De la moarte la înviere

Mai jos câteva citate dintr-un articol pe tema Paștelui, apărut în Dilema veche.

***

Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.

Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)

Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.

Continuarea AICI.

 

 

Momentul în care lui Pilat i s-a făcut frică

Parcurg acum cap. 19 din Ioan (a doua parte a procesului lui Isus). Evanghelistul surprinde cu o finețe remarcabilă caracterul „numinos” al prezenței lui Hristos. Când autoritățile religioase cer răspicat pedeapsa capitală pentru „blasfemie” („s-a făcut pe sine Fiu de Dumnezeu”), pe Pilat îl apucă teama. Demnitarul roman, care pendulează între pretoriu și zona în care sunt adunați reprezentanții establishmentului iudaic, are un neașteptat fior religios. Îl bântuie o îndoială. Personajul care i-a fost adus la judecată este urmărit cu ferocitate neobișnuită de către adversarii lui. Acuzația este gravă și nu poate fi ignorată. Din acest motiv, Pilat se simte dator să sondeze identitatea învinuitului cu o întrebare care, paradoxal, sugerează răspunsul. Nu poți întreba: „De unde ești Tu?”, dacă nu ai, în străfundul inimii, intuiția nedeslușită că Omul pe care îl ai în față iese din orizontul existenței obișnuite.

Suspansul crește, fiindcă la această întrebare Isus nu dă niciun răspuns.

 

Evanghelicii români și drobul de sare al ecumenismului. Încercare de exorcizare a unei năluci care bântuie imaginarul evanghelic (3)

Primele două părți ale acestei postări AICI și AICI.

(3) O teologie a martirajului incomplet racordată la realitatea istorică

O altă cauză care contribuie la aversiunea noastră față de catolicism și de papă este racordarea incompletă la realitate a teologiei noastre despre martiraj. Urmăriți poemele și predicile care vorbesc despre martiri. Se vorbește despre Ștefan și despre martirii din primele trei secole creștine. Uneori se face pomenire și de perioada Reformei. Dar nu veți găsi niciodată nimic despre decretul din 7 martie 1526, prin care magistrații din Zürich, oraș care ratificase oficial reforma lui Zwingli, le puneau în vedere „sectanților” anabaptiști că cei care săvârșesc al doilea botez vor fi executați prin înecare! Decretul a fost aplicat la scurtă vreme: umanistul Felix Mantz a fost prima victimă a persecuției aprige declanșate în orașul lui Zwingli. Pe 5 ianuarie 1527, Mantz a fost legat la mâini și la picioare și aruncat în apa rece a râului Limmat. De ce oare nu ne „amintim” nimic de persecuțiile intraprotestante? Răspunsul este simplu: fiindcă imaginarul nostru este dominat de o singură imagine, de factură dostoievskiană: Marele Inchizitor!

Celălalt tom al Actelor martirilor evanghelici, nescris deocamdată, cuprinde faptele viitorilor mucenici. În mod straniu, nu ne tulbură câtuși de puțin întrebarea: dacă statul comunist în care am trăit o jumătate de veac a fost un Antihrist sui generis, unde sunt martirii care s-au luptat cu el până la sânge? De ce trebuie să ne căutăm martirii în primele veacuri și în perioada interbelică ori să considerăm că ei se vor ivi cu miile și cu zecile de mii într-un viitor incert, în urma încleștării cu Antihristul catolic?

Îmi vine în minte inevitabil exemplul bunicii unui bun amic. Toată viața ei, „bunița” (cum este cunoscută în nenumăratele povești pe care le-au auzit despre ea) a tiranizat-o cumplit pe singura ei noră, apelând în mod constant la o variată gamă de tertipuri și înșelăciuni. „Bunița” putea minți cu o dexteritate care devenise, în virtutea obișnuinței, a doua natură. Analizând această tristă prestație, orice credincios onest cu el însuși și-ar fi pus problema destinului veșnic al „buniței” nărăvite în falsuri și prefăcătorii. Numai că „bunița”, departe de a bănui câtuși de puțin că își periclitează mântuirea prin salba de minciuni pe care înșira contenit „mărgărite”, se închipuia înzestrată cu măreață vocație mucenicească; versul favorit din cântarea ei de suflet spune astfel: „Și noi vom proslăvi pe Domnul cu viața sfântă de martir”. Să fi presupus oare, asemenea multor creștini din primele secole, că păcatele grele și repetate, săvârșite după botezul în apă, se spală numai cu botezul sângelui?

Pare-mi că asemenea „buniței” amicului meu suntem și noi. Am conviețuit, vreme de cincizeci de ani, cu Antihristul comunist, dar avem încrederea nezdruncinată că, la urmă de tot, ce n-am făcut în relația cu regimul totalitar ateu vom face în lupa cu Antihristul catolic, sfârșind pe răbojul cu martiri și mărturisitori.

La finalul acestei postări, încă o constatare: ecumenismul din mediul evanghelic seamănă perfect cu girafa care îi smulgea țăranului perplex al lui Preda o singură declarație de uimire: „Acest animal nu există!”

După știința mea, nicio confesiunea evanghelică din România nu este implicată în dialog ecumenic cu Biserica Romei, cu Biserica Ortodoxă, cu evreii ori cu musulmanii, de pe aceste meleaguri ori de aiurea. Nicio confesiune română evanghelică nu are reprezentanți în Consiliul Mondial al Bisericilor. Penticostalii români, de exemplu, nu au reprezentanți nici măcar în Pentecostal World Fellowship (http://pentecostalworldfellowship.org/member-organizations/), necum la Geneva!

