Găsiți articolul integral AICI.

De mai bine de zece ani am dezvoltat o mică monomanie culturală: interesul pentru cele douăzeci de manuscrise grecești ale Noului Testament deținute de instituții din România. M-am pricopsit cu această „afecțiune” în 2008, în timpul unui stagiu de cercetare în Germania. S-a întâmplat ca institutul în care lucram să organizeze un simpozion internațional la care s-a adunat elita academică a unei discipline foarte exotice, care în România nu are niciun reprezentant: critica de text a Noului Testament.

Fiind vorba de un simpozion organizat în Germania, unde sentimentul propriei așezări în ierarhia academică se trăiește cu o devoțiune rar întâlnită în altă parte, ar fi de prisos să adaug că participarea mea, ca „junior”, la respectiva sindrofie academică însemna strădania de a afișa cea mai inteligentă privire de care eram în stare, precum și abținerea cu strășnicie de la întrebări, de teamă să nu ruinez buna impresie pe care ar fi putut să o creeze „tăcerea filozofică” asumată și cultivată cu mare grijă.

La recepția finală, ținută în aula primăriei din Münster, sub galeria de portrete ale ambasadorilor europeni veniți să semneze așa-numita „Pace Westphaliană” (menită să pună capăt războiului de treizeci de ani), l-am întâlnit pe profesorul american Daniel Wallace, a cărui masivă Sintaxă ocupa deja un loc de cinste în raftul meu cu gramatici de referință. Nu mai știu cum am ajuns să intru în vorbă cu el, dar ce știu sigur e că am ajuns la chestiunea manuscriselor grecești ale NT din România, de a căror existență nu aveam habar. Sub șocul descoperirii, mi-am luat angajamentul că voi face tot posibilul ca în cel mai scurt timp manuscrisele respective să fie digitalizate, pentru a putea fi vizualitate de specialiști.

În anul următor am început homerica mea luptă cu instituțiile românești: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Olteniei și Biblioteca Academiei Române. Dezideratul meu principal era „să vină americanii”. De ce să vină tocmai ei? Fiindcă nu știam cine altcineva ar fi putut face mai bine munca de digitalizare pe care o desfășuraseră cu mult succes în alte zeci de muzee din lume.

Multe și îndârjite au fost asalturile pe care le-am dat asupra celor trei onorabile instituții pomenite mai sus. M-am folosit de tot arsenalul letal de care dispune un desperado din mediul universitar: am folosit practica audienței pe post de berbec, pentru a dărâma zidurile groase ale suspiciunii și necunoașterii, am lansat în mod repetat bombarde nimicitoare sub forma unor apeluri publice (vezi Dosarul patrimoniului digital din Dilema), i-am potopit pe directori cu valuri de săgeți sub formă de SMS-uri, emailuri sau scrisori trimise prin poșta clasică. Nu în ultimul rând, am căutat să-i conving pe miniștrii de la Cultură Daniel Barbu și Vlad Alexandrescu să intre în luptă pe flancuri „instituționale”. Deocamdată, troienii zăvorâți în fortărețele noastre culturale rezistă hotărât în fața celor mai iscusite stratageme la care am apelat. Lupta mea cu grava anomalie din România nu se va încheia decât atunci când manuscrisele respective vor fi fotografiate și postate online, în beneficiul publicului.

Ultimul episod al acestei epopei, care probabil este abia la jumătate, s-a consumat recent, în relația cu Biblioteca Academiei Române. Ca manevră tactică de început, am aruncat buzduganul în poarta domnului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. I-am scris că sunt membru în consiliul științific al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (SUA), instituție interesată de digitalizarea manuscriselor deținute de Academie, și l-am rugat să mă primească în audiență, ca să-i pot povesti pe larg ițele chestiunii. A doua zi am fost sunat de un angajat al cabinetului său care m-a îndrumat spre Biblioteca Academiei, unde eram așteptat să prezint detaliile despre o eventuală colaborare între CSNTM și BAR.

„I am cautiously optimistic”, m-am grăbit să-i scriu profesorului Daniel Wallace, la aflarea veștii. Președintele Academiei este favorabil unui parteneriat româno-american, dar realizarea lui cade în sarcina persoanelor care conduc destinele Bibliotecii. Fiindcă în prezent funcția de director al BAR este vacantă, am sunat-o pe doamna Gabriela Dumitrescu, șefa Serviciului Manuscrise. Mi s-a părut că detectez o anumită receptivitate față de ideea pe care o tot vânturasem în anii trecuți, astfel că după încheierea conversației i-am trimis din nou pe email lista manuscriselor despre care cred că ar trebuie să fie digitalizate prioritar de către americani.