by the inhabitants of these places only, because they learned them from ancestral tradition; and how true this is, I will at once show. There is a city now called Nicopolis, in Palestine, which was formerly only a village, and which was mentioned by the divine book of the Gospel under the name of Emmaus. The name of Nicopolis was given to this place by the Romans after the conquest of Jerusalem and the victory over the Jews. Just beyond the city where three roads meet, is the spot where Christ, after His resurrection, said farewell to Cleopas and his companion, as if he were going to another village; and here is a healing fountain in which men and other living creatures afflicted with different diseases wash away their sufferings; for it is said that when Christ together with His disciples came from a journey to this fountain, they bathed their feet therein, and, from that time the water became a cure for disorders.[1]

[1] Sozomen, “The Ecclesiastical History of Salaminius Hermias Sozomenus,” in Socrates, Sozomenus: Church Histories, ed. Philip Schaff and Henry Wace, trans. Chester D. Hartranft, vol. 2, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series (New York: Christian Literature Company, 1890), 342–343.


Epoca întunecării este prima lucrare a jurnalistei Catherine Nixey, autoare care a terminat studii clasice la Cambridge și care a profesat o vreme în domeniu, după care virat spre jurnalism.

Magnum opus-ul dnei Nixey a fost recent livrat în românește pe post de contribuție fundamentală la cunoașterea istoriei creștinismului timpuriu.

Autoarea intră în domenii pe care nu le stăpânește, taie cu mare vervă noduri gordiene care încă îi nedumeresc pe specialiști, selectează ce îi convine, trece sub tăcere ce nu cadrează cu teza ei de bază și înflorește din belșug acolo unde sursele primare nu o ajută.

Pentru specialiștii, caracterul părtinitor al lucrării este vizibil de la o poștă.

Peter Thonemann, autor al unei lucrări despre Epoca elenistică, își începea astfel recenzia, publicată în Times:

Does Richard Dawkins take The Sunday Times? Richard, if you’re reading this, here is a book to gladden your heart. It is the story of a nightmare. In the two centuries between the conversion of Constantine (AD312) and the closure of the pagan philosophical schools at Athens (AD529), the worshippers of the old Greek and Roman gods saw “their religious liberties removed, their books burned, their temples destroyed and their ancient statues smashed by thugs with hammers”. A “fundamentally liberal” civilisation was deliberately and gleefully eradicated by “sinister groups of black-robed, chanting monks”, driven by “suspicion, prejudice, vindictiveness, ignorance and sheer stupidity”.

The Roman historian Tacitus claimed to write sine ira et studio (without anger or partiality). Catherine Nixey would have eaten Tacitus alive. The Darkening Age is a book of unabashed studium and ferocious ira. For Nixey, a Times journalist, the “triumph of Christianity” was an unmitigated cultural catastrophe, which laid “the intellectual foundations for 1,000 years of theocratic oppression”. With passion, wit and thunderous eloquence, she throws everything she has against the bishops, monks and Christian emperors of late antiquity.

Pe parcursul recenziei, Thonemann precizează că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat decât îl prezintă autoarea.

Doar că pe pagina de prezentare a cărții, publicate de Humanitas, se face trimitere nu la această recenzie, scrisă de un om care cunoaște bine antichitatea târzie, ci la o recenzie scrisă de un specialist în istorie modernă: Gerard DeGroot (16 sept. 2017).

Redau mai jos un fragment din textul lui DeGroot și versiunea românească de pe coperta cărții.

The Darkening Age is a delightful book about destruction and despair. Nixey combines the authority of a serious academic with the expressive style of a good journalist. She’s not afraid to throw in the odd joke amid sombre tales of desecration. With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail. Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down.

Textul românesc de pe pagina de promovare:

Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times.

Mai întâi, n-am înțeles de ce Nixey s-ar bucura de autoritatea unui „serious academic”. Din câte știu, doamna nu predă într-o universitate și nu are activitate de cercetare în domeniu.

Putem admite că e caracterizată de „stilul pitoresc al unui bun jurnalist”, dar asta nu e suficient pentru o carte serioasă.

Observ că pentru DeGroot cartea lui Nixey este „delightful”, adică „încântătoare”. Autorul materialului de promovare în română s-a gândit că totuși n-ar strica să aducă din condei textul, așa că traducerea a ieșit „cutremurătoare”.

Informația de la mijlocul paragrafului, despre felul în care îmbină dna Nixey glumele cu poveștile sumbre este trecută sub tăcere. Dacă vrei să-ți iasă imaginea de carte „cutremurătoare”, nu mai au ce căuta glumele în program.

Partea de final a paragrafului este rescris à la Nixey în limba română. Adică trunchiat. DeGreoot spunea: „With considerable courage, she challenges the wisdom of history and manages to prevail.” În română, în traducere liberă: „O carte cu adevărat provocatoare”.