Și atunci mă întreb: cum a ajuns himerica girafă a ecumenismului să populeze într-un număr atât de mare imaginarul nostru teologic? Unde există, în carne și oase, în statistici și documente publice, mult clamatul ecumenism de care se face vorbire, pe tonuri isterice, în blogosfera românească?

Există cu adevărat, pe hornul evanghelic, un drob de sare ecumenist care stă să ne pice în cap, sau este el nălucirea unor spirite „entuziaste”, prinse în plasa propriilor lor speculații și sofisme?

 

Evanghelicii români și drobul de sare al ecumenismului. Încercare de exorcizare a unei năluci care bântuie imaginarul evanghelic (1)

Drobul de sare al ecumenismului bântuie constant somnul teologic agitat al coreligionarilor mei. Putem scăpa de orice vis urât, dar nu de coșmarul ecumenist. Bolovanii uriași ai ecumenismului pândesc pe toate hornurile și cea mai famelică pisică, dând din coadă pe lângă ei ori adulmecându-i cu mustățile, ar putea să-i prăvălească în capetele enoriașilor. Suntem bântuiți la răstimpuri de obsesia calculării datei la care ar trebui să-și facă apariția Antihristul. Crezul de la Niceea-Constantinopol, în variantă revizuită ar suna astfel: „Îl aștept mai întâi pe Antihrist, apoi pe Hristos, apoi învierea morţilor şi la final viaţa veacului ce va să vie.”

Între spaimele eshatologice ale evanghelicului tipic se numără catolicismul, ortodoxia și Uniunea Europeană. În rolul de „supporting actors” mai figurează în scenariul apocaliptic Rusia și China, pe post de „Gog și Magog”.

În postarea de față mă voi ocupa exclusiv de catolicism.

După vizita recentă a Papei Francisc la Constantinopol, antenele evanghelicului român au început să freamăte. Se pregătește ceva. Agenda papei arată cel puțin suspect. După ce le-a făcut curte penticostalilor americani (Kenneth Copeland) și celor italieni, papa a vizitat o moschee. În final a căzut la pace, în mod perfid, cu ortodocșii din Fanar.

În mod cu totul straniu, evanghelicul român se simte, ori chiar se știe, persecutat de Biserica Catolică. Dar care să fie oare originea acestei false memorii și a aversiunii față de catolicism care decurge din ea? Căci interacțiunea evanghelicilor români cu Biserica Catolică a fost cvasiinexistentă. După știința mea, nu există în istoriografia evanghelicilor români nici cea mai vagă mărturie privind eventuale acțiuni represive care să fi fost îndreptate împotriva lor de către o autoritate catolică (bisericească ori seculară). Totuși, evanghelicul de rând simte în viscere că papa este un personaj nefast și că vizita lui la Constantinopol nu miroase a bine. Dincolo de zâmbete și amabilități, se clocesc în mod cert planuri sinistre. Nu mai este mult și se declanșează persecuția. Antihristul (în ipostaza lui catolică) pândește după cortină, gata să ne ia în coarne.

Cauzele apariției falsei memorii a evanghelicilor despre „(non)relația” cu Biserica Romană sunt multiple. Le voi lua pe cele care mi se par mai evidente:

(1) Identificarea evanghelicului român cu Martin Luther

Deși între luteranism și neoprotestantismul românesc legătura este subțire și indirectă (în sensul că teologia luterană nu a influențat gândirea vreunuia dintre liderii neoprotestanți români), ca neoprotestanți ne punem din reflex în galoșii reformatorului german. Excomunicarea lui Luther de către Papa Leon al X-lea, prin bula Decet Romanum Pontificem, e resimțită de evanghelicul român ca o excomunicare a lui însuși, illo tempore.

Desigur, identificarea cu Luther are limite. De pildă, Luther boteza copii nou-născuți, practică respinsă în mediul evanghelic românesc, și credea în pururea fecioria Mariei. Către finalul vieții, reformatorul din Wittenberg a scris un virulent tratat antiiudaic („Despre iudei și minciunile lor”) care l-ar face pe evanghelicul român, susținător înfocat al statului laic Israel, să zâvrle cât colo șoșonii teologici străini cu care prea ușor se lasă încălțat. Să mai punem la socoteală că Luther nu i-a avut nicicum la inimă pe anabaptiști, cei care se rebotezau la maturitate. De fapt, dacă vrem cu adevărat să ne găsim precursori în epoca Reformei, mai logic ar fi să ne punem în pielea tăbăcită a anabaptiștilor, fiindcă ei au fost calul de bătaie al tuturor confesiunilor religioase majore (catolică, luterană, calvină, zwingliană). În 1529 formațiunile statale protestante au validat decretele imperiale de reprimarea a anabaptiștilor, iar în 1531 Luther și Melanchthon ajunseseră să fie de acord cu pedeapsa capitală aplicată predicatorilor anabaptiști și adepților lor care persistau în „erezie”. Pentru informații detaliate, vedeți lucrarea Lutheran Reformers against Anabaptists, de John Stanley Oyer.

(va urma)

 

Pelerini către Ierusalimul ceresc. Meditație la Ps. 122 (I)

Fiindcă am parcurs recent cu atenție Ps. 122, vă propun o serie de meditații pe acest subiect.

