Săptămâna trecută l-am sunat pe Iosif Țon pentru a-i pune câteva întrebări în legătură cu vizita pe care i-a făcut-o lui Dumitru Cornilescu în Elveția. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul relației dintre Cornilescu și Societatea Biblică Britanică. Iosif Țon nu știa că cele 550 de scrisori din arhiva BFBS, privitoare la versiunea Cornilescu, au apărut în traducere încă din 2014. Fiindcă volumul a fost republicat anul acesta, i-am trimis un exemplar din noua ediție, împreună cu NT și Pentateuhul EDCR.

De îndată ce a primit cărțile, Iosif Țon m-a sunat foarte bucuros: „Ai făcut un lucru cu adevărat extraordinar. Eu am văzut aceste scrisori la Bible House, dar n-am avut răgazul să le public”. Apoi a adăugat râzând: „Aproape că sunt invidios…”

„Ideea studierii și publicării acestor documente mi-a fost sugerată de dvs.”, i-am supus eu.

„Da, am văzut că ai menționat acest fapt. Mulțumesc!”

În toamna anului 2008, în timpul unei simpozion organizat de Biserica Betania, din Oradea, Iosif Țon spunea public că a văzut corespondența dintre Cornilescu și Comitetul Societății Biblice Britanice și afirma că ea ar trebui publicată de un „tânăr cercetător”. Inspirat de apelul lui, în februarie 2009 am reușit să petrec o săptămână la Cambridge, pentru a face o analiză preliminară a documentelor. În 2012 am reușit să le digitalizez integral și să le traduc, iar în 2014 am scris studiul introductiv.

Interviul pe care i l-a luat Iosif Țon lui Cornilescu încă nu a fost publicat. Poate cândva voi găsi răgazul de a-l edita și adnota, pentru a-l publica într-o revistă de specialitate. Activitățile din prezent nu-mi permit acest lux.

„Să nu-ți fie teamă să te investești în alții”, m-a sfătuit Iosif Țon în conversația lungă pe care am avut-o. „Mulți dintre cei pe care i-am ajutat după 1990, când era nevoie de oameni pregătiți în teologie, nu vor să-și mai aducă aminte de asta.”

„Dar noi știm acest lucru”, i-am spus eu. „Pentru noi, cercetătorii din mediul penticostal, nu e niciun secret că aproape toți teologii baptiști formați după 1990 au beneficiat de ușile pe care le-ați deschis în virtutea relațiilor pe care le-ați stabilit cu mediul academic occidental în perioada comunistă.”

„Să nu avem rețineri când e vorba să-i ajutăm pe ceilalți. Nu pentru oameni lucrăm, ci pentru Dumnezeu!”

La cei aproape 87 de ani, Iosif Țon continuă să slujească prin mesaje biblice înregistrate pentru postul Alpha și Omega.


Colecția de scrisori și documente privitoare la Biblia Cornilescu a fost republicată la Editura Roua.

Cartea, apărută inițial la Editura Logos, în 2014, nu se mai găsea de multă vreme. Am fost întrebat adesea când o să facem o suplimentare de tiraj, dar răspunsul meu a fost, invariabil, „nu știu”. Eram prea aglomerat cu munca de revizuire pe care o presupune proiectul EDCR.

Anul acesta, prin niște circumstanțe care acum îmi par de-a dreptul miraculoase, volumul a fost preluat de Editura Roua, de unde poate fi achiziționat cu 59 de lei.

Pentru comenzi, scrieți un email la edituraroua [at] gmail.com. Tirajul nu este foarte mare, prin urmare se va proceda conform principiului „primul venit, primul servit”.


La revizuirea cărții lui Daniel s-a lucrat vreme îndelungată. N-aș fi bănuit niciodată că o carte de numai douăsprezece capitole va genera atâtea discuții și comentarii. Caracterul apocaliptic al scrierii, faptul că a fost redactată în două limbi (ebraică și aramaică) și faptul că a suscitat atâtea comentarii în istoria interpretării fac din Daniel o veritabilă piatră de încercare chiar și pentru un traducător cu experiență.

În final, după un migălos proces de diortosire, cartea a ajuns în forma pe care o considerăm finală. Probabil și membrii Comitetului Pastoral vor mai avea întrebări și comentarii pe marginea ei, dar 99% din muncă s-a făcut.

Mai jos puteți citi un fragment din versiunea revizuită.

După cum observați, textul este împănat cu note de subsol într-o proporție mai mare decât la alte cărți din Bible.

Primul vis al lui Nebucadnețar

1 În al doilea an de domnie, Nebucadnețar a avut un vis, iar duhul i s‑a tulburat și i‑a pierit somnul. 2 Împăratul a poruncit să fie chemați vrăjitorii, descântătorii, magii și caldeeniig, ca să‑i spună visul. Ei au venit și s‑au înfățișat înaintea împăratului. 3 Împăratul le‑a zis: „Am visat un vis și sunt nerăbdător să‑l înțeleg.” 4 Caldeenii i‑au răspuns împăratului în limba aramaicăh: „Veșnic să trăiești, împărate! Spune‑le robilor tăi visul, iar noi îți vom spune tâlcuirea!”

5 Împăratul le‑a zis caldeenilor: „Hotărârea mea este nestrămutatăi: dacă nu‑mi veți spune atât visul, cât și tâlcuirea lui, veți fi făcuți bucăți, iar casele voastre vor fi prefăcute în grămezi de gunoi; 6 dar, dacă‑mi veți spune visul și tâlcuirea lui, veți primi de la mine daruri, răsplată și mare cinste. De aceea, spuneți‑mi visul și tâlcuirea lui!” 7 Ei au răspuns a doua oară: „Să le spună împăratul robilor săi visul, și i‑l vom tâlcui!” 8 Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis: „Știu eu că vreți să câștigați timp, fiindcă ați văzut că hotărârea mea este nestrămutată. 9 Dacă nu‑mi spuneți visul, aceeași soartă vă așteaptă pe toți. Știu eu că v-ați gândit să veniți cu minciuni și cu șiretlicuri până se mai schimbă vremurile. Așadar, spuneți‑mi visul, și, astfel, voi ști că puteți să‑mi arătați tâlcuirea lui!”

10 Caldeenii i‑au răspuns împăratului: „Nu există niciun om pe pământ care să poată împlini cererea împăratului. De aceea, niciun împărat, oricât de mare și puternic ar fi fost, nu le‑a cerut vreodată așa ceva vreunui vrăjitor, vreunui descântător sau vreunui astrolog. 11 Cererea împăratului este grea; nimeni nu-i poate destăinui lucrul acesta împăratului în afară de zei, care nu locuiesc printre muritori.”

