Am primit astăzi vestea că a apărut în formă publicată un articol științific privitoare la sursele uneia dintre omiliile publicate de Ioan Zoba în volumul Sicriul de aur.

Protopopul Ioan Zoba din Vinț este mai puțin cunoscut decât Coresi, care și-a desfășurat activitatea tipografică în secolul precedent, ori decât Simion Ștefan, care a coordonat tipărirea primei ediții complete a Noului Testament la mijlocul sec. al XVI-lea.

Zoba are însă mai multă substanță teologică. Stilul lui este mai plastic, iar construcția frazei este mai viguroasă. Deși omiliile din Sicriul de aur nu sunt toate originale, Zoba are meritul de a fi introdus în Transilvania un model retoric solid.

Mai jos un fragment din studiul privind sursele omiliei a cincisprezecea. Textul integral îl găsiți pe Academia.edu.

***

Pentru a întregi discuția privind sursele folosite în SA, trebuie să facem câteva observații și despre un concept grecesc important menționat în predică. Zoba folosește de trei ori termenul „ștorghi”, pe care îl descrie în secțiunea de „învățătură” a predicii: „Fost-au din ceputul lumii, iaste și în zuoa de astăzi, fi-va și pînă în sfîrșitul lumii nărav ca acela și pornitura inimii și dintr-acéea să izvoréște minunată amărîre și întristare. Care, dintre oamenii pămîntești numai părinții și maicele o pricep (simțesc), iară partea cea mai mare a oamenilor nu o pot simți, ce numai să miră de acéea și să ciudesc, iară acéea nu-i alta, fără numai pornitura părinților și a maicelor cătră coconașii lor. Aceasta pornitură a părinților o cheamă grecii ștorghi” (f. 163v).

Ideea se regăsește în „oca dintîiu” a învățăturii: „acéea pornitură, care în limba grecească să chiamă ștorghi, n-au dat Dumnezău într-înimile altor oameni, fără numai într-înimile părinților și a maicelor. De-aicea iaste că alalți oameni, carii nu pot simți cum ară trebui, numai ce să miră și să ciudesc ce fac părinții de moartea pruncilor. Cînd mor frații, priiatinii, vecini și alți voitori buni ai noștri, putemu-ne amărî și întrista, putem și plînge după ei, putem vărsa și lacrămi după ei, ce peste puținea vréme îi vom uita și vom lua mîngîiare. Iară cînd mor coconii cei dragi, cu nevoie îi vom uita” (f. 164r-164v).

Ultima ocurență a termenului apare în „hasna dintîiu”: „cînd plîng și să vaietă părinții după moartea coconilor […] nu plîng, nice nu să vaietă fără de ocă, ci pentru acéea că, întru inimile lor iaste (ștorghi) pornitura cea nespusă care nu o pot simți alții, fără numai părinții și maicele, iară alți oameni, carii n-au avut, nice n-au prunci, numai ce să miră și să ciudesc de ea” (f. 165r). Ideea este ilustrată cu un exemplu din lumea animală: „Cînd flămînzesc urșii, leii și bălaurii nu să mînie așea tare ca atunci cînd să jăhuiesc de puii lor. Păsările de nemică nu țipă așea tare ca atunci cînd le iau puii lor” (f. 165r). Recunoaștem în această ilustrație teza de la începutul predicii: „Dragoste mai mare nu să află, nice nu să poate numi supt ceriu ca între părinți și între feciori. Care pre lesne putem cunoaște de vom socoti ce fac dobitoacele, jivinile pămîntului și pasările (aerului) ceriului cu puii lor. […] Urșii, bălaurii și leii de nemică nu să bucură așea tare ca de viața puilor săi și iară nu să întristează, după năravul și după firea lor, mai tare ca de perirea lor” (f. 157v).

Publicitate