Psalmul 122, un imn dedicat Ierusalimului pământesc și frumuseții lui, ne reamintește tuturor că suntem pelerini către o cetate – Ierusalimul ceresc. Pe de o parte mergem către civitas Dei, pe de altă parte, știm că ea vine spre noi, după cum dă mărturie ultima carte a Bibliei, Apocalipsa.

1. „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!”

Asemenea tuturor evreilor, psalmistul avea datoria de a urca la Ierusalim de trei ori pe an pentru principalele sărbători iudaice. Tradiția aceasta străveche a fost respectată inclusiv de Isus și de părinții lui. Primul verset exprimă bucuria autorului că i se face propunerea de a urca la Ierusalim. În mod tradițional, Psalmul 122 i-a fost atribuit lui David, însă este mai probabil ca el să fi fost scris de cineva care nu locuia la Ierusalim, ci mergea în capitala Iudeii numai la praznicele mari.

Psalmistul se bucură că are prilejul de a merge la Ierusalim, fiindcă pelerinajul către sfânta cetate nu avea loc foarte des. Pentru oameni legați de muncile câmpului, cum erau evreii la vremea scrierii Ps. 122, o vizită la Ierusalim presupunea un efort deosebit. Numai cei care trăiesc la țară și sunt prinși în ritmul foarte intens al muncilor agricole își pot da seama ce sacrificiu însemna urcarea la Ierusalim. Totuși, psalmistul și tovarășii lui de drum sunt bucuroși să pună capăt activităților de rutină și să urce la Ierusalim. Această evadare din cotidian trebuie să fi fost prilej de mare bucurie.

Mă întreb dacă și pentru creștinii contemporani participarea la Casa Domnului este un prilej de bucurie la fel de intensă? În orice caz, psalmistul se bucură la gândul că se va întâlni cu Dumnezeu și că va putea să-I laude numele.

2. „Picioarele ni se opresc în porțile tale, Ierusalime!”

Textul ebraic nu spune „picioarele mi se opresc”, ci „picioarele ni se opresc”. Experiența la care participă psalmistul este una colectivă. Autorul are un moment de contemplare și lasă ca atmosfera locului să-i pătrundă ființa. A fost multă vreme departe de Ierusalim, iar acum își poate astâmpăra dorul după Cetatea Sfântă.

3. „Ierusalime, tu ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată”

Versetul dă glas admirației psalmistului față de frumusețea și simetria cetății. Pentru cineva care venea dintr-un sat sau dintr-un cătun, imaginea Ierusalimului înconjurat cu un zid din piatră, din blocuri înalte și groase, va fi fost impresionată. Aceeași admirație îi însuflețește, o mie de ani mai târziu, pe ucenicii care privesc Templul și clădirile din jurul lui: „Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: ‘Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!’ Isus i-a răspuns: ‘Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată’” (Marcu 13:1-2).

Prin aceasta Isus Hristos caută să ne desprindă privirile de la lucrurile pământești pentru a ni le îndrepta către cele cerești.

4. „Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului”

Deși Ierusalimul pământesc nu era și nu este foarte înalt, prin comparație cu celelalte localități din jur, adesea Scriptura prezintă drumul spre Ierusalim ca o ascensiune. Cel care se duce la Ierusalim se înalță cu inima și cu sufletul, fiindcă se apropie de Dumnezeu. Și fiindcă Dumnezeu este deasupra întregii creații, orice întâlnire cu El presupune „înălțarea” închinătorului.

„…ca să laude Numele Domnului”

Scopul închinării nu trebuie să aibă în centru omenescul. În centrul închinării trebuie să fie Dumnezeu. Când alte lucruri ajung să ocupe spațiul pe care, de drept, trebuie să-L ocupe numai Dumnezeu, închinarea devine idolatră.

(va urma)

 

John Chrysostom on achieving true humility

We cannot achieve true humility unless we have a strong love (eros is the Greek word) for the divine things and contempt for the present ones.

***

Let us then acquire that height which comes by humility. Let us look into the nature of human things, that we may kindle with the longing desire of the things to come; for in no other way is it possible to become humble, except by the love of what is divine and the contempt of what is present. For just as a man on the point of obtaining a kingdom, if instead of that purple robe one offer him some trivial compliment, will count it to be nothing; so shall we also laugh to scorn all things present, if we desire that other sort of honor. Do ye not see the children, when in their play they make a band of soldiers, and heralds precede them and lictors, and a boy marches in the midst in the general’s place, how childish it all is? Just such are all human affairs; yea and more worthless than these: to-day they are, and to-morrow they are not. Let us therefore be above these things; and let us not only not desire them, but even be ashamed if any one hold them forth to us. For thus, casting out the love of these things, we shall possess that other love which is divine, and shall enjoy immortal glory.