12 La auzul acestor cuvinte, împăratul s‑a mâniat și s‑a înfuriat din cale afară, poruncind să fie nimiciți toți înțelepții Babilonului. 13 Porunca era dată și înțelepții urmau să fie nimiciți, iar Daniel și prietenii lui erau căutați și ei ca să fie uciși. 14 Atunci, Daniel i-a vorbit cu chibzuință și cu pricepere lui Arioc, căpitanul gărzilor împăratului, care ieșise să‑i omoare pe înțelepții Babilonului. 15 El i‑a zis lui Arioc, împuternicitul împăratului: „De ce a ieșit de la împărat o poruncă atât de aspră?” Atunci, Arioc i‑a spus lui Daniel ce se întâmplase, 16 iar Daniel s‑a dus la împărat și l‑a rugat să‑i dea răgaz, ca să‑i spună tâlcuirea.

17 Daniel s‑a dus acasă și le-a făcut cunoscut acest fapt prietenilor lui, Hanania, Mișael și Azaria, 18 ca să ceară împreună îndurarea Dumnezeului cerului cu privire la această taină și să nu piară și Daniel și prietenii lui odată cu ceilalți înțelepți ai Babilonului. 19 Atunci, lui Daniel i s‑a descoperit taina într‑o vedenie de noapte. Și Daniel L‑a binecuvântat pe Dumnezeul cerului, 20 zicând:

„Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu

Ale Lui sunt înțelepciunea și puterea.

21 El schimbă vremurile și soroacele,

El răstoarnă împărați și ridică împărați,

El le dă înțelepciune înțelepților

din veșnicie în veșnicie!

și pricepere celor pricepuți.

22 El dezvăluie adâncimi și taine,

El știe ce este în întuneric

și la El este sălașul luminii.

23 Pe Tine, Dumnezeul părinților mei,

Te slăvesc și Te laud eu,

căci mi‑ai dat înțelepciune și putere

și mi‑ai destăinuit ce Ți‑am cerut noi:

ne‑ai dezvăluit taina împăratului.”

24 După aceea, Daniel s‑a dus la Arioc, pe care împăratul îl pusese să‑i nimicească pe înțelepții Babilonului; s-a dus la el și i‑a zis astfel: „Nu‑i ucide pe înțelepții Babilonului! Du‑mă la împărat, și‑i voi da tâlcuirea!” 25 Atunci, Arioc l‑a dus degrabă pe Daniel înaintea împăratului, zicându‑i: „Am găsit între prizonierii din Iuda un om care ar putea să‑i dea împăratului tâlcuirea!” 26 Împăratul i‑a zis astfel lui Daniel, care era numit Beltșațar: „Poți tu să‑mi spui visul și tâlcuirea lui?” 27 Daniel i‑a răspuns împăratului:

„Ce vrea împăratul să știe este o taină pe care înțelepții, descântătorii, vrăjitorii și astrologii nu vor putea să i‑o spună împăratului. 28 Dar este în cer un Dumnezeu care descoperă tainele și care i‑a făcut cunoscut împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile viitoare. Iată visul și vedeniile pe care le-ai avut în patul tău:

29 Pe când erai culcat, împărate, ți‑au venit în minte gânduri despre ce va fi după aceste vremuri, iar Descoperitorul Tainelor ți‑a făcut cunoscut ce se va întâmpla. 30 Și nu pentru că aș avea eu o înțelepciune mai mare decât a tuturor muritorilor mi‑a fost descoperită această taină, ci ca să i se dea împăratului tâlcuirea și să afli ce-ți dorește inima să știi.

31 Tu, împărate, priveai și se făcea că era un chip uriaș. Chipul era măreț și de o strălucire nemaipomenită. Era ridicat înaintea ta și avea o înfățișare înfricoșătoare. 32 Capul chipului era de aur curat, pieptul și brațele îi erau de argint, pântecele și coapsele îi erau de aramă, 33 pulpele, de fier, iar labele picioarelor, o parte din fier și o parte din lut ars. 34 În timp ce priveai acest chip, o piatră s‑a desprins fără ajutorul vreunei mâini omenești, a izbit picioarele de fier și lut ars ale chipului și le‑a făcut bucăți. 35 Atunci, fierul, lutul ars, arama, argintul și aurul s‑au sfărâmat împreună și s‑au făcut ca pleava din arie vara; le‑a luat vântul și nu s‑a mai găsit nici urmă de ele. Dar piatra care lovise chipul s‑a făcut un munte mare, care a umplut tot pământul. 36 Acesta a fost visul. Acum îi vom spune împăratului și tâlcuirea:

37 Tu, împărate, ești împăratul împăraților, și Dumnezeul cerului ți‑a dat împărăție, putere, tărie și slavă. 38 El ți‑a dat în mâini tot ce locuiește sub cer – oamenii, fiarele câmpului și păsările cerului – și te‑a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur! 39 După tine se va ridica o altă împărăție, care va fi mai prejos decât a ta; apoi o a treia împărăție, de aramă, care va stăpâni tot pământul.

40 Va urma o a patra împărăție, tare ca fierul; după cum fierul zdrobește și rupe totul, da, ca fierul care sfărâmă toate aceste metale, așa va zdrobi ea și va sfărâma totul. 41 Și, după cum ai văzut labele picioarelor cu degetele lor alcătuite din lut ars și din fier, și aceasta va fi o împărăție dezbinată, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, așa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul ars. 42 Și, după cum degetele de la picioare erau o parte de fier și o parte de lut ars, tot așa împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte fragilă. 43 Dacă ai văzut fierul amestecat cu lut ars, înseamnă că cele două părți se vor amesteca prin legături omeneștij, dar nu se vor ține strâns una de alta, după cum fierul și lutul nu se pot uni.

44 În zilele acelor împărați, Dumnezeul cerului va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea altui popor. Ea va sfărâma toate aceste împărății și le va pune capăt, dar ea va dăinui în veci. 45 Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o desprinzându-se din munte fără ajutorul vreunei mâini și care a sfărâmat fierul, arama, lutul ars, argintul și aurul. Dumnezeul cel mare i‑a făcut cunoscut împăratului ce va fi după aceste vremuri. Visul este sigur și tâlcuirea lui este adevărată.”

46 Atunci, împăratul Nebucadnețar s‑a plecat cu fața la pământ și s‑a închinat înaintea lui Daniel, poruncind să i se aducă ofrande și miresme. 47 Împăratul i‑a zis lui Daniel: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul împăraților și Descoperitorul Tainelor, de vreme ce ai putut să descoperi taina aceasta!”


 i2:5 Unele versiuni au citit: „Lucrul (= visul) s‑a dus de la mine” (cf. ˀazălaˀ „ducându‑se”, în loc de participiul ˀazdaˀ „hotărât”).

 g2:2 Ebr. kasdim (în accepțiunea primară, „locuitori ai Caldeei”) îi denumește aici pe membrii unei categorii profesionale alcătuite din oameni care practicau astrologia și alte forme de divinație.

 h2:4 De aici și până la sfârșitul cap. 7 se folosește aramaica imperială.