Ultima frază – „Comfortable assumptions about Christian progress come tumbling down” – e tradusă iarăși deformat: „…care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului”.

Afirmația lui DeGroot e mai mult decât discutabilă. Un progres creștin a avut loc în mod incontestabil. Iau un singur exemplu: de la zecile de animale jertfite de Iulian Apostatul, pe care până și istoricul păgân Ammianus Marcellinus îl considera excesiv de superstițios, la o religie care a renunțat la jertfele sângeroase e un progres incontestabil. Dacă doamna Nixey are vreun prieten vegan prin preajmă, poate că acela o va convinge că hecatombele din antichitate nu erau o idee foarte bună.

Ideea din versiunea românească, potrivit căreia cartea lui Nixey „va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului” este falsă de două ori. O dată în raport cu originalul englezesc (DeGroot se referă la toposul progresului adus de creștinism) și o dată în raport cu realitatea. Cartea lui Nixey nu aduce nimic nou cu privire la ce știm despre începuturile creștinismului. În cel mai bun caz pune într-o lumină nouă maniera tendențioasă în care se scrie astăzi despre începuturile creștinismului.

Vedeți AICI un alt semnal cu privire la calitatea îndoielnică a cărții.

Nici recenzia din Financial Times nu este favorabilă. Mai jos un fragment:

Nixey is at her shakiest, however, when it comes to promoting paganism as equivalent to pluralist, liberal civilisations. She claims, for example, with little more evidence than the experiments of Galen, the 2nd century Greek physician, that pagan Rome was on the verge of witnessing the growth of empirical sciences comparable with the early modern period. And what of pagan persecutions of the Christians dating back to the early church? Based on some questionable contemporary annals, she insists that the Christians provoked all those martyrdoms, even going so far as to seek martyr status by committing suicide. As for Benedict, founder of western monasticism, he was, in Nixey’s view, no more than “a celebrated destroyer of antiquities”.

Nixey’s account, for all its readable, rumbustious energy, gives no credit to Christianity for its radically transforming message of agape, which counselled not physical destruction but the bringing down of walls of division — between the free and enslaved, men and women, Greek and Roman, Jew and gentile.


Anul a început cu procese grele. La New York și la Los Angeles mogulul media Harvey Weinstein e judecat în două cazuri separate. Acuzatul a pledat „nevinovat”, beneficiază de cei mai buni avocați, dar mărturiile victimelor, așa cum au fost preluate în presă (vezi, de ex., Untouchable: The Rise and Fall of Harvey Weinstein, BBC) indică un tipar comportamental profund abuziv. Văzut prin ochii femeilor care au depus mărturie, Weinstein era un prădător al cărui simț moral se atrofiase complet. A fost „ajutat”, se înțelege, de o armată de complici care erau prea bine plătiți ca să spună ceva.

În Anglia o afacere din aceeași categorie, dar de mai mică amploare, l-a vizat pe prințul Andrew, fiul mijlociu al reginei. Legăturile periculoase ale lui Andrew, Duce de York, cu Ghislaine Maxwell și cu recent-sinucisul Jeffrey Epstein aruncă o umbră neagră peste monarhia britanică.

Franța este și ea zguduită de un cutremur în domeniul culturii. Le Consentement, volumul autobiografic scris de Vanessa Springora, lansat în librării pe 2 ianuarie, a scos la iveală, după treizeci și trei de ani, ce se întâmplă când reprezentanți notabili ai elitei culturale franceze se situează „dincolo de bine și de rău”.

În centrul furtunii mediatice și judiciare se află, de această dată, scriitorul Gabriel Matzneff, pe care îl urmăresc trecutul și prezentul, cu acuzații grele de pedofilie. În cartea sa, Vanessa Springora scrie următoarele: „La paisprezece ani n-ar trebui să fii așteptată la poarta școlii de un bărbat în vârstă de 50 de ani, n-ar trebui să ajungi prin hoteluri în compania lui, n-ar trebui să te regăsești în pat alături de el”.

Dat fiind contextul, nici nu se pune problema ca Matzneff nege sau să poată nega acuzațiile care i se aduc. În jurnalele sale intime, scrie ziarul Le Figaro, autorul povestește fără nicio inhibiție despre relațiile sale sexuale cu minore sau chiar cu băieți având vârsta cuprinsă între 8 și 13 ani, din țări precum Maroc și Filipine.

Vanessa Springora nu și-a propus să-l dea în judecată pe Matzneff, dar Parchetul s-a autosesizat, pentru a descoperi toate victimele, din Franța sau din alte țări. Probabil cele mai multe fapte comise de autor nu mai pot fi anchetate, fiindcă în Hexagon termenul de prescriere pentru violența sexuală este de treizeci de ani.