Κτησώμεθα τοίνυν τὸ διὰ ταπεινοφροσύνης ὕψος· ἐπισκεψώμεθα τῶν ἀνθρωπίνων τὴν φύσιν, ἵνα ἐκκαῶμεν τῷ πόθῳ τῶν μελλόντων. ῾Ετέρως γὰρ οὐκ ἔστι γενέσθαι ταπεινὸν, ἀλλ’ ἢ διὰ τοῦ τῶν θείων ἔρωτος καὶ τῆς τῶν παρόντων ὑπεροψίας. ῞Ωσπερ γὰρ εἴ τις βασιλείας ἐπιτυγχάνειν μέλλοι, εἶτα ἀντὶ τῆς ἁλουργίδος ἐκείνης ἰδιωτικήν τινά τις αὐτῷ παράσχοι τιμὴν, οὐδὲν αὐτὴν εἶναι ἡγήσεται· οὕτω καὶ ἡμεῖς πάντων καταγελασόμεθα τῶν παρόντων, εἰ τῆς τιμῆς ἐπιθυμήσαιμεν ἐκείνης. Οὐχ ὁρᾶτε τοὺς παῖδας, ὅταν παίζοντες τάξιν ποιῶσι, καὶ στρατιώτας, καὶ προηγῶνται αὐτῶν κήρυκες καὶ ῥαβδοῦχοι, καὶ μέσος ὁ παῖς ἐν χώρᾳ ἄρχοντος βαδίζῃ, ὡς παιδικὰ τὰ γινόμενα; Τοιαῦτά ἐστι τὰ ἀνθρώπινα, καὶ τούτων εὐτελέστερα, σήμερον ὄντα καὶ αὔριον οὐκ ὄντα. ῾Υψηλότεροι τοίνυν γενώμεθα τούτων, καὶ μὴ μόνον αὐτῶν μὴ ἐπιθυμῶμεν, ἀλλὰ καὶ αἰσχυνώμεθα εἴ τις ἡμῖν ταῦτα προτείνοι. Οὕτω γὰρ τὸν τούτων ἐκβαλόντες ἔρωτα, τὸν θεῖον ἐκεῖνον ἕξομεν, καὶ τῆς ἀθανάτου δόξης ἀπολαύσομεν·

 

A. Schweitzer on the paradox of the Gospel of Jesus

This week I had a very interesting conversation with professor H.K. about Barth and Schweitzer. I find the latter a very intriguing figure, one I cannot utterly comprehend. Schweitzer wrote a few masterful theological works, was a consummate musician, and famously worked as a missionary in Africa for a long time. For most of us, it’s hard enough to get a small measure of accomplishment in one field, let alone three! I am amazed that he could achieve so much during a period marked by two world wars, so much disease, dissolution of values and death.

I have read large chunks of his The Quest of the Historical Jesus and now I am browsing through his Out of My Life and Thought. Here is one excerpt which deserves special mention. Emphasis is mine.

The Gospel of Jesus that tells us to expect the end of the world turns us away from the path of immediate action towards service in behalf of the Kingdom of God. It urges us to seek true strength through detachment from this world in the spirit of the Kingdom of God. The essence of Christianity is an affirmation of the world that has passed through a negation of the world. Within a system of thought that denies the world and anticipates its end, Jesus sets up the eternal ethic of active love!

I find that stimulating because, as a Pentecostal, I find myself surrounded by people who are so much eschatologically-oriented, that they tend to neglect the „ethic of active love”. Small religious communities living on the verge of the eschaton tend to negate so much (and sometimes so violently) the world, that they have no time for Bach’s music or for medical ministry in Africa. Schweitzer’s interpretation of the Gospel feels so compelling because it was embodied in a robust and authentic manner by a man who, though perceived as „liberal” by his detractors, strikes me as a Christ-like figure who was passionate for the truth and who lived a life worthy of his Master.

Here is another excerpt:

The true understanding of Jesus is the understanding of will acting on will. The true relation to Him is to become His. Christian piety of any and every sort is valuable only insofar as it means the surrender of our will to Him.

Analyze your will scrupulously in light of this quotation and, if you are honest, you will be dismayed upon realizing how much „unsurrendered” will there is left in the recesses of your heart!

 

Tentația apocatastazei la Grigorie al Nyssei

Nu m-am învrednicit să citesc Marele cuvânt catehetic decât foarte recent, în traducerea făcută de T. Bodogae. Versiunea românească e fluentă, dar am senzația că nu e foarte exactă în raport cu originalul. Verificând următorul pasaj (din cap. 35) mi-am reconfirmat impresia că traducerile din seria PSB veche sunt inutilizabile într-o lucrare științifică. Cine vrea să le citeze în lucrări de erudiție ar face bine să lucreze cu traduceri din serii precum Sources Chrétiennes etc.

Iau câteva exemple.

Grigorie scrie despre „restaurarea (τὴν ἀποκατάστασιν) la o stare fericită și dumnezeiască, separată de orice tristețe (κατηφείας)”. Ultima secvență (cu italice) a fost omisă de traducătorul român.

Tradus exact, Grigorie spune că „nu toate cele care primesc prin înviere întoarcerea la existență se întorc la aceeași viață…” T. Bodogae falsifică textul astfel: „Nu toți câți și învrednicesc de înviere prin Botez ajung să și guste îndată din acea viață…”

Ar mai fi câteva exemple din acelaşi paragraf. Îmi imaginez că la o cercetare amănunţită ar ieşi la iveală zeci de probleme. Mai remarc aici doar că Bodogae nu s-a putut hotărî cum e mai bine să traducă secvența ὕδωρ μυστικόν („apă mistică”), așa ca a tradus-o în două feluri: „apă mistică” și „apa cea plină de taină”.

În orice caz, scopul postării de față nu este să prezinte o evaluare a versiunii românești, ci să prezinte pasajul clasic în care găsim doctrina apocatastazei, pentru care este cunoscut Grigorie al Nyssei. Învățătura aceasta este respinsă de Biserica Ortodoxă, așa că Sf. Grigorie i se iartă (nu fără o oarecare jenă) această abatere de doctrină care în cazul lui Origen s-a dovedit impardonabilă.