48 Apoi, împăratul l‑a înălțat în rang pe Daniel și i‑a dat daruri multe și bogate. L-a făcut guvernator peste toată provincia Babilon și l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie peste toți înțelepții Babilonului. 49 La cererea lui Daniel, împăratul i-a pus pe Șadrac, Meșac și Abed‑Nego mari dregători peste provincia Babilon, iar Daniel a rămas la curtea împăratului.

 j2:43 Lit. „sămânță omenească”.


O fotografie de la începutul anului 2020, când încă nu știam cât de nociv va fi „noul virus Corona” și ne puteam întâlni la Sediul Societății Biblice Interconfesionale pentru a da forma definitivă cărților trecute prin trei etape de revizuire.

Procesul revizuirii textului din versiunea Cornilescu s-a dovedit mult mai laborios decât ne-am fi putut imagina. După cinci ani și jumătate, am ajuns abia la 60%.

Noul Testament, după cum știți deja, a fost publicat în 2019 și poate fi citit online și în alte aplicații cu versiuni biblice.

În ultimele săptămâni am făcut ultimele verificări la Pentateuh, ca să ne asigurăm că le punem cititorilor la dispoziție cel mai bun text posibil.

Din experiența de traducător și redactor știu că un text nu poate fi considerat definitiv sau perfect. Mereu se mai poate nuanța câte ceva.

Tot din experiență mai știu că e greu să mulțumești pe toată lumea în privința stilului sau a terminologiei alese.

Consider însă că textul EDCR a fost „frământat” suficient de mult ca să îmbine stilul clasic „cornilescian” și exigențele publicului-țintă.

Acum, după un lung travaliu de ordin tehnic, textul cărților finalizate poate fi accesat cu ajutorul următoarelor link-uri

https://www.bible.com/en-GB/bible/2311/GEN.1.EDCR

https://romanian.global.bible/bible/50b17eb4ffb4c4fa-01/GEN.1

https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#read/edcrvt/Gen/1/1


Traducere din germană de Ligia Taloș

Reiau aici pe blog un anunț pe care l-am făcut și pe FB la finalul anului trecut.

Cartea Costul uceniciei, de D. Bonhoeffer, a fost republicată la Editura Roua, condusă de Mirela DeLong.

Am avut plăcerea de a superviza procesul de traducere și publicare a primei ediții românești, publicate la Editura Logos.

Citititorii interesați de acest titlu îl pot procura de la librăriile evanghelie din țară.

Dacă nu-l găsiți disponibil în librării, puteți face comandă direct la Editura Roua, scriind pe adresa

edituraroua @ gmail.com (uniți elementele adresei, pe care eu le-am scris separat ca să împiedic copierea lor automată de către roboți specializați în trimiterea de spam.


Pandemia, cu toate relele ei, nu ne-a împiedicat să continuăm munca de diortosire a versiunii Cornilescu. În postarea anterioară prezentam un fragment din cartea 2 Samuel. Acum e rândul cărții 1 Samuel, din care postez mai jos unul dintre cele mai îndrăgite fragmente: lupta dintre David și Goliat.

Traducerea a fost verificată cu migală de doi bibliști care au avut permanent sub ochi textul ebraic. După ei, au recitit textul românesc doi filologi care s-au asigurat că versiunea EDCR nu păcătuiește prin exces de literalism.

Pe alocuri, ori de câte ori a fost necesar, au fost introduse neologisme. Vrem ca traducerea să continue tradiția cornilesciană, dar nu putem ignora faptul că limba română se înnoiește, iar unii termeni se perimează și devin greu de înțeles.

David și Goliat

20 David s-a sculat dis-de-dimineață. A lăsat oile în seama unui paznic, și-a luat lucrurile și a plecat, după cum îi poruncise Ișai. Când a ajuns în tabără, oștirea se așeza în șiruri de bătaie și scotea strigăte de luptă. 21 Israel și filistenii s-au așezat în șiruri de bătaie, o oștire împotriva celeilalte. 22 David și-a lăsat lucrurile pe care le avea în grija celui ce păzea calabalâcurile și a alergat la șirurile de bătaie. Cum a ajuns, i-a întrebat pe frații săi de sănătate. 23 Pe când vorbea cu ei, iată că filisteanul din Gat, numit Goliat, a înaintat între cele două oștiri, ieșind din șirurile filistenilor. A rostit aceleași cuvinte ca mai înainte, și David le-a auzit. 24 La vederea acestui om, toți bărbații lui Israel au fugit dinaintea lui, cuprinși de o mare frică. 25 Fiecare zicea: „L-ați văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocara asupra lui Israel! Dacă-l va omorî cineva, regele îl va umple de bogății, i-o va da pe fiica sa de nevastă și va scuti de dări casa tatălui său în Israel.”

26 David le-a zis oamenilor de lângă el: „Ce i se va face omului care îl va omorî pe filisteanul acesta și va lua ocara de peste Israel? Cine este acest filistean, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oștirea Dumnezeului celui viu?” 27 Poporul, spunând din nou aceleași lucruri, i-a zis: „Așa și așa i se va face omului care-l va omorî.” 28 Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii, s-a aprins de mânie împotriva lui David și i-a zis: „De ce ai venit? Cui ai lăsat acele puține oi în pustiu? Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii! Ai venit să vezi lupta!” 29 David a răspuns: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?” 30 Și s-a întors de la el ca să intre în vorbă cu altul și i-a pus aceleași întrebări. Poporul i-a răspuns ca prima oară.

31 Când cei din tabără au auzit cuvintele rostite de David, le-au adus la cunoștința lui Saul, care a trimis să-l caute. 32 David i-a zis lui Saul: „Nimeni să nu-și piardă nădejdea din pricina acestui filistean! Robul tău va merge să se bată cu el!” 33 Saul i-a zis lui David: „Nu poți să te duci să te bați cu filisteanul acesta, căci tu ești un tinerel, și el este un om deprins cu războiul încă din tinerețea lui!” 34 David i-a zis lui Saul: „Robul tău păștea oile tatălui său. Când un leu sau un urs venea să-mi ia o oaie din turmă, 35 alergam după el, îl loveam și-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam și-l omoram. 36 Așa a doborât robul tău leul și ursul; și filisteanul acesta necircumcis va fi ca unul dintre ei, căci a ocărât oștirea Dumnezeului celui viu!” 37 David a mai zis: „DOMNUL, care m-a izbăvit din gheara leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean!” Și Saul i-a zis lui David: „Du-te, și DOMNUL să fie cu tine!”

38 Saul l-a îmbrăcat pe David cu armura lui: i-a pus pe cap un coif de aramă și l-a îmbrăcat cu platoșa sa. 39 David și-a încins sabia peste armura lui, dar nu a reușit să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi David i-a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu armura, căci nu sunt obișnuit cu ea.” Așa că David s-a dezbrăcat de ea. 40 Și-a luat toiagul în mână, și-a ales din vale cinci pietre netede și le-a pus în traista lui de păstor, în săculeț. Apoi, cu praștia în mână, s-a apropiat de filistean.

