Păcatele DLR-ului. “Ca să nu cază în sorbu…” (Fapte 27:17)

În cap. 27 din Fapte, în relatarea despre naufragiul lui Pavel, găsim o referire la Sirtis (Syrtis), golf de pe coasta libiană care le punea mari probleme navigatorilor din cauza nisipurilor mișcătoare.

Acest element geografic nu a fost întotdeauna cunoscut de traducători, prin urmare textele vechi românești sunt uneori vagi, iar alteori incorecte.

Autorul cărții Fapte spune că, de teama unui posibil naufragiu, corbăierii au coborât pânzele și s-au lăsat duși de vânt μὴ εἰς τὴν Σύρτιν ἐκπέσωσιν.

În NT 1648 găsim o echivalare explicativă: să nu cază în vrun loc cu năroiu (unde prin “năroiu” ar trebui înțeles nisipuri).

În Bibl. 1688 găsim ceva încă și mai straniu: „să nu cază în sorbu”. Termenul “sorb” e definit în DLR ca “vârtej de apă”.

Nici la Micu (1795) situația nu e mai limpede: „să nu cază în sirt” (cu glosă: „vâltore”).

Mirarea mare e că în DLR nu găsim că prima ocurență a lui sorb este la 1688, în Fapte 27:17 și că termenul este folosit drept corespondent pentru Syrtis etc.

Sunt malițios acum, dar am impresia că Biblia de la București, ridicată în slăvi ca monument de limbă literară, încă nu a ajuns să fie citită integral nici de filologii noștri, necum de intelectualii din alte domenii.

Altminteri e greu de explicat faptul că începi să citești în Biblia 1688, dai peste un cuvânt necunoscut, vrei să vezi sensul lui, te duci la DLR (nu la DEX-ul bicisnic, ci DLR!) și nu găsești acolo atestarea cea mai timpurie (dacă asta de la 1688 e prima).

Și acum, altă întrebare: ce o fi fost în mintea traducătorilor bucureșteni de au echivalat termenul Syrtis cu sorb?

 

DEX-ul cel de toate zilele și declinul limbilor clasice

Am trăit s-o văd și pe asta: ablativ absolut în limba greacă. Dixit DEX-us!

Din fericire, ultima ediție a scos această nerozie.

Întrebarea este cum a ajuns ea în DEX 98. În orice caz, faptul că sunt posibile asemenea greșeli, preluate apoi de alte dicționare, arată că nu stăm deloc bine cu studiul limbilor clasice (de ebraică și alte „articole de lux” nici nu mai pomenesc).

Nu există ablativ absolut în greacă. Există o construcție care se numește „genitiv absolut” și care are valoare temporală. De pildă, în Marcu 4:23 (Καὶ λέγει αὐτοῖς ἐν ἐκείνῃ τῇ ἡμέρᾳ ὀψίας γενομένης·), ultimele două cuvinte (în traducere liberă, „la căderea serii”) reprezintă un genitiv absolut.

Să vedem acum niște definiții (luate din dexonline).

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus. sursa: DEX ’98 (1998)

ablativ¹ s.n. (gram.) Caz al declinării, în unele limbi (indo-europene), care exprimă punctul de plecare, despărțirea de un loc, instrumentul acțiunii, cauza etc., fiind cazul unui complement circumstanțial de loc, de cauză, al unui complement instrumental etc. ◊ (adj.) A trecut substantivul la cazul ablativ. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și dintr-un participiu în cazul ablativ, având rol de propoziție circustanțială care exprimă multiple relații. • pl. -e. /<fr. ablatif, it. ablativo, germ. Ablativ, lat. ablativus, -i <ablatus part. trecut al lui auferre „a lua cu sine”. sursa: DEXI (2007)

ablatív¹ s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif). sursa: MDN ’00 (2000)

 

 

 

Păcatele DEX-ului. „Cisternă”.

De curând mi-a ajuns iarăși sub ochi un exemplu care ilustrează sărăcia DEX-ului și orizontul limitat al celor care au realizat acest dicționar.

În această postare mă opresc scurt asupra termenului „cisternă”, definit de onor DEX (online) după cum urmează:

CISTÉRNĂ, cisterne, s. f. 1. Rezervor (cilindric, de metal) pus pe cadrul cu roți al unui vehicul și servind la transportarea unor lichide; vehicul prevăzut cu un astfel de rezervor; autocisternă. 2. Rezervor (cilindric) în care sunt depozitate lichide, în scopul folosirii lor ulterioare. – Din lat. cisterna, it. cisterna.

Citești această definiție și te întrebi: filologii care au întocmit DEX-ul nu mai cunosc altfel de cisterne? N-au citit niciodată o lucrare de istorie a Romei? N-au dat cu nasul prin Seneca, Pliniu sau Marțial ca să ia cunoștință de cisternele romane, adică de rezervoarele naturale sau artificiale (săpate în piatră) folosite pentru colectarea apei în antichitate?