Traducerea de după textul grec îmi aparține. Nu sunt bun cunoscător de greacă patristică așa că accept cu bucurie diortosiri de la capete mai luminate. Precizez că am tradus gr. loutron prin „îmbăiere”, însă termenul se referă la botez, nu la o simplă îmbăiere.

μὴ δύνασθαι δέ φημι δίχα τῆς κατὰ τὸ λουτρὸν ἀναγεννήσεως ἐν ἀναστάσει γενέσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐ πρὸς τὴν τοῦ συγκρίματος ἡμῶν ἀνάπλασίν τε καὶ ἀναστοιχείωσιν βλέπων· πρὸς τοῦτο γὰρ δεῖ πάντως πορευθῆναι τὴν φύσιν οἰκείαις ἀνάγκαις κατὰ  τὴν τοῦ τάξαντος οἰκονομίαν συνωθουμένην, κἂν προσλάβῃ τὴν ἐκ τοῦ λουτροῦ χάριν, κἂν ἄμοιρος μείνῃ τῆς τοιαύτης μυήσεως· ἀλλὰ τὴν ἐπὶ τὸ μακάριόν τε καὶ θεῖον καὶ πάσης κατηφείας κεχωρισμένον ἀποκατάστασιν. οὐ γὰρ ὅσα δι’ ἀναστάσεως τὴν ἐπὶ τὸ εἶναι πάλιν ἐπάνοδον δέχεται, πρὸς τὸν αὐτὸν ἐπάνεισι βίον, ἀλλὰ πολὺ τὸ μέσον τῶν τε κεκαθαρμένων καὶ τῶν τοῦ καθαρσίου προσδεομένων ἐστίν. ἐφ’ ὧν γὰρ κατὰ τὸν βίον τοῦτον ἡ διὰ τοῦ λουτροῦ προκαθηγήσατο κάθαρσις, πρὸς τὸ συγγενὲς τούτοις ἡ ἀναχώρησις ἔσται· τῷ δὲ καθαρῷ τὸ ἀπαθὲς προσῳκείωται, ἐν δὲ τῇ ἀπαθείᾳ τὸ μακάριον εἶναι οὐκ ἀμφιβάλλεται. οἷς δὲ προσεπωρώθη τὰ πάθη καὶ οὐδὲν προσήχθη τῆς κηλῖδος καθάρσιον, οὐχ ὕδωρ μυστικόν, οὐκ ἐπίκλησις θείας δυνάμεως, οὐχ ἡ ἐκ μεταμελείας διόρθωσις, ἀνάγκη πᾶσα καὶ τούτους ἐν τῷ καταλλήλῳ γενέσθαι. κατάλληλον δὲ τῷ κεκιβδηλευμένῳ χρυσίῳ τὸ χωνευτήριον, ὡς τῆς ἐμμιχθείσης αὐτοῖς κακίας ἀποτακείσης μακροῖς ὕστερον αἰῶσι καθαρὰν ἀποσωθῆναι τῷ θεῷ τὴν φύσιν. ἐπεὶ οὖν ῥυπτική τίς ἐστι δύναμις ἐν τῷ πυρὶ καὶ τῷ ὕδατι, οἱ διὰ τοῦ ὕδατος τοῦ μυστικοῦ τὸν τῆς κακίας ῥύπον ἀποκλυσάμενοι τοῦ ἑτέρου τῶν καθαρσίων εἴδους οὐκ ἐπιδέονται· οἱ δὲ ταύτης ἀμύητοι τῆς καθάρσεως ἀναγκαίως τῷ πυρὶ καθαρίζονται.

Ce spun este că fără baia nașterii din nou (ἀναγεννήσεως) omul nu poate să aibă parte de înviere; dar nu am în vedere plăsmuirea din nou şi refacerea trupului nostru compus ‒ căci spre aceasta trebuie să meargă firea [noastră] fiind constrânsă de necesităţile proprii, potrivit iconomiei celui care a rânduit [astfel], fie că primește harul îmbăierii, fie că rămâne lipsită de o asemenea inițiere ‒ ci restaurarea (τὴν ἀποκατάστασιν) la o stare fericită și dumnezeiască, separată de orice tristețe (κατηφείας).

Căci nu toate cele care primesc prin înviere întoarcerea la existență se întorc la aceeași viață, fiindcă mare este distanța dintre cei curățiți și cei care [încă] au nevoie de curățire. Pentru cei a căror curățire s-a produs mai înainte, în viața aceasta, prin îmbăiere, pentru aceștia retragerea (ἀναχώρησις) va fi către ceva înrudit. Negreșit, curăției i se asociază nepătimirea, iar în nepătimire este fericire.

Cât despre cei ale căror patimi s-au învârtoșat și pentru a căror întinare nu s-a aplicat nicio curățire, nici apă mistică (ὕδωρ μυστικόν), nici invocarea (ἐπίκλησις) puterii dumnezeiești, nici îndreptare prin pocăință (μεταμελείας), este necesar ca și aceștia să existe în ceva potrivit cu starea lor ‒ după cum pentru aurul amestecat [cu zgură] potrivit este cuptorul ‒ încât răul care s-a amestecat cu ei să fie îndepărtat după îndelungi veacuri și natura lor să fie curățită și izbăvită pentru Dumnezeu. Deci, fiindcă există o putere curățitoare în foc și în apă, cei care prin apa mistică și-au spălat întinăciunea răutății nu mai au nevoie de cealaltă formă de curățire. Dar cei care nu au fost inițiați în această curățire în mod necesar sunt curățiți prin foc.