41 Filisteanul s-a apropiat puțin câte puțin de David, și omul care-i ducea scutul mergea înaintea lui. 42 Filisteanul s-a uitat și, când l-a zărit pe David, l-a privit cu dispreț, căci vedea un tânăr roșcovan și frumos la înfățișare. 43 Filisteanul i-a zis lui David: „Sunt eu câine, de vii la mine cu toiege?” Apoi filisteanul l-a blestemat pe David în numele dumnezeilor lui. 44 Filisteanul a adăugat: „Vino la mine, și am să dau carnea ta păsărilor cerului și fiarelor câmpului!” 45 David i-a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu lance și cu suliță, dar eu vin împotriva ta în Numele DOMNULUI Oștirilor, al Dumnezeului oștilor lui Israel, pe care le-ai ocărât! 46 Astăzi, DOMNUL te va da în mâinile mele, te voi doborî și-ți voi tăia capul; astăzi voi da păsărilor cerului și fiarelor pământului stârvurile taberei filistenilor! Și tot pământul va ști că există un Dumnezeu în Israel! 47 Și toată adunarea aceasta va ști că DOMNUL nu mântuiește nici prin sabie, nici prin suliță. A DOMNULUI este lupta și El vă dă în mâinile noastre!”

48 Când filisteanul a dat să iasă în întâmpinarea lui David, David s-a repezit pe câmpul de bătaie ca să dea piept cu filisteanul. 49 Și-a vârât mâna în traistă, a luat de acolo o piatră, a aruncat-o cu praștia și l-a lovit pe filistean în frunte; piatra i-a intrat în frunte și filisteanul a căzut cu fața la pământ. 50 David a fost mai tare decât filisteanul cu o praștie și o piatră; fără să fi avut o sabie în mână, l-a doborât pe filistean și l-a omorât. 51 David a alergat, s-a oprit lângă filistean, i-a luat sabia, scoțând-o din teacă, l-a omorât și i-a tăiat capul. Când au văzut filistenii că războinicul lor a murit, au luat-o la fugă. 52 Bărbații din Israel și din Iuda au scos chiote și i-au urmărit pe filisteni până în vale și până la porțile Ecronului. Filistenii răpuși au căzut pe drumul spre Șaaraim, până la Gat și Ecron. 53 Fiii lui Israel s-au întors de la urmărirea filistenilor și le-au jefuit tabăra. 54 David a luat capul filisteanului și l-a dus la Ierusalim, iar armele filisteanului le-a pus în cortul său.


În limbaj evanghelic, când ajungi „la comitet”, de regulă nu este de bine. Înseamnă că ai făcut cine știe ce dandana și ai nevoie de o muștruluială care să te ajute să revii pe calea cea dreaptă.

În contextul proiectului de revizuire a versiunii Cornilescu (proiect început în iunie 2015, la inițiativa Societății Biblice Britanice, în parteneriat cu Societatea Biblică Interconfesională din București), atunci când o carte din Biblie ajunge „la comitet”, e de bine, fiindcă înseamnă că am trecut cu ea și de revizuirea literară și o putem prezenta primilor cititori.

M-am uitat pe blog să văd când am scris postarea precedentă. Văd că la sfârșitul lui mai. Îmi imaginam că în luna iunie voi putea anunța că am finalizat cele trei cărți la care se lucra – Ezra, Neemia, Estera.

În această perioadă s-a lucrat intermitent la finisarea celor trei cărți, dar pandemia ne-a complicat existența în multe privințe, prin urmare progresul a fost mai lent.

Ca să aveți o idee despre cum arată forma nouă a textului din Neemia, postez aici un fragment din legământul ale cărui clauze sunt prezentate în cap. 10. Pentru a înțelege mai bine contextul, ar trebui să citiți și cap. 9 (în vechea versiune).

Nota bene: Textul postat aici este proprietatea Societății Biblice Britanice / Societății Biblice Interconfesionale și multiplicarea lui nu este permisă fără acordul scris al proprietarilor.

Mai precizez că la finalizarea segmentului Geneza – Rut vom încărca textul în cele mai cunoscute app-uri biblice (YouVersion, eBiblia), pentru a le da cititorilor posibilitatea de a se familiariza cu versiunea revizuită încă înainte de publicare. Mă aștept ca acest lucru să fie posibil în septembrie.

***

1Pe documentul pecetluit sunt următoarele nume:

guvernatorul Neemia, fiul lui Hacalia, Țidchia, 2Seraia, Azaria, Irmeia, 3Pașhur, Amaria, Malchia, 4Hatuș, Șebania, Maluh, 5Harim, Meremot, Obadia, 6Daniel, Ghineton, Baruh, 7Meșulam, Abiia, Miiamin, 8Maazia, Bilgai și Șemaia – aceștia sunt preoții.

9Leviții:

Iosua, fiul lui Azania, Binui, dintre fiii lui Henadad, Cadmiel, 10și frații lor: Șebania, Hodiia, Chelita, Pelaia, Hanan, 11Miha, Rehob, Hașabia, 12Zacur, Șerebia, Șebania, 13Hodia, Bani și Beninu.

14Căpeteniile poporului:

Paroș, Pahat-Moab, Elam, Zatu, Bani, 15Buni, Azgad, Bebai, 16Adonia, Bigvai, Adin, 17Ater, Hizchia, Azur, 18Hodia, Hașum, Bețai, 19Harif, Anatot, Nebai, 20Magpiaș, Meșulam, Hezir, 21Meșezabel, Țadoc, Iadua, 22Pelatia, Hanan, Anaia, 23Hosea, Hanania, Hașub, 24Haloheș, Pilha, Șobec, 25Rehum, Hașabna, Maaseia, 26Ahia, Hanan, Anan, 27Maluh, Harim și Baana.

28Cealaltă parte a poporului ‒ preoții, leviții, ușierii, cântăreții, slujitorii Templului și toți cei ce s-au separat de neamurile învecinatea pentru Legea lui Dumnezeu, nevestele lor, fiii și fiicele lor, toți cei ce au cunoștință și pricepere ‒ 29se unesc cu frații lor de neam nobil și se leagă cu blestem și cu jurământ să umble în Legea lui Dumnezeu dată prin Moise, robul lui Dumnezeu, să păzească și să împlinească toate poruncile DOMNULUI, Stăpânului nostru, hotărârile și rânduielile Lui.

30Făgăduim să nu le dăm pe fiicele noastre după neamurile învecinate și să nu le luăm pe fiicele lor de neveste pentru fiii noștri.