În Analele Academiei din 1914 găsim deja referiri la acest termen și îmi imaginez că sensul „nemetalic” al lui „cisternă” este atestat în română și în secolul anterior. Iată, spre exemplificare, un fragment din AAR: „[…] o cisternă antică nu corespunde în totul cu concepția modernă asupra acestui fel de clădire. De obiceiu în graiul de astăzi prin acest cuvânt înțelegem o haznà, sau un rezervoriu lucrat sub pământ, pentru strângerea și conservarea apelor de ploaie; și în genere înțelesul lui nu ne sugerează câtuși de puțin idea monumentalității.”

Mai aproape de noi, într-o lucrare de Ioan Glodariu (Arhitectura dacilor, 1983) citesc următoarele:

„Rareori pe formele de relief preferate pentru ridicarea unor așezări și a fortificațiilor existau surse de apă potabilă. Aproape totdeauna izvoarele se află cu cîteva zeci de metri mai jos decît porțiunea fortificată a așezării sau decît cetatea. De aici a decurs în primul rînd necesitatea «depozitării» apei în locuri anume amenajate. Se adaugă apoi instalațiile de transportare a apei spre zonele depărtate de izvoare sau unde amenajarea de cisterne era dificilă”.

Știm, desigur, că daco-geții erau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Dar să fi fost și cei mai meșteri, încât cărau apă la Sarmisegetuza cu cisterna metalică, trasă pe roți (pneumatice)?

Nu am acces acum la sursele clasice în care se folosește latinescul cisterna, dar aș fi curios să văd cum este tradus în română. Sper că au existat și traducători cu bun simț filologic care au ignorat DEX-ul și au folosit exact termenul „cisternă”.

Dar de ce mă roade așa de avan această chestiune?

Fiindcă în Biblie avem anumite pasaje în care se folosește ebraicul bor cu sensul de „rezervor subteran”. Cel mai potrivit echivalent pentru bor, în acest caz, ar fi taman „cisternă”.

În Deuteronom 6:11 întâlnim expresia borot hațuvim, care înseamnă „cisterne săpate [în piatră]”.

Cornilescu a tradus această expresie prin „puțuri de apă săpate”, însă formula este înșelătoare fiindcă poate sugera că e vorba de fântâni săpate în pământ (și menite să atingă stratul de apă freatică). Or, aici e vorba de cavități izolate, în care se adună apa de ploaie. Cine a călătorit în Țara Sfântă a văzut astfel de cisterne imense la Masada (unele putând stoca lejer apa dintr-o piscină semiolimpică).

Nu pot investiga deocamdată exhaustiv chestiunea, să văd cum se reflectă bor (cu sensul de „cisternă”) în traducerile românești ale Bibliei, dar presupun că, din cauza DEX-ului, au existat reticențe în ce privește folosirea lui. (DEX-ul, precum se știe, este a doua carte sfântă a traducătorului mediu binevoitor și principala carte sfântă a românului cu ambâț cultural. Dacă un termen nu există în DEX, nu există!).

Nu mă trimiteți la Micul dicționar academic sau la Dicționarul-tezaur al limbii române ca să mă lămuresc de câte feluri poate fi „cisterna” românească. Sunt deja lămurit. E de mai multe feluri, nu doar metalică, cilindrică și transportabilă pe roți.

De altfel, am și o explicație pentru starea precară a unor definiții din DEX: filologii care se ocupă de el nu au formație clasică solidă. Nu cunosc greacă și latină. Or, în Marea Britanie generațiile de filologi care au făcut OED-ul au fost excelenți clasiciști (bine orientați și în alte limbi vechi). De tradiția clasică în Franța și Germania să nu mai vorbim.

Ergo, dacă vrem ca DEX-ul nostru să fie comparabil cu celelalte „dex-uri” europene, trebuie neapărat revigorate programele de limbi clasice, la pachet cu punerea la punct a unor strategii de cultivare a traducerilor și cercetării din acest domeniu.

 

Păcatele DEX-ului. „Baptismal”

(În urma furtunoaselor și nu puțin fructuoaselor polemici amicale pe care le port cu eruditul meu amic Octavian Gordon, am decis să inaugurez o categorie separată de postări, intitulată chiar „Păcatele DEX-ului”. Când se vor aduna câteva sute de postări, le voi printa și le voi trimite răvaș la Institutul de Lingvistică. Poate că ceva-ceva se va alege de ele, întru corectarea dicționarelor românești, cam slabe de vârtute la capitolul biblico-teologic.)

În mod cu totul straniu, DEX-ul românesc (cel puțin cel online, la care am eu acces acum) nu înregistrează defel adjectivul „baptismal”, de care ar fi nevoie pentru a acoperi o anumită nișă de sens.