 

A fost Pavel „creștinătorul” lui Isus? O tentativă de răspuns recenziei lui Petru Clej.

Update 24 nov. 2013. Mă strofoc de mai mult timp să găsesc o recenzie la cartea lui Barrie Wilson într-un jurnal academic prestigios. Silenzio stampa! Probabil e o conspirație generală menită să împiedice ieșirea la lumină a adevărurilor descoperite în exclusivitate de Barrie Wilson. Am găsit deocamdată un articol AICI.

***

Există cercetători de ocazie și jurnaliști care tranșează senin, într-o carte de popularizare sau într-o recenzie, chestiuni care pe specialiști îi frământă și ocupă o viață întreagă.

La finalul articolului de vulgarizare, autorul își îngăduie zâmbetul condescendent al „cunoscătorului” blindat cu certitudini. De la nivelul iluminării pe care a atins-o  cu minim efort, jurnalistul taxează „habotnicia și extremismul”, fără să fie conștient că, în lumina complexității nodurilor gordiene pe care le-a tăiat în articol, poziția lui devine, în fond, o altă formă de extremism.

Dl. Petru Clej (pe care îl ascultam odinioară la BBC cu plăcere) face AICI recenzia unei cărți (How Jesus Became Christian) scrise de Barrie Wilson, profesor de Umanități și Studii Religioase la Universitatea Toronto, prevenindu-ne de la bun început că Wilson „nu este un comentator imparțial, fie și prin faptul că s-a convertit de la creștinism la iudaism.”

Pe vremea când eram student la Jurnalism învățam că trebuie să-ți verifici informația din mai multe surse, mai ales dacă bănuiești că una dintre surse este condiționată de parti-pris-uri. În cazul de față așa ceva nu se întâmplă. Avem de-a face cu un autor despre care știm că e puternic influențat de convertirea sa la iudaism, dar nu ne interesează să „încrucișăm” părerile sale cu cea au de spus alți cercetători despre același subiect, mai ales când e vorba de chestiuni atât de sensibile.

De la bun început trebuie spus că teza pe care o prezintă Barrie Wilson e relativ veche și răsuflată. Dar asta nu o face mai puțin atrăgătoare pentru cei dispuși să dea crezare „ultimei” revelații cu privire la „adevăratul” Pavel sau „adevăratul” Isus.

Mă tem că regretul dlui Petru Clej față de scrierile canonice („de prea multe înghițim pe nemestecate versiunea prezentată în Noul Testament, o versiune polemică ”) mă încearcă și pe mine când constat că cercetarea lui Barrie Wilson a fost asumată în mod necritic. Dacă dl Clej nu vrea să înghită pe nemestecate NT, trebuie să procedeze cu aceeași grijă atunci când are la meniu versiunea la fel de polemică a profesorului canadian.

Fiindcă nu am citit cartea lui Wilson, voi face comentarii strict prelucrarea de către P. Clej a ideilor lui Wilson. Pasaje ca cele de mai jos mă pun în uimire fiindcă, deși am citit de nenumărate ori Evanghelia după Matei, studiind-o inclusiv în greacă, nu reușesc să-mi dau seama cum a ajuns Wilson la următoarea perspectivă:

David Barrie (i.e. Barrie Wilson, n.n.) analizează evanghelia după Matei și arată că de fapt Isus nu a predicat niciodată altceva decât respectarea poruncilor Torei (Pentateuhul – primele cinci cărți ale Bibliei) și că el avea un mesaj politico-religios îndreptat împotriva ocupanților romani ai regatului Israel și al helenizării progresive în primii ani ai erei care-i poartă numele.

De unde reiese oare că Isus avea un mesaj îndreptat împotriva ocupanților romani și a elenizării?

Corect ar fi să spunem că în centrul mesajului lui Isus stă conceptul de Împărăție a cerurilor. A face abstracție de acest important mesaj mi se pare semn de îngustime intelectuală și de înregimentare ideologică severă. Isus în mod cert vorbește cu o autoritate mai mare decât cea a unui rabin obișnuit („Ați auzit că s-a spus, dar eu vă spun”). Dar probabil că Wilson face teologie cu foarfeca. Taie tot ce nu-i convine, ca să rămână ceea ce este compatibil cu poziția lui preconcepută.

Autorul ne spune apoi că Pavel l-a transformat pe Isus în Hristos, aruncând peste bord toată moștenirea evreiască.

Nu știu cum demonstrează Wilson această idee. Pavel este perfect conștient că Isus provenea „din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3) și că era „născut din femeie, născut sub Lege (Gal 4:4)”. Atât că pentru apostol identitatea etnică a lui Isus devine irelevantă: „şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii (kata sarka), totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor 5:16).

În epistolele sale, Pavel adoptă un ton virulent la adresa iudaismului, declarând Tora caducă, ceea ce Isus nu a făcut niciodată.

Afirmația este eronată. Pavel nu atacă virulent iudaismul, ci acea formă de iudaism („fundamentalistă, habotnică și intolerantă”, cum ar zice dl. Clej) care le cerea credincioșilor neevrei să se supună circumciziei și să țină kashrut-ul pentru a fi parte a poporului lui Dumnezeu. N-ar fi exclus ca polemica lui Pavel să fie îndreptată tocmai împotriva acelor prozeliți iudei care, fiindcă proveneau dintre păgâni, erau mai iudei decât iudeii și mai catolici decât papa.