31Dacă neamurile învecinate aduc mărfuri sau orice fel de grâne pentru vânzare în ziua sabatului, nu vom cumpăra nimic de la ei în sabat și în zilele de sărbătoare. Vom lăsa nelucrat pământul în anul al șaptelea și nu vom cere dobândă pentru datorii.

32Luăm asupra noastră obligația de a plăti anual a treia parte dintr-un siclu pentru slujba Casei Dumnezeului nostru, 33pentru pâinile înfățișării, pentru ofranda necurmată, pentru arderea-de-tot neîncetată din zilele de sabat, din zilele de lună nouă și din zilele de sărbătoare, pentru lucrurile închinate Domnului, pentru jertfele-de-păcat aduse ca ispășire pentru Israel și pentru orice lucrare din Casa Dumnezeului nostru.

34Noi – preoții, leviții și poporul – am tras la sorți, după casele noastre părintești, pentru lemnele care trebuie aduse ca dar la vremuri hotărâte, în fiecare an, la Casa Dumnezeului nostru, ca să fie arse pe altarul DOMNULUI, Dumnezeului nostru, după cum este scris în Lege.

35Făgăduim să aducem cele dintâi roade ale pământului nostru și cele dintâi roade ale tuturor pomilor, în fiecare an, la Casa DOMNULUI;

36să-i aducem pe întâii născuți ai fiilor noștri și ai vitelor noastre, după cum este scris în Lege, precum și pe întâii născuți ai cirezilor și ai turmelor noastre la Casa Dumnezeului nostru, la preoții care fac slujba în Templul Dumnezeului nostru;

37să le aducem preoților în cămările Casei Dumnezeului nostru cele dintâi roade din plămădeală și darurile noastre de mâncare din roadele tuturor pomilor, din must și din untdelemn;

să le dăm leviților zeciuială din pământul nostru, căci leviții sunt cei care trebuie să o primească în toate cetățile în care lucrăm. 38Preotul, urmașul lui Aaron, va fi cu leviții când vor primi zeciuiala, iar leviții vor aduce zeciuială din zeciuială la Casa Dumnezeului nostru, în cămările casei vistieriei. 39Fiii lui Israel și fiii lui Levi vor aduce în cămările acestea darurile de grâu, de must și de untdelemn; acolo sunt vasele Sanctuarului și acolo stau preoții care fac slujba, ușierii și cântăreții; și nu vom neglija Casa Dumnezeului nostru.


 a10:28 Lit. „popoarele țării”. Aici și în vers. 30 și 31.


În ultima vreme am fost preocupat de persoana lui Pilat și am și scris o mică notă cu privire la acest personaj. Nota se intitulează „Pilat al meu”.

Urmează să mă lămuresc cum a intrat în tradiția biblică românească „Pilat din Pont”. Cum a reușit acest personaj de tristă notorietate să ia corabia tocmai din Pont (pe coasta nordică a Turciei, aproape de Georgia) și să ajungă nu doar o rotiță în sistemul administrativ roman, ci și singurul păgân care are cinstea de a figura într-o importantă profesiune de credință creștină (Crezul de la Niceea).

Dacă vă frământă această întrebare e cazul să aflați că Pilat nu era „din Pont”.

În greacă i se spune Πόντιος Πιλᾶτος Póntios Pilatos. Numele Póntios (lat. Pontius) a fost înțeles în mod eronat ca indiciu că Pilat ar fi fost „din Pont”. În fapt, el constituie așa-numitul nomen gentilicium, numele care indica apartenența unui cetățean roman la o anumită gens (i.e. gens Pontia). Aceasta își avea originile în Samnium, regiune muntoasă din centrul Italiei. Pilatus este cognomen. Numele lui personal (praenomen) nu este cunoscut.

Care o fi prima versiune a Bibliei în care avem sintagma „Pilat din Pont” și în care numele Póntios ajunge să fie înțeles ca toponim?


E aproape gata un grupaj de trei cărți biblice – Ezra, Neemia, Estera – cele care închid secțiunea de cărți istorice, conform împărțirii din canonul protestant.

Precum se vede, am început să parcurgem cărțile istorice din capătul opus. Mai avem un segment consistent (1-2 Samuel, 1-2 Regi, 1-2 Cronici) și declarăm încheiată revizuirea cărților istorice.

Descopăr, cu acest prilej, că procesul de revizuire este mai migălos decât mi-am imaginat. Termenul inițial pentru parcurgerea întregului text al Bibliei Cornilescu era de trei ani. Sancta simplicitas!

Ar fi fost frumos ca revizuirea întregii Biblii să fie gata la „centenarul mic” (2021). Fiindcă suntem români, nu putem fi gata la primul centenar, așa că tragem nădejde că vom fi gata la „centenarul mare” (2024). În 1924 a apărut ediția Cornilescu pe care o folosim astăzi.

Ca să terminăm cărțile istorice anul ăsta ar trebui să finalizăm câte una pe lună, ceea ce n-ar fi imposibil (cu condiția să se petreacă în cea mai bună dintre lumile posibile).

Mai jos puteți citi un fragment din Neemia. Veți observa, cu siguranță, un element nou. Nu vă dau detalii; contez pe vigilența dvs.

***

În luna Nisan, în al douăzecilea an al împăratului Artaxerxe, pe când vinul era înaintea lui, am luat vinul și i l-am dat împăratului. Niciodată nu fusesem trist în prezența lui. Împăratul mi-a zis: „De ce ai fața tristă? Nu ești bolnav, deci nu poate fi decât o întristare a inimii.”

Atunci m-a apucat o mare frică și i-am răspuns împăratului: „Veșnic să trăiască împăratul! Cum să n-am fața tristă, când cetatea  în care sunt mormintele părinților mei este în ruină și porțile ei sunt arse de foc?” Și împăratul mi-a zis: „Ce anume ceri?” Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor și i-am răspuns împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale și dacă robul tău îi este plăcut, trimite-mă în Iuda, la cetatea  în care sunt mormintelor părinților mei, ca s-o rezidesc!”

Împăratul, care o avea alături de el pe împărăteasă, mi-a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să-mi îngăduie să plec, de îndată ce i-am spus data. Apoi i-am zis împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale, să mi se dea scrisori pentru dregătorii din Transeufratena, ca să-mi îngăduie să trec și să intru în Iuda, precum și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile fortăreței templului, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi-a dat  ce am cerut, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.

M-am dus la dregătorii din Transeufratena și le-am dat scrisorile împăratului, care trimisese cu mine niște căpetenii ale oștirii și călăreți. Însă când Sanbalat, horonitul, și Tobia, slujitorul amonit, au auzit lucrul acesta, s-au cătrănit de necaz, pentru că venea un om să caute binele fiilor lui Israel.