Acum Franța se arată șocată. Dar ce motive ar avea? „Ceea ce seamănă omul, aceea va și secera.” Oare nu acestea sunt consecințele ultime ale fatidicului „mai ‘68”, care și-a propus să se debaraseze de tradiție, Biserică, familie, de toate instituțiile percepute ca fiind „opresive”.

În volumul proaspăt lansat, Springora taxează, pe bună dreptate, atitudinea laxă a celor care au închis ochii chiar și atunci când era evident că se impuneau intervenții ferme pentru a pune capăt răului. Părinți, profesori, medici, polițiști, toți au ignorat semnalele de alarmă care au fost trase. Așa-numita Brigadă de Moravuri a primit sesizări anonime și l-a audiat de câteva ori pe Gabriel Matzneff, dar în final cazul a fost clasat.

Prestigiul literar al lui Matzneff l-a pus la adăpost chiar și când era evident că făcea apologia pedofiliei în platouri de televiziune, la ore de maximă audiență. De curând, în preajma publicării volumului, Franck Riester, ministrul culturii, declara: „Aura literară nu este o garanție pentru impunitate. Le susțin fără rezerve pe victimele care au avut curajul să rupă tăcerea”.

Intrat în malaxorul opiniei publice, Matzneff a publicat în L’Express o lungă scrisoare în care se prezintă ca o victimă a unei vânătoare de vrăjitoare. „Scopul cărții este să mă arunce în același cazan blestemat în care, nu de mult, au fost aruncați fotograful Hamilton și regizorii Woody Allen și Roman Polanksi”.

În trecut, Matzneff a fost copleșit cu premii. În 2013 a fost premiat pentru Séraphin, C’est la Fin, o critică a puritanismului modern. Pe atunci era comparat, ca un elogiu, cu personajul masculin din Lolita lui Nabokov. Astăzi toată lumea se grăbește să se scuture de Matzneff ca de un ciumat. Același Franck Riester și-a anunțat intenția de a-i tăia octogenarului pensia literară acordată de Centrul Național al Cărții.

Citind amplul material publicat de New York Times pe această temă (AICI) m-am întrebat: cum se face oare că cei care se revendică drept moștenitorii post-moderni ai Epocii Luminilor au ajuns să răspândească atâta întuneric moral și spiritual?


Mai am câteva capitole și termin lectura cărții Ecleziastul, care pune la încercare nu doar cunoștințele de ebraică ale traducătorului, ci și sensibilitatea lui poetică.

Construcția alegoria din finalul cărții este piesa de rezistență a scrierii. Nu știu nicio altă carte din literatura lumii care să descrie atât de plastic declinul bătrâneții. Ecleziastul nu este o carte optimistă, dar nici nihilistă. Capitolul final este dominat de un soi de tristețe senină.

Cei care sunteți obișnuiți cu varianta din Cornilescu clasic veți observa și niște formulări noi. Nu știu dacă toate vor fi validate de Comitetul Pastoral, care se va întâlni probabil în februarie pentru analiză.

Să ascultăm deci încheierea Ecleziastului:

1 Dar adu‑ți aminte de Făcătorul tău

în zilele tinereții tale,

până nu vin zilele de restriște

și până nu se apropie anii când vei zice:

„Nu găsesc nicio plăcere în ei”;

2 până nu se întunecă soarele și lumina,

luna și stelele

și până nu se întorc norii după ploaie;

3 până nu încep să tremure paznicii casei

și să se încovoaie oamenii cei tari;

până nu se opresc cele ce macină, căci sunt puține;

până nu se întunecă privitoarele de la ferestre;

4 până nu se închid cele două uși dinspre uliță;

când huruitul morii slăbește,

te trezești la ciripitul unei păsări,

și se aude slab glasul tuturor cântărețelor,

5 te temi de orice înălțime

și spaimele îți pândesc drumul;

până nu înflorește migdalul

și de abia se târăște lăcusta;

până nu se ofilește caperula,

căci omul merge spre casa lui veșnică,

și bocitorii dau târcoale pe uliță;

6 până nu se rupe funia de argint,

până nu se sfărâmă vasul de aur,

până nu se sparge urciorul la izvor

și până nu se strică roata fântânii;

7 până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost,

și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat.

8 O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Ecleziastul,

totul este deșertăciune!

 a12:5 Ebr. ʾaḇiyonāh, Capparis spinosa, arbust spinos, cu flori albe sau roz, ai cărui muguri erau folosiți pentru condimentarea mâncării sau a vinului. Termenul este folosit ca metaforă pentru „apetit” (în sens generic) sau chiar „dorința sexuală”.

Pagina următoare »