Apostolul Pavel recunoaște fără rezerve statutul privilegiat al evreilor (Rom. 3:1): „Care este deci întîietatea iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? Oricum, sînt mari. Şi mai întîi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.”

În aceeași epistolă (Romani 9:1-5), apostolul merge atât de departe, încât declară că ar dori el însuși să fie „despărțit de Hristos (ἀνάθεμα εἶναι αὐτὸς ἐγὼ ἀπὸ τοῦ Χριστοῦ) pentru confrații lui de aceeași etnie, al căror statut special îl subliniază din nou. Observați că pasajul afirmă fără nicio rezervă descendența evreiască a lui Isus.

Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfînt, îmi este martor, că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sînt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvîntat în veci. Amin!

Ideea că Tora ar fi caducă e complet nefondată. Pavel afirmă clar că Legea este sfântă și duhovnicească. Problema legii este limita ei; ea este incapabilă să dea viață. Rolul ei este de a pune în evidență pornirile păcătoase ale naturii umane. Citez din Rom. 7:12-14.

¹² Aşa că Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună. ¹³ Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă. ¹⁴ Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sînt pămîntesc, vîndut rob păcatului.

Citim în recenzie:

Mai mult, nici urmașii lui Isus, conduși de fratele acestuia, Iacob, nu s-au declarat niciodată altceva decât evrei și nu au nesocotit niciodată preceptele Torei. Dar de ce această vehemență împotriva religiei în care s-a născut și a trăit Isus?

Paragraful are nevoie de niște „calificări”. Iacov, fratele lui Isus, n-a fost un evreu pur și simplu, ci un evreu „mesianic”, adică unul care a crezut că Isus este Mesia cel promis de Dumnezeu. Ca mai toți evreii „mesianici” din primul secol, a fost supus unei persecuții violente venite din partea autorităților religioase iudaice. Scrierile creștine timpurii (Evangheliile, epistolele pauline, cartea Fapte, Epistola către evrei) dau mărturie foarte clară cu privire la prigoana de care au avut parte „mesianici” din partea confraților lor evrei. În acest caz, întrebarea din ultimul paragraf poate fi reformulată astfel: „De ce această vehemență a autorităților evreiești din sec. I împotriva credinței celor care au ajuns la convingerea că Isus, fiul Mariei, este Mesia?”

Poate dl. Clej nu cunoaște mărturiile despre moartea lui Iacov, fratele Domnului. Iosif Flaviu, evreu el însuși, păstrează un text foarte interesant. De remarcat nota foarte critică (aproape „antisemită”, ar spune B. Wilson) a lui Iosif Flaviu față de marele preot Ananus. (De altfel, dacă dl Clej ar fi citit secțiuni ample din Războiul iudeilor împotriva romanilor ar fi văzut cât de vitriolic este Iosif Flaviu față de fanatismul, sălbăticia și cruzimea unora dintre conaționalii săi, despre care scrie că au antrenat Ierusalimul într-un dezastru fără precedent).

This younger Ananus, who, as we have told you already, took the high priesthood, was a bold man in his temper, and very insolent; he was also of the sect of the Sadducees, who are very rigid in judging offenders, above all the rest of the Jews, as we have already observed; when, therefore, Ananus was of this disposition, he thought he had now a proper opportunity [to exercise his authority]. Festus was now dead, and Albinus was but upon the road; so he assembled the Sanhedrin of judges, and brought before them the brother of Jesus, who was called Christ, whose name was James, and some others, [or some of his companions]; and, when he had formed an accusation against them as breakers of the law, he delivered them to be stoned: but as for those who seemed the most equitable of the citizens, and such as were the most uneasy at the breach of the laws, they disliked what was done; they also sent to the king [Agrippa], desiring him to send to Ananus that he should act so no more, for what he had already done was not to be justified; (Ant 20:199-201).

Iacov, fratele Domnului, n-a fost ucis de romani, ci de saduchei. De ce a fost ucis? Fiindcă ar fi încălcat legea (verbul folosit de Iosif Flaviu este παρανομησάντων). Fie Iosif Flaviu dă informații eronate (sau a fost alterat de copiștii creștini), fie interpretarea lui Wilson este greșită. Alte relatări (păstrate de scriitori creștini) conțin alte detalii, dar susțin ideea că Iacov ar fi fost ucis la instigarea autorităților religioase iudaice. Așadar, imaginea propusă de Wilson este falsă. Lucrurile arată altfel când sunt studiate la firul ierbii.

Ar fi nevoie de o carte întreagă pentru a demonta recenzia publicată de Petru Clej. Dar mă tem că n-am domoli entuziasmul autorului, care, asemenea lui Barrie Wilson, caută cu tot dinadinsul ca, la examenul final, creștinismul să iasă prost (antisemit, intolerant, grosier, manipulatoriu, ignar etc.), iar matricea iudaică în care s-a format acesta să iasă înzestrată cu toate calitățile, suavă, eterică, diafană, imaculată.

Într-un anume sens, religiile nu pot fi mai bune decât cei care le întrupează. Rabi Șaul avea dreptate: după cum nu toți cei care descind din Israel sunt evrei, tot astfel nu toți cei care agită eticheta de „creștin” dau dovadă că trăiesc după exigența maximă enunțată de Isus sau de Pavel (anume iubirea aproapelui). Scopul acestei postări nu este să disculpe o religie pentru a o înnegri pe alta, ci să arate că judecățile simplificatoare precum cele din recenzia dlui Clej sunt indicii ale unui filistinism intelectual și religios care manipulează și distorsionează exact în maniera pe care o acuză la „ceilalți”.