Acum, când parcurg încă o dată cartea Numerilor, în versiunea revizuită, mi-a atras atenția versetul din 15:41, unde textul ebraic are la final declarația „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

În Cornilescu 1924 această declarație lipsește. Poate că n-ar fi rău ca edițiile următoare (revizuite doar ortografic) să alinieze versiunea românească la textul masoretic

Mai jos fotografia din ediția 1924 (exemplarul din arhiva BFBS, Cambridge). După textul subliniat cu roșu ar trebui să avem, ca în ebraică: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.

 


Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria. Indiferent ce știați sau credeți că știați, abia acum avem acces la dedesubturile dărâmării acestui celebru sanctuar.

M-am întors recent din Egipt, unde am avut ocazia să stau de vorbă cu martorii oculari la eveniment.

Revista Convergențe publică mărturiile cutremurătoare ale celor care au asistat la eveniment.

Mai jos un fragment. Găsiți AICI reportajul de la fața locului.

***

Rufin întrerupe în mod neașteptat firul istoriografic cu observația: „Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria”. Urmează o descriere amănunțită a incintei templului, care era situat pe o colină artificială, la capătul unei scări cu o sută de trepte. Vizitatorul este purtat prin sălile ample, pe sub bolți iluminate artificial și prin porticul dreptunghiular din interior, până la clădirea centrală, în care se afla statuia lui Serapis, „măgăoaia despre care se spunea că este făcută din tot soiul de metale și lemne” (quod monstrum ex omnibus generibus metallorum lignorumque conpositum ferebatur).

Istoricul subliniază viclenia și iscusința (dolis et arte) de care au făcut uz constructorii pentru a poziționa ferestruica templului: în ziua când statuia soarelui era adusă pentru a-l saluta pe „titular”, razele care pătrundeau pe fereastră iluminau gura și buzele statuii, încât celor care priveau li se părea că soarele însuși îl salută pe Serapis cu o sărutare. O altă înșelăciune din aceeași categorie întrebuința magneți care înălțau statuia de la pământ, dând impresia că aceasta plutește în aer.

Reluând firul acțiunii, Rufin spune că după citirea rescriptului cei din tabăra creștină s-au simțit încurajați să-l răstoarne pe autorul rătăcirii (ad subvertendum erroris auctorem), dar au ezitat din cauza unui zvon care circula printre păgâni: dacă o mână omenească ar fi atins statuia, pământul s-ar fi despicat, alunecând în haos, iar cerul s-ar fi prăbușit pe pământ. S-a găsit însă un soldat curajos, „înarmat mai mult cu credință decât cu arme pământești” care a apucat o secure cu două tăișuri și l-a lovit cu toată puterea pe bătrânul șarlatan în falcă.

Doar că cerul nu a căzut, iar pământul nu s-a prăbușit. În urma loviturilor repetate, zeitatea de lemn putred a fost doborâtă, iar apoi a fost arsă. Rufin descrie tacticos procesul de dezmembrare în urma căruia „moșneagul ramolit a fost ars în văzul cetății care îl adorase” (in conspectu cultricis Alexandriae senex veternosus exuritur). La urmă de tot a fost ars și trunchiul, în amfiteatru. „Acesta a fost sfârșitul deșartei superstiții și al străvechii rătăciri a lui Serapis”, conchide autorul.


De câteva luni bune mi s-a tot spus că blogul meu nu mai este acceptat de Facebook. Niște cititori cărora nu le-a plăcut ce au citit pe aici m-au „pârât” la Centrală, iar Centrala, zeloasă să promoveze conformismul ideologic, nu mi-a mai scos blogul de la „indexul ideilor care nu se potrivesc cu spiritul epocii tolerante în care trăim”.

Din această zi, activitatea pe blogul Vaișamar se suspendă.

Mă găsiți pe blogul nou: https://cenzuratdefb.wordpress.com/

Nu voi putea posta foarte des, fiindcă sunt într-o perioadă foarte aglomerată.

Puteți să vă abonați la noul blog și veți primi actualizări prin email.


Astăzi este aniversarea edictului care a marcat începutul Marii Persecuții din timpul Tetrarhiei. Era prima salvă dintr-o serie fără precedent, prin care autoritățile romane au încercat să dezrădăcineze creștinismul de pe întreb cuprinsul imperiului.

Dintr-o lucrare a lui Lactanțiu, „Despre morțile persecutorilor”, știm că în 24 februarie 304 Dioclețian publica la Nicomedia un edict prin care creștinii erau lipsiți de onoruri și demnități („omni honore ac dignitate”) și puteau fi supuși torturii („tormentis subiecti essent”). Edictul îi priva practic de libertate și de dreptul de a fi aleși.

Un personaj (nenumit de Lactanțiu) a rupt batjocoritor edictul, considerându-l „triumful goților și al sarmaților”. Respectivul a fost arestat imediat, torturat și ars.

În ziua precedentă, pe 23 februarie, zi pe care Lactanțiu o socotește, cu un citat din Vergiliu („ille dies primus leti primusque malorum causa fuit”), ziua dintâi a morții și a nenorocirilor, prefectul cetății Nicomedia, însoțit de alți oficiali, s-au dus la biserică și au forțat intrarea, în încercarea de a găsi statuia zeului („simulacrum dei”) adorat de creștini. Au găsit doar Scripturile și le-au pus pe foc. Interiorul a fost jefuit.

Întrucât biserica era situată pe un loc înalt, vizibil din palatul imperial, Dioclețian și Galeriu discutau dacă să incendieze clădirea sau nu. Dioclețian avea rezerve, din motive lesne de înțeles. Un foc necontrolat s-ar fi putut extinde rapid asupra clădirilor din jur și asupra întregului oraș. Gărzile pretoriene au găsit o soluție mai sigură: folosind topoare și alte instrumente de fier, în câteva ore au transformat biserica într-un morman de dărâmături.

Foto: Reprezentarea Tetrarhiei, compuse din Dioclețian și Galeriu (Răsărit), respectiv Maximian și Constantius Chlorus (Apus).


S-au împlinit luna asta doi ani de când am fost informat că manuscrisele din colecția Muzeului Național de Artă au fost digitalizate, dar că nu a fost identificată o soluție tehnică pentru prezentarea lor publică.

Această soluție există de peste zece ani (un centru american cu know-how, tehnologie ultimul răcnet și tot ce trebuie), dar instituțiile românești se încăpățânează să nu o pună în aplicare.

De ce?

Săptămâna asta voi trimite din nou o scrisoare către Muzeul de Artă, împreună cu răspunsul din februarie 2018.

Sunt perfect conștient că în ochii directorilor / managerilor de muzee și biblioteci am devenit mai odios decât Moise și Aaron înainte lui Faraon, dar nu mă pot resemna cu inacțiunea românească. Au trecut 11 ani de când am înaintat primele propuneri menite să ajute la promovarea patrimoniului nostru cultural. De atunci, nu s-a întâmplat nimic.

Nu voi înceta aceste eforturi decât atunci când vom avea manuscrisele grecești ale NT pe o platformă digitală construită și întreținută profesionist.

