Reiau aici pe blog o postare apărută pe SCER. Dacă vizitați blogul veți găsi și alte observații exegetice la diferite texte biblice. Toată postarea AICI.

***

Unii comentatori văd în acest verset ceea ce în limbaj aristotelic se numește próthesis „expunerea cazului”, care trebuie să fie urmată de „dovedirea” lui. Aristotel împarte discursul în prooímion („exordiu”), diḗgēsis („relatarea faptelor”), pístis („confirmarea faptelor”) și epίlogos („încheierea”, care presupune și o perorație) (Ret. 3.13 / 1414a). Înțeleasă în această cheie retorică, Epistola 1 Corinteni are ca „teză principală” apelul la unitate, urmat, în v. 11, de „relatarea faptelor” („mi-au povestit ai Cloei că între voi sunt certuri”).

Folosirea apelativului „fraților” dă o notă mult mai „caldă” secțiunii care urmează. Reluat în versetul următor, termenul are rolul de a defini raportul dintre autorul epistolei și destinatari, micșorând distanța dintre cele două părți. Aceeași notă „fraternă” se observă și în v. 26, când Pavel îndreaptă reflectorul asupra corintenilor înșiși, invitându-i să conștientizeze un fapt important: „chemarea” pe care le-a făcut-o Dumnezeu răstoarnă așteptările și standardele lumii. Dacă analizăm folosirea vocativului „fraților” în primele patru capitole, descoperim că el revine periodic, mai cu seamă atunci când Apostolul adoptă un ton prietenos. Dimpotrivă, nu întâlnim această formă de adresare atunci când Pavel scrie pe un ton apăsat sau chiar tăios (vezi Gal. 3:1–14; autorul indică schimbarea de registru abia în Gal. 3:15, prin inserția vocativului).

Publicitate