În DEXonline avem totuși „baptismál adj. m., pl. baptismáli; f. sg. baptismálă, pl. baptismále” dar, deocamdată, nu putem ști ce înseamnă.

Nu se știe, se va cerceta.

În română avem substantivul „botez”, dar nu și un adjectiv din aceeaşi familie lexicală. Am putea acoperi această lipsă cu un împrumut din limba engleză, care provine din latina ecleziastică (având ca punct de pornire grecescul baptisma, „scufundare”, „imersiune”, „botez”).

Întâlnim, de pildă, la Toma d’Aquino expresia gratia baptismalis („har baptismal”, i.e. harul primit la botez). Tot din latina bisericească provine fons baptismalis („vas baptismal”, „cristelniță”).

Dacă vrei să zici „cateheze care premerg botezul”, poți zice mai simplu „cateheze baptismale”. Observ că deja termenul este folosit într-o traducere a Catehezelor lui Ioan Gură de Aur (Cateheze baptismale, Apologeticum, 2006).

Inițial, când m-am oprit asupra acestui termen, am avut impresia că el este folosit mai degrabă în zona protestantă. Când colo, găsesc la Nichifor Crainic secvențe ca „har baptismal” sau „vas baptismal”. Citez dintr-o lucrare publicată în 1997 la Albatros (cu înțelegerea că textul trebuie să fi fost scris în perioada comunistă, poate chiar în interbelic): „Pruncul cufundat în vasul baptismal e un Adam creat din nou și restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu.”

În celebrul manual de istorie a lui Rămureanu & Co. se spune că „Nu avem o formulă a mărturisirii de credință baptismale din vremea Apostolilor”.

În zona greco-catolică se vorbește despre „sacramentul baptismal” (Tertulian Langa).

Văd că de acest adjectiv au nevoie și autori din zona culturii în general. Într-o traducere din Carl Jung (Editura Trei) găsesc următorul text: „Botezul conferă un suflet personificat; nu ritul baptismal magic face aceasta, ci ideea botezului care îl smulge pe om din identitatea arhaică cu lumea…”.

Greu de crezut, dar nici guvernul nu pare să se descurce bine fără acest adjectiv, căci într-o culegere de „Hotărâri ale Guvernului României” (2008), probabil cu elemente de drept canonic catolic se precizează:

„Ordinariul locului, ascultând părerea parohului, poate permite ori porunci ca, pentru comoditatea credincioșilor, să existe izvor baptismal și într-o altă biserică sau într-un oratoriu din teritoriul parohiei.”

Aș adăuga, nu fără o oarecare maliție, că inclusiv membri ai parlamentului și guvernului României au nevoie de acest termen. Un fost ministru de interne prins cu oareșce deficit la capitolul morală, s-a pus preventiv la adăpost cu ajutorul unui „eveniment baptismal” (cum să-l numesc altfel?) bine mediatizat. Și cum s-ar chema  ritul primit de ministrul Dan Șova prin mâna evlavioasei doamne Jipa înainte de votul prin care s-a stabilit dacă rămâne imun sau nu la justiție? Oare nu „miruire post-baptismală” apotropaică („ielele” de care se străduia să scape junele Șova fiind taman procurorii DNA)?

P.S. „Cristelniță baptismală”, cum văd într-o lucrare scrisă de Elisabeta Negrău (2011), e pleonasm. Dacă e „cristelniță”, e și „baptismală” prin definiție. Nu mai trebuie „botezată” suplimentar.

 

Păcatele DEX-ului. Despre „pronie”

Spuneam într-o postare recentă că DEX-ul are mari lacune, mai ales în zona limbajului biblico-teologic. Paradoxal, deși traducerile Bibliei au contribuit la formarea limbii literare, vocabularul din această zonă abia dacă se regăsește în Dicționarul nostru explicativ.

Cum spuneam deja într-un schimb de comentarii cu filologul Octavian Gordon, dacă luăm, pentru comparație, OED-ul mic (în două volume), vom găsi în el definiții foarte bune, cu etimologii de bun-simț filologic, care în comprimă în câteva rânduri istoria îndelungată a unui cuvânt.

M-am uitat recent la felul în care este definit în DEX termenul „pronie”.

PRÓNIE s. f. (Înv. și pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providență. – Din ngr. prónia.

Sunt mai multe probleme cu această definiție.

În primul rând, ar trebui dat ca etimon gr. πρόνοια „grijă”, „precauție”, „purtare de grijă”, „îngrijire care precedă realizarea unei acțiuni”.

Eu unul aș da neapărat în DEX prima atestare a termenului sau o atestare timpurie, care să ilustreze folosirea lui. De genul: părinte, a ta pronie otcîrmuiește (1688). Citatul provine, desigur, din Biblia de la București (Înțelepciunea lui Solomon 14:3).

A doua problemă cu DEX-ul nostru este că „pronie” nu e totuna cu „Dumnezeu” în accepțiunea inițială a termenului. De fapt, nu este sinonim nici în textele de mai târziu, dacă păstrăm proprietatea termenilor.