Puteți citi AICI documentul primit în 2018 de la MNAR.


Am pomenit în mai multe rânduri pe blog despre un interviu pe care l-a dat Dumitru Cornilescu unui grup de evanghelici români care l-au vizitat în 1974. Am în sfârșit bucuria de a anunța că amplul material, însoțit de note și comentarii, a fost publicat în revista Archiva Moldaviae, 2019.

Pentru cei interesați de istoria versiunii Cornilescu vor fi câteva surprize plăcute, zic eu.

Eu unul am cunoștință de cel puțin încă un interviu consistent (luat de Iosif Țon), datând din aceeași perioadă. Poate că în perioada următoare voi găsi răgazul să mă ocup și de acela.

Textul interviului este disponibil online AICI.

 


Am bucuria de a anunța că demersurile făcute la Avocatul Poporului în legătură cu situația Tetraevanghelului de la Craiova dau roade.

Muzeul Olteniei mi-a transmis, prin intermediul AP, că Tetraevanghelul va fi digitalizat în cursul acestui an, urmând să fie expus public pe culturalia.ro, respectiv europeana.eu.

Eu am urmărit realizarea unui parteneriat între Muzeul Olteniei și specialiștii americani de la Centrul pentru Studierea Manuscriselor Grecești ale NT (Plano, Texas), dar dacă acesta, din cuvioase pricini, nu se poate realiza deocamdată, e bine cel puțin că vom putea vedea manuscrisul online pe o platformă românească.

Găsiți AICI mesajul primit astăzi de la Avocatul Poporului în legătură cu sesizarea mea.

În mesajul redactat de conducerea MO se precizează că decizia digitalizării nu a fost luată fiindcă așa au recomandat conservatorii muzeului. Aș fi foarte curios să citesc justificarea științifică făcută de conservatori, dar nu voi apela din nou la Avocatul Poporului pentru a afla aceste informații. Îmi ajunge informația că acest manuscris va fi digitalizat. Aștept cu interes să-l vizualizez online.

Sper ca inițiativa MO să fie una serioasă, iar site-ul să nu aibă soarta portalului Dacoromanica, a cărei funcționare este sub semnul întrebării.


Reiau pe blog un pasaj dintr-un amplu articol pe care l-am publicat pe Convergențe. Găsiți tot articolul AICI.

***

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în cursul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în anchetă nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.


Avea dreptate Roland Kany în recenzia din Frankfurter Allgemeine Zeitung (AICI). Oriunde ai deschide cartea lui Catherine Nixey, dai peste probleme. Fie peste falsuri grosolane, fie peste interpretări tendențioase, fie peste traduceri greșite.

Mi-a picat astăzi sub ochi un pasaj în care Libanius, un retor păgân foarte critic față de creștini, îi scrie împăratului Theodosius, în termeni hiperbolici, despre excesele la care se dedau călugării puși pe distrugeri.

Citisem Cuvântarea 30 a lui Libanius cu o lună în urmă și când am dat de „butoaiele cu vin” din textul românesc am făcut ochii mari. „Parcă nu-mi amintesc așa ceva”, mi-am zis.

În versiunea românească a „Epocii”, textul lui Libanius este supus unui nou proces de hiperbolizare. Traducătorul n-a vrut, pesemne, să rateze ocazia de a mai trage o pleasnă tagmei călugărești.

Să vedem ce spune textul românesc, apoi cel englezesc, apoi cel grec.

Am pus semnul (!) acolo unde traducerea românească o ia pe ulei în raport cu originalul grec.

(p. 131 Nixey, română) „Călugării sunt „niște brute alcoolice, un trib înveșmântat în țoale lugubre care «se îndoapă mai rău ca elefanții și care, prin nesfârșitele (!) butoaie de vin (!) pe care le sorb, îi fac de rușine (!) pe cheflii (!) ce beau cot la cot (!) cu lăutarii (!)»”

Conform convențiilor retorice practicate în antichitate, se poate recurge la hiperbolă și exagerare, dacă există un sâmbure de adevăr în afirmația făcută. Adică trebuie să fi existat și călugări care trăgeau la măsea și mâncau mai mult decât s-ar fi cuvenit, dar orice cititor ar fi recunoscut în declarația lui Libanius o exagerare voită.

Ce spune Catherine Nixey în engleză despre călugări este că „they were no better than drunken thugs, a black-robed tribe ‘who eat more than elephants and, by the quantities of drink they consume, weary those that accompany their drinking with the singing of hymns’”.

Și acum o traducere din grecește:

„Acești inși îmbrăcați în negru, care mănâncă mai mult decât elefanții, care prin mulțimea paharelor [de vin] le dau bătăi de cap/le fac viață grea celor care însoțesc băutul cu cântece, și care ascund acestea [=excesele] cu ajutorul palorii căpătate prin înșelăciune…”

Nicăieri Libanius nu pomenește de „butoaie de vin”. Asta este exagerarea traducătorului.

Termenul ἔκπωμα înseamnă „cupă”, nu „butoi”.

Expresia πόνον παρέχω (τινί) nu înseamnă „a face de rușine”, (ca și când călugării criticați de Libanius s-ar lua la întrecere cu alți cheflii și i-ar băga sub masă), ci „a da bătăi de cap”, „a face necazuri” sau chiar „a fi o pacoste (pentru cineva)”.

Nici pomeneală de cheflii în textul grec sau în cel englezesc.

Secvența „beau cot la cot” este o supralicitare a sensului participiului παραπέμπουσι „care însoțesc”. În greacă ideea e că „însoțesc cu cântece/imnuri”. Nu e limpede la ce se referă Libanius. Să fie vorba de faptul că în timp ce călugării beau și mănâncă sunt alții care cântă? Ce fel de cântece cântă? Religioase? Ne-ar trebui mai mult context pentru asta.

Nici „lăutarii” nu apar în textul grec. Grecescul ᾆσμα nu trimite la instrument cu coarde (și lăutar), ci la cântec sau odă lirică.

Mai jos textul grec:

οἱ δὲ μελανειμονοῦντες οὗτοι καὶ πλείω μὲν τῶν ἐλεφάντων ἐσθίοντες, πόνον δὲ παρέχοντες τῷ πλήθει τῶν ἐκπωμάτων τοῖς δι’ ᾀσμάτων αὐτοῖς παραπέμπουσι τὸ ποτόν, συγκρύπτοντες δὲ ταῦτα ὠχρότητι τῇ διὰ τέχνης αὐτοῖς πεπορισμένῃ μένοντος


Găsiți articolul integral AICI.

De mai bine de zece ani am dezvoltat o mică monomanie culturală: interesul pentru cele douăzeci de manuscrise grecești ale Noului Testament deținute de instituții din România. M-am pricopsit cu această „afecțiune” în 2008, în timpul unui stagiu de cercetare în Germania. S-a întâmplat ca institutul în care lucram să organizeze un simpozion internațional la care s-a adunat elita academică a unei discipline foarte exotice, care în România nu are niciun reprezentant: critica de text a Noului Testament.

