Mai am câteva capitole și termin lectura cărții Ecleziastul, care pune la încercare nu doar cunoștințele de ebraică ale traducătorului, ci și sensibilitatea lui poetică.

Construcția alegoria din finalul cărții este piesa de rezistență a scrierii. Nu știu nicio altă carte din literatura lumii care să descrie atât de plastic declinul bătrâneții. Ecleziastul nu este o carte optimistă, dar nici nihilistă. Capitolul final este dominat de un soi de tristețe senină.

Cei care sunteți obișnuiți cu varianta din Cornilescu clasic veți observa și niște formulări noi. Nu știu dacă toate vor fi validate de Comitetul Pastoral, care se va întâlni probabil în februarie pentru analiză.

Să ascultăm deci încheierea Ecleziastului:

1 Dar adu‑ți aminte de Făcătorul tău

în zilele tinereții tale,

până nu vin zilele de restriște

și până nu se apropie anii când vei zice:

„Nu găsesc nicio plăcere în ei”;

2 până nu se întunecă soarele și lumina,

luna și stelele

și până nu se întorc norii după ploaie;

3 până nu încep să tremure paznicii casei

și să se încovoaie oamenii cei tari;

până nu se opresc cele ce macină, căci sunt puține;

până nu se întunecă privitoarele de la ferestre;

4 până nu se închid cele două uși dinspre uliță;

când huruitul morii slăbește,

te trezești la ciripitul unei păsări,

și se aude slab glasul tuturor cântărețelor,

5 te temi de orice înălțime

și spaimele îți pândesc drumul;

până nu înflorește migdalul

și de abia se târăște lăcusta;

până nu se ofilește caperula,

căci omul merge spre casa lui veșnică,

și bocitorii dau târcoale pe uliță;

6 până nu se rupe funia de argint,

până nu se sfărâmă vasul de aur,

până nu se sparge urciorul la izvor

și până nu se strică roata fântânii;

7 până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost,

și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat.

8 O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Ecleziastul,

totul este deșertăciune!

 a12:5 Ebr. ʾaḇiyonāh, Capparis spinosa, arbust spinos, cu flori albe sau roz, ai cărui muguri erau folosiți pentru condimentarea mâncării sau a vinului. Termenul este folosit ca metaforă pentru „apetit” (în sens generic) sau chiar „dorința sexuală”.