Întâlnim, de exemplu, secvența pronia lui Dumnezău (1688), în 3 Macabei 5:30 (Biblia de la București).

Din chiar acest exemplu rezultă că în limba română „pronie” este ceva distinct de „Dumnezeu”.

Abia mai târziu, prin extensie, ca urmare a asocierii cu „Dumnezeu”, termenul capătă sensul de „Dumnezeire”. Aș da în DEX, pentru această categorie de sens, un exemplu din sec. 19, ca să vadă omul cum funcționează limba în practică.

Să vedem acum de câtă „pronie” dă dovadă OED-ul mic în definirea termenului (folosit, surprise, surprise!, și în engleză, măcar că aceștia au și „providence”).

pronoia

noun

• 1 Philosophy and Theology. Foresight; providence, divine will.
• 2 Medieval History. In the Byzantine Empire: a type of land grant similar to a fief, entailing an obligation of service (typically military) by the recipient.

noun

• Belief (especially when viewed as irrational) in the good will of others or the pervasiveness of serendipity.

Origin

Late 19th century. From ancient Greek πρόνοια foresight, providence, in medieval Greek also denoting a type of land grant from πρόνοος (contracted πρόνους) careful, prudent + -ία<br>1980s. From pro- + -noia. Compare earlier pronoia.

Noi, rumâni creștinați de însuși Sf. Andrei (la câteva decenii după șederea lui Ovidiu printre „românii” din Tomis), nu reușim să trecem cu etimologia „proniei” dincolo de neogreacă, deși e limpede că avem în limba română ocurențe ale termenului preluate direct din greaca veche.

Una peste alta, n-am priceput de ce „pronie” e „învechit” și „popular”. Că e specializat, admit. Dar de ce o fi „învechit”? Termeni ca „mamă” și „tată” nu sunt învechiți? Cine decide când s-a „învechit” un cuvânt?

Ce reproșez, așadar, DEX-ului? Miopia culturală și istorică, faptul că nu-ți dă oleacă de perspectivă asupra istoriei unui cuvânt. Nu trebuie să umpli trei pagini cu exemple, ca în DLR. Poți da câteva atestări din secole diferite și l-ai luminat pe om. Dacă vrea să aprofundeze, îl trimiți la DLR (sau la OED-ul mare).

 

Păcatele DEX-ului: „calcedonie” și „crisopraz”

Dacă am să mă supăr cândva bine de tot, voi face o listă cu toți termenii care sunt definiți anapoda în DEX! Promit că voi publica lista pe Contributors sau pe altă platformă cu vizibilitate!

Gata cu gluma, să trecem la lucruri serioase.

Mă uit astăzi în DEXonline să văd care e forma corectă a denumirii unei pietre semiprețioase din Apocalipsa 21: „halcedoniu” sau „calcedoniu”? Versiunile biblice vechi au diferite variante („halchidon”, „chalchedon” etc.), însă forma „calcedoniu” este în uz încă de la Galaction (1938, poate chiar din 1927).

Când colo, aflu că nu se zice nici „marinel”, nici „marinal”.

Dar cum?

„Calcedonie”!

Justificat de DEX-iști prin apel la franțuzitul calcédoine!

Parol?

CALCEDÓNIE s. f. Varietate (colorată sau translucidă) de cuarț, folosită ca piatră semiprețioasă, la confecționarea unor obiecte de artă, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.

Adică autorii DEX nu știu că există „calcedoniu” intrat în limbă de la patuzsopt?

Și de ce nu avem gr. χαλκηδών menționat prioritar în secțiunea de etimologie? În fond, avem traduceri ale Bibliei din greacă de pe la 1648 (chiar dacă traducătorii NT de la Bălgrad au mai tras cu ochiul la latină).

Partea bună este că în DEX avem „crisopraz” (mă uitasem după „hrisopraz”). Ca o paranteză, în compunerea grecescului χρυσόπρασος intră și cuvântul „praz” (leguma!). Așadar, crisoprazul e piatra semiprețioasă de culoare auriu-verde-praz.

O problemă cu definiția „crisoprazului” tot este. Citind-o, rămâi cu impresia că această piatră a fost descoperită de Voltaire sau de Diderot. La Academie, de bună seamă, nu s-a auzit de gr. χρυσόπρασος.

CRISOPRÁZ s. n. Varietate de calcedonie de culoare verde. – Din fr. chrysoprase.

Acum veți înțelege de ce oftez cu năduf când îi aud pe studenți citând cu evlavie religioasă din DEX.

 

 

Dicționarul Explicativ al Limbii Române intră în normalitate. Studiu de caz: definiția termenului „penticostal”.

Săptămâna aceasta am primit vestea că DEX-ul 2016 a inclus în definiția termenului „penticostal” schimbarea care le-a fost propusă cu mai mulți ani în urmă.