Fiind vorba de un simpozion organizat în Germania, unde sentimentul propriei așezări în ierarhia academică se trăiește cu o devoțiune rar întâlnită în altă parte, ar fi de prisos să adaug că participarea mea, ca „junior”, la respectiva sindrofie academică însemna strădania de a afișa cea mai inteligentă privire de care eram în stare, precum și abținerea cu strășnicie de la întrebări, de teamă să nu ruinez buna impresie pe care ar fi putut să o creeze „tăcerea filozofică” asumată și cultivată cu mare grijă.

La recepția finală, ținută în aula primăriei din Münster, sub galeria de portrete ale ambasadorilor europeni veniți să semneze așa-numita „Pace Westphaliană” (menită să pună capăt războiului de treizeci de ani), l-am întâlnit pe profesorul american Daniel Wallace, a cărui masivă Sintaxă ocupa deja un loc de cinste în raftul meu cu gramatici de referință. Nu mai știu cum am ajuns să intru în vorbă cu el, dar ce știu sigur e că am ajuns la chestiunea manuscriselor grecești ale NT din România, de a căror existență nu aveam habar. Sub șocul descoperirii, mi-am luat angajamentul că voi face tot posibilul ca în cel mai scurt timp manuscrisele respective să fie digitalizate, pentru a putea fi vizualitate de specialiști.

În anul următor am început homerica mea luptă cu instituțiile românești: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Olteniei și Biblioteca Academiei Române. Dezideratul meu principal era „să vină americanii”. De ce să vină tocmai ei? Fiindcă nu știam cine altcineva ar fi putut face mai bine munca de digitalizare pe care o desfășuraseră cu mult succes în alte zeci de muzee din lume.

Multe și îndârjite au fost asalturile pe care le-am dat asupra celor trei onorabile instituții pomenite mai sus. M-am folosit de tot arsenalul letal de care dispune un desperado din mediul universitar: am folosit practica audienței pe post de berbec, pentru a dărâma zidurile groase ale suspiciunii și necunoașterii, am lansat în mod repetat bombarde nimicitoare sub forma unor apeluri publice (vezi Dosarul patrimoniului digital din Dilema), i-am potopit pe directori cu valuri de săgeți sub formă de SMS-uri, emailuri sau scrisori trimise prin poșta clasică. Nu în ultimul rând, am căutat să-i conving pe miniștrii de la Cultură Daniel Barbu și Vlad Alexandrescu să intre în luptă pe flancuri „instituționale”. Deocamdată, troienii zăvorâți în fortărețele noastre culturale rezistă hotărât în fața celor mai iscusite stratageme la care am apelat. Lupta mea cu grava anomalie din România nu se va încheia decât atunci când manuscrisele respective vor fi fotografiate și postate online, în beneficiul publicului.

Ultimul episod al acestei epopei, care probabil este abia la jumătate, s-a consumat recent, în relația cu Biblioteca Academiei Române. Ca manevră tactică de început, am aruncat buzduganul în poarta domnului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. I-am scris că sunt membru în consiliul științific al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (SUA), instituție interesată de digitalizarea manuscriselor deținute de Academie, și l-am rugat să mă primească în audiență, ca să-i pot povesti pe larg ițele chestiunii. A doua zi am fost sunat de un angajat al cabinetului său care m-a îndrumat spre Biblioteca Academiei, unde eram așteptat să prezint detaliile despre o eventuală colaborare între CSNTM și BAR.

„I am cautiously optimistic”, m-am grăbit să-i scriu profesorului Daniel Wallace, la aflarea veștii. Președintele Academiei este favorabil unui parteneriat româno-american, dar realizarea lui cade în sarcina persoanelor care conduc destinele Bibliotecii. Fiindcă în prezent funcția de director al BAR este vacantă, am sunat-o pe doamna Gabriela Dumitrescu, șefa Serviciului Manuscrise. Mi s-a părut că detectez o anumită receptivitate față de ideea pe care o tot vânturasem în anii trecuți, astfel că după încheierea conversației i-am trimis din nou pe email lista manuscriselor despre care cred că ar trebuie să fie digitalizate prioritar de către americani.


Judecând după cele scrise în cartea dnei Catherine Nixey, s-ar putea crede că în antichitatea târzie creștinii erau puși pe distrugere de „bunuri culturale”, iar păgânii erau mereu în rolul de victime ale acțiunii distructive ale adversarilor lor.

Parcurgând astăzi niște pagini din Istoria bisericească a lui Sozomen, am dat peste un pasaj care descrie distrugerile la care se dedau păgânii. Episodul datează din epoca lui Iulian Apostatul.

Among so many remarkable events which occurred during the reign of Julian, I must not omit to mention one which affords a sign of the power of Christ, and proof of the Divine wrath against the emperor.

Having heard that at Cæsarea Philippi, otherwise called Paneas, a city of Phœnicia, there was a celebrated statue of Christ which had been erected by a woman whom the Lord had cured of a flow of blood, Julian commanded it to be taken down and a statue of himself erected in its place; but a violent fire from heaven fell upon it and broke off the parts contiguous to the breast; the head and neck were thrown prostrate, and it was transfixed to the ground with the face downwards at the point where the fracture of the bust was; and it has stood in that fashion from that day until now, full of the rust of the lightning. The statue of Christ was dragged around the city and mutilated by the pagans; but the Christians recovered the fragments, and deposited the statue in the church in which it is still preserved. Eusebius relates, that at the base of this statue grew an herb which was unknown to the physicians and empirics, but was efficacious in the cure of all disorders. It does not appear a matter of astonishment to me, that, after God had vouchsafed to dwell with men, he should condescend to bestow benefits upon them.

It appears that innumerable other miracles were wrought in different cities and villages; accounts have been accurately preserved by the inhabitants of these places only, because they learned them from ancestral tradition; and how true this is, I will at once show. There is a city now called Nicopolis, in Palestine, which was formerly only a village, and which was mentioned by the divine book of the Gospel under the name of Emmaus. The name of Nicopolis was given to this place by the Romans after the conquest of Jerusalem and the victory over the Jews. Just beyond the city where three roads meet, is the spot where Christ, after His resurrection, said farewell to Cleopas and his companion, as if he were going to another village; and here is a healing fountain in which men and other living creatures afflicted with different diseases wash away their sufferings; for it is said that when Christ together with His disciples came from a journey to this fountain, they bathed their feet therein, and, from that time the water became a cure for disorders.[1]

[1] Sozomen, “The Ecclesiastical History of Salaminius Hermias Sozomenus,” in Socrates, Sozomenus: Church Histories, ed. Philip Schaff and Henry Wace, trans. Chester D. Hartranft, vol. 2, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series (New York: Christian Literature Company, 1890), 342–343.