Încă din 2011 am publicat pe blogul personal câteva materiale în care arătam cât de înapoiate și jignitoare sunt anumite definiții din dicționarele explicative românești. Vezi AICI, AICI și AICI.

Tot atunci anunțam că voi sesiza conducerea Cultului Creștin Penticostal asupra acestei stări de fapt, ceea ce am și făcut. Cu acea ocazie mi s-a încredința sarcina de a propune o definiție care să fie transmisă Institutului de Lingvistică.

Scrisoarea oficială a fost transmisă Academiei la începutul lui 2012 și n-am mai auzit nimic despre această chestiune până prin vara lui 2014, când conducerea Institutului de Lingvistică a răspuns printr-o scurtă adresă, anunțând că va schimba definiția termenului „penticostal” în ediția a III-a a DEX-ului.

Avem deci un Dicționar Explicativ revizuit. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat de toate problemele cu terminologia de factură religioasă.

Mai jos definiția cu pricina în noua ei formă.

P.S. Mulțumesc amicului Cristi Sava pentru fotografia trimisă.

 

Năzbâtii și confuzii în dicționarele explicative românești: „evanghelist”

Se sparie (și se smintește) gândul de conținutul unor definiții din DEX-urile valahe.

Intrigat fiind de felul în care folosesc jurnaliștii noștri termenul „evanghelist” (ce înțelegeți din sintagma „preot evanghelist”, când cel vizat este un cleric luteran?), am aruncat o privire pe dexonline.ro.

Acolo, năzbâtii peste năzbâtii. Nu știu pe care dintre amicii mei filologi am să-i supăr cu aceste critici, dar devoir oblige.

Am subliniat cu roșu părțile problematice, care trădează înțelegerea precară pe care o au autorii definițiilor.

Cea mai năstrușnică mi se pare definiția din DEX 2009, în care găsim următoarea precizare: „activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale”. Mărturisesc că nu pricep ce a avut în minte „autorul popular”. Adică Marcu, cel căruia i se atribuie prin tradiție a doua evanghelie din canon (prima în ordinea scrierii), ar fi fost un soi de sacerdot? Ce fel de sacerdot? Creștin? Pe ce se bazează această înțelegere?

Să spui că evangheliștii au „consemnat Evanghelia lui Hristos” e cam puțin. Evangheliștii nu au prezentat în scris doar mesajul („Evanghelia lui Hristos”), ci și faptele Lui.

Definiția din DEX 1998 mă lasă în ceață cu „paternitatea evangheliei”. Ce sens are aici „evanghelie”? „Mesaj oral proclamat de Isus”? „Scriere privind viața și învățătura lui Isus”? Dacă e „scriere”, de ce substantivul e articulat?

Din NODEX 2002 reiese că am avea o singură Evanghelie, scrisă de patru inși. Cam cum ai zice: autorii DOOM-ului. Or, dacă scriem Evanghelie cu majusculă și o articulăm, ea nu poate fi decât „mesajul lui Isus”. Scrierile celor patru autori sunt „evanghelii”. Paternitatea Evangheliei îi revine lui Isus. Cei patru autori nu pot fi puși în legătură cu Evanghelia, ci cu „evangheliile” (canonice).

Nici autorii din 1955-57 nu se arată mai breji, căci ei vorbesc de „autorii evangheliei”. Iarăși: care „evanghelie”?

Pun aici punct observațiilor mele sumare, nu fără a adăuga ceva: mi se întărește tot mai mult impresia că lexicul biblico-teologic din DEX-urile noastre, în loc să te lumineze, te cufundă și mai mult în eroare.

Ce e de făcut?

Înțeleg (și nu prea) că lexicografii au chiulit de la cursurile de cateheză creștină. Dar de ce nu întreabă specialiști de la cele vreo 25 de facultăți de teologie din țară?

 

Câteva precizări (salutare) pentru Mihai Gâdea, în chestiunea snopelii (iarăși salutare) primite de la MRU

Vezi și dregerea busuiocului (pe final) cu ajutorul DEX-ului.

Mihai Gâdea a încasat-o pe drept și pe nedrept de la invitatul său, MRU, pe care probabil îl poftise pe scaunul de execuție cu gând nu tocmai curat.

Să vedem mai întâi de ce „pe nedrept”.

Zice Gândea așa: „Acea decapitare a unor oficiali din Ministerul de Interne, pe niște date concrete, este salutară…”

Dacă îl folosim pe „salutar” cu sensul secundar („benefic, propice, binevenit, favorabil, avantajos”), atunci nu avem a reproșa limbajului lui Gâdea despre decapitarea oficialilor MI decât faptul că e cam tăios și cam sângeros.

Și altceva nimic? Doar toți știm că „salutar” înseamnă „salvator”.

Cestiunea este nițel mai complicată.

Latinii foloseau termenul salutaris nu doar cu sensul de „salvator, vindecător” (de ex., la Horațiu, ars salutaris este arta vindecării), ci și cu un sens secundar care nu trimite la salvare / mântuire.

Par example, când Cicero se întreba dacă un astrolog ar putea explica „de ce la nașterea unui copil joncțiunea planetelor Jupiter sau Venus cu Luna este favorabilă (salutaris), iar a lui Saturn sau Marte nu” (Despre divinație, 39), el nu folosea acest termen cu sensul lui primar, folosit de MRU pentru a-i da peste nas lui Gâdea.

Când Cicero scrie în De senectute  că „hominum generi universo cultura agrorum est salutaris”, el nu spune că agricultura este „salvatoare” pentru neamul omenesc, ci că este „benefică”, „utilă”, „folositoare”.

Când Pliniu cel Bătrân scrie despre virtuțile curative ale plantei numite baccar, anume că „radicem decoctam bibere spasticis, eversis, convulsis, suspiriosis salutare est” (Istoria naturală, 21.76), ce ne spune el este că „un decoct din rădăcină este benefic pentru spasme, căderi, convulsii și astm”.

Mă rog, exemplele pot continua.

Pentru o utilizare comparabilă a termenului salutaire în franceză, vezi Le Trésor de la Langue Française Informatisé.

Dar, dacă un decoct dintr-o plantă poate fi „salutar” (benefic), de ce o decapitare sau (o extirpare a unei tumori, fie ea și ministerială) nu ar fi „salutară” (benefică)?

Acum să vedem de ce „pe drept”.

Din păcate pentru el, Gâdea n-a știut să se apere cu Cicero, Pliniu sau TLFI. Luat la rost de MRU, a bâiguit o explicație („Salutară fiindcă salutăm decapitarea etc.”) care l-a băgat binișor la apă. De unde a ieșit cam târziu. Și cam șifonat.

Ergo, aghiotantul motănelului Felix și-a găsit nașul. Care i-a administrat o nedreaptă, dar salutară (i.e. „curativă, benefică”, sperăm noi) snopeală.

P.S. Nu comentez provocarea imposibilă lansată de MRU: puneți la plural substantivul (deja plural) „Iași”. Poate că ce ne cerea de fapt era forma articulată („Ieșii”).

Acuma ia ghiciți care e forma de genitiv plural. Cine nu știe, primește cadou o carte de Alexandru Graur, cu proxima ocazie. De la MRU, evident, nu de la mine.

 

Cum se văd penticostalii în dicţionarele Academiei Române?

Astăzi mi-am petrecut prima parte a zilei răspunzând la emailuri şi punând la punct pe câţiva comentatori de pe blog (acum, că am început să fac rating, trebuie să-mi plivesc blogul de buruieni mult mai abitir decât înainte). 🙂

Apropo, un amic care ţine să-şi păstreze anonimatul mă previne: „Next, o exegeză a baticului, ceva despre jocuri şi dans în textul biblic, o analiză a  vinului băut de Isus (dacă a fost fermentat sau nu), o dezbatere despre cercei şi verighete… şi-apoi să vezi mătăluţa rating!” (Cred că din viteză, bunul meu amic a scris „rating” în loc de „ring”. De ring e vorba! Ring de box!)

După ce am isprăvit cu activităţile de rutină, m-am apucat să fac ceea ce am promis de multă vreme. O mică cercetare cu privire la termenul „penticostal” în dicţionarele produse de Academia Română. Rezultatele finale ale acestei cercetări vor fi puse într-un raport pe baza căruia Conducerea Cultului va trimite o sesizare Academiei. Estimez că sesizarea va fi trimisă în ianuarie 2012.

Dezvălui în avanpremieră ceva din culisele cercetării mele.

Iată cum ne prezintă Academia Română de o jumătate de veac! Puneţi-vă centurile de siguranţă şi ţineţi la îndemână pungi de hârtie! Dacă sunteţi catolic sau ortodox, aveţi permisiunea să faceţi eventual o cruce evlavioasă. (Atât şi nimic mai mult). 🙂

Să desluşim un pic cestiunea!

DEX 2009 preia efectiv definiţia din ediţia anterioară (DEX 1998). Coborând pe firul istoriei, constat că DEX-ul ne serveşte o supă reîncălzită cu ingrediente din Dicţionarul Limbii Române (DLR, serie nouă, tomul VIII, partea a 2-a, Litera P, Pe-Pînar).

Dincolo de ortografierea greşită a termenului englezesc „Pentecostal” (care de regulă se scrie cu literă mare şi întotdeauna cu „e” la mijloc, cf. gr. πεντηκοστή, „Cincizecime”), observ că definiţia din DLR 1974 se bazează, în prezentarea ei deformată, discriminatorie şi tendenţioasă, pe DER, Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. III (K-P), publicat de Editura Politică în 1965.

Comparând definiţia din DER (1965) cu DEX (2009) observ că lexicografii care au întocmai această ultimă ediţie s-au mulţumit să suprime ultima parte a definiţiei din DER, înlocuind secvenţa „Mexic, Brazilia, Germania, ţările scandinave” cu „Europa”. Deşi este lăudabil că a renunţat la retorica denigratoare întâlnită în DLR şi DER (instrumente de cercetare întocmite în vremea unui regim totalitar ateist, care clasifica orice credinţă religioasă drept „misticism”[1]), este trist că prima parte a definiţiei a rămas neschimbată.

Aşadar, definiţia termenului „penticostal” din DEX 2009 se bazează pe una veche de aproape cinci decenii, formulată într-un dicţionar puternic ideologizat, redactat în timpul unui regim ostil religiei, indiferent de forma ei de manifestare.

---

[1] Elocventă în acest sens este definiţia termenului „misticism” din DER: „misticism, credinţă eronată în existenţa unor forţe supranaturale cu care omul ar putea comunica pe o cale deosebită de cunoaşterea raţională, obişnuită, prin revelaţie, intuiţie, extaz. În acest sens, m. este caracteristic oricărei religii şi, într-o măsură sau alta, şi unor curente filozofice idealiste iraţionaliste”

 

Cum se reflectă evanghelicii în DEX-urile româneşti?

Luna trecută citeam în Observatorul cultural (18-24 august) un articol de Radu Ioanid („Jidanii”, „Ţiganii” şi Academia Română) şi răspunsul Academiei, care, în urma sesizării, promite că „în viitoarele ediţii ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom introduce indicaţii care să nu lase loc unor interpretări discriminatorii, adoptând formulări de tipul (cu sens peiorativ, nerecomandat).

M-am tot întrebat de atunci cum se reflectă confesiunile evanghelice în DEX-urile noastre.

Fiindcă întrebarea mă sâcâie de aproape o lună, m-am dus la Noul dicţionar universal al limbii române, ed. a 3-a, Bucureşti, Ed. Litera 2008, şi m-am uitat prin definiţii. Iau un singur exemplu:

penticostal = adept al unei secte creştine protestante, apărută la începutul sec. al XX-lea în SUA, de unde s-a răspîndit în Europa, America Latină şi Asia, al cărui cult constă în reuniuni entuziaste, cu cîntece şi discursuri spontane, cu prorociri, cu povestiri emoţionante, care din cauza misticismului exagerat (posturi severe, servicii divine foarte lungi etc.) ajunge la stări convulsive; tremurici. [Din engl. pentecostal]

Bon! Să remarcăm mai întâi sintaxa dubioasă a acestei definiţii: după ştiinţa mea, participiul apărută ar trebui acordat cu secte, iar „al cărui” ar trebui, în opinia mea, să fie „al cărei”, fiindcă pronumele relativ înlocuieşte, logic, substantivul „sectă”, nu substantivul „adept”! Altfel spus, cultul este al sectei, nu al adeptului. Cultul unui adept nu poate consta în reuniuni entuziaste (de unul singur?). Cultul unei secte, da!

Să remarcăm apoi „misticismul exagerat”.

Ce înseamnă „misticism”?

Mă duc la misticism şi citesc următoarele:

misticism, (rar) misticisme m. 1. doctrină idealistă, de natură filozofică şi religioasă, care admite comunicarea (prin revelaţie, extaz, intuiţie) între om şi divinitate; misticitate: profetismul şi misticismul… sînt prea nebuloase, prea subiective. Gal.; misticismul a apărut în cele mai diverse culturi. Bl.; 2. (p. ext.) totalitatea credinţelor, practicilor, intervenţiilor, atitudinilor care susţin că realitatea poate fi pătrunsă numai prin metodele intuitiv-extatice ale misticii; 3. stare de spirit, dispoziţie specifică misticului: [chirurgii] cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor ştiinţifice, pozitiviste. PR. [din fr. mysticisme]

Aham! Deci misticismul este o doctrină (nimic de posturi severe şi servicii lunguieţe!) care admite că între om şi Dumnezeu este posibilă comunicarea (prin revelaţie, extaz sau intuiţie). Atunci nu înţeleg de ce Biserica Ortodoxă, judecată după această definiţie, nu se face în egală măsură vinovată de promovarea „misticismului”. Mai ales că, ne spune definiţia, „misticismul a apărut în cele mai diverse culturi”. Deci probabil şi la noi, încă de la Sf. Andrei încoace, dacă nu cumva cu mult înainte de sosirea acestuia pe plaiuri dobrogene.

Bon! Dar poate că problema este nu misticismul în sine, ci „misticismul exagerat”. De aici lucrurile devin mai complicate. Cum ştim unde se sfârşeşte misticismul (în forma lui pură, curată, „neexagerată”) şi unde începe „misticismul exagerat”? Asta ar trebui să ne spună autorii acestui dicţionar.

Numai că definiţia nu se opreşte la „misticism exagerat”. Urmează. cu valoare de exemplu, „posturile severe”, „serviciile divine foarte lungi”, un „etc.” în care nu ştim precis ce trebuie să citim (poate, cum zic defăimătorii, „stingerea luminii” şi „schimbarea sângelui”) şi, apoteotic (de fapt, apoplectic), „stările convulsive”.

În toate conceptele folosite, probleme peste probleme.

Ce înseamnă un „post sever”? Post negru? Dacă da, atunci postul negru are o istorie foarte îndelungată (şi foarte onorabilă) în creştinism.

Ce înseamnă „servicii divine foarte lungi”? De 3 ore, cât ţine în medie o slujbă matinală la penticostali? Nu ştiu cât ţine la ortodocşi, dar îmi imaginez că e destul de lunguţă…

Cât despre „stările convulsive”, pe acestea le resimt mai ales când citesc definiţii stupide în dicţionare „explicative” care, în loc să te lămurească, te lasă perplex. La preţ de 111 lei.

Ar merita făcut un studiu sistematic al acestor definiţii, urmat de un raport care să fie trimis cultelor evanghelice şi institutelor teologice afiliate lor.

Situaţia mi se pare inacceptabilă şi cred că autorii DEX-urilor trebuie sesizaţi cu privire la definiţiile ofensatoare pe care le promovează.

Nu ştiu ce spune ultima ediţie a DEX-ului, dar pot paria că nu e cu nimic mai brează decât Dicţionarul universal de la Litera.

 

Când presa şi dicţionarele sunt ignorante

Presa, căreia i-ar plăcea probabil să fie considerată „a patra putere în stat” se dovedeşte adesea incapabilă să-şi îndeplinească măcar modesta ei funcţie de bază, aceea de a informa corect. Primesc astăzi un spam (articol preluat din ProSport) despre fotbalistul penticostal Sousa, care „cântă în biserică”.

Titlul are meritul că e vag formulat, de aceea îţi doreşti să citeşti mai mult, ca să afli dacă e vorba de un eveniment unic sau dacă prezentul „cântă” e iterativ (i.e. dacă Sousa cântă în mod repetat în biserică).

Cei patru evanghelişti sunt o comunitate

Încep să citesc articolul şi aflu că „fundaşul CFR-ului (…) se vede predicând într-o biserică evanghelistă”. Apoi că „în Brazilia se implica mai mult în activităţile comunităţii evangheliste.”

Fac ochii mari şi mă reped la DEX⁹⁸, ca să văd dacă termenul „evanghelist” şi-a mai adăugat nişte sensuri care îmi scapă mie. Când colo, „evanghelist” înseamnă tot „fiecare dintre cei patru autori cărora biserica le atribuie paternitatea evangheliei.” [Treacă de la noi că definiţia e un pic neghioabă. Ideea e că redă sensul clasic. Evanghelişti sunt Matei, Marcu, Luca şi Ioan].

Dar să nu ne pripim. Jurnalistul ignorant mai are o şansă: NODEX-ul, în care citim: 1) Fiecare dintre cei patru autori ai Evangheliei. 2) Slujitor al bisericii specializat în citirea fragmentelor din Evanghelie. 3) Membru al unui cult evanghelic.

Am căzut din lac în puţ. Filologii care au creat NODEX-ul sunt aproape la fel de ignoranţi ca şi jurnalistul ProSport (dar măcar acesta nu e filolog). Potrivit NODEX, dacă sunteţi membru al unui cult evanghelic, sunteţi „evanghelist”. Rămâne ca autorii NODEX-ului să ne spună dacă „evanghelist” este numai substantiv sau dacă poate fi şi „adjectivizat” în felul în care o face presa (biserica evanghelistă, comunitatea evanghelistă).

Biserica penticostală din Cluj. Unica.

Un paragraf din acelaşi articol începe în felul următor: „Când intră în biserica penticostală din Cluj, Sousa se schimbă radical.” Dacă nu eşti avizat, ai putea crede în Cluj există o singură biserică penticostală, cunoscută ca „biserica penticostală din Cluj”, aşa cum în Botoşani poţi vorbi de „biserica lipovenească” şi ştii că e una singură.

Autorul n-a spus nimic de vreo biserică penticostală înainte, dar probabil „cititorii noştri sunt mai deştepţi decât noi” şi se vor lămuri singuri.

Concluzia? Noi facem presă şi dicţionare, noi nu gândim. A gândi şi a informa corect este periculos. A se practica deci cu moderaţie.

Foto: Un intertitlu al articolului spune că fotbalistul cântă în corul bisericii penticostale. Nu se spune despre care biserică e vorba. În imagine, Sousa în Biserica Penticostală Speranţa, Cluj-Napoca.