Pentru o analiză serioasă a gândirii pauline, a se vedea masiva lucrare (în două volume) publicată recent de N.T. Wright. 1500 de pagini de analiză judicioasă și cumpănită. Exact antidotul pentru propaganda agresivă care e atât de populară tocmai fiindcă e atât de lesnicioasă.

P.S. În urma dialogului pe care l-am avut pe FB, dl Petru Clej m-a „desprietenit”, pe motiv că sunt un „habotnic care pozează în om rațional”. În fapt, fiindcă am pus la îndoială eticheta de „propagandist al lui Isus” pe care i-a aplicat-o apostolului Pavel într-un comentariu la fotografia cu imaginea cărții lui N.T. Wright. De unde înțeleg că „habotnicii care pozează în oameni raționali” sunt de mai multe soiuri.

 

Lewis on finding or not finding God

Yesterday I was reading an excellent essay by Lewis – The Seeing Eye. No, it’s not about Sauron.

Here’s a fragment which caught my attention.

***

If God – such a God as any adult religion believes in – exists, mere movement in space will never bring you any nearer to Him or any farther from Him than you are at this very moment. You can neither reach Him nor avoid Him by travelling to Alpha Centauri or even to other galaxies. A fish is no more, and no less, in the sea after it has swum a thousand miles than it was when it set out.

How, then, it may be asked, can we either reach or avoid Him?

The avoiding, in many times and places, has proved so difficult that a very large part of the human race failed to achieve it. But in our own time and place it is extremely easy. Avoid silence, avoid solitude, avoid any train of thought that leads off the beaten track. Concentrate on money, sex, status, health and (above all) on your own grievances. Keep the radio on. Live in a crowd. Use plenty of sedation. If you must read books, select them very carefully. But you’d be safer to stick to the papers. You’ll find the advertisements helpful; especially those with a sexy or a snobbish appeal.

 

The problem with the “humanitarian theory of punishment”. An excerpt from C.S. Lewis

Just as I was debating with my youngest sister the issue of capital punishment, I chanced upon an excellent essay by C.S. Lewis on the “humanitarian theory of punishment”. The author asserts that during the 50’s the theory of punishment underlying the British judicial system went through subtle, but important changes: from the idea of retributive justice to the idea of humanitarian, remedial or therapeutic punishment.

Lewisʼs essay seems to be prophetic. The insidious change rightly diagnosed by our author was by no means confined to the British judiciary. Out of the numerous evils it contains in nuce, one is surely the infamous “re-education policy” inflicted on large number of political prisoners by totalitarian regimes in the Communist countries. Think of the numerous cases in which psychiatry was used to “cure” (in fact, repress) dissidents in Romania or other states of the former Communist bloc. The goal of “re-education” was ultimately the creation of the “New Man”, no doubt a very Humanitarian goal in the eyes of the oppressors. I wonder to what extent Lewis was aware that the atrocities which he describes here only as potential evils had already been put into practice by all the Communist governments of his time.

I should add that those who want to make full sense of Lewis’ argument should read the essay in full. Below is only a small fragment.

***

The practical problem of Christian politics is not that of drawing up schemes for a Christian society, but that of living as innocently as we can with unbelieving fellow-subjects under unbelieving rulers who will never be perfectly wise and good and who will sometimes be very wicked and very foolish. And when they are wicked the Humanitarian theory of punishment will put in their hands a finer instrument of tyranny than wickedness ever had before. For if crime and disease are to be regarded as the same thing, it follows that any state of mind which our masters choose to call „disease” can be treated as crime; and compulsorily cured. It will be vain to plead that states of mind which displease government need not always involve moral turpitude and do not therefore always deserve forfeiture of liberty. For our masters will not be using the concepts of Desert and Punishment but those of disease and cure. We know that one school of psychology already regards religion as a neurosis. When this particular neurosis becomes inconvenient to government, what is to hinder government from proceeding to „cure” it? Such „cure” will, of course, be compulsory; but under the Humanitarian theory it will not be called by the shocking name of Persecution. No one will blame us for being Christian, no one will hate us, no one will revile us. The new Nero will approach us with the silky manners of a doctor, and though all will be in fact as compulsory as the tunica molesta or Smithfield or Tyburn, all will go on within the unemotional therapeutic sphere where words like „right” and „wrong” or „freedom” and „slavery” are never heard. And thus when the command is given, every prominent Christian in the land may vanish overnight into Institutions for the Treatment of the Ideologically Unsound, and it will rest with the expert gaolers to say when (if ever) they are to re-emerge. But it will not be persecution. Even if the treatment is painful, even if it is life-long, even if it is fatal, that will be only a regrettable accident; the intention was purely therapeutic. Even in ordinary medicine there were painful operations and fatal operations: so in this. But because they are “treatment”, not punishment, they can be criticized only by fellow-experts and on technical grounds, never by men as men and on grounds of justice.

 

C.S. Lewis on music in the church

C.S. Lewis fans know that the author of Mere Christianity and Screwtape Letters did not enjoy the hymns sung in the Church of England. I am not sure he cared for any kind of hymns. I suspect it was the low quality of the lyrics (their lack of poetry) which put him off. But he took church services as a test of Christian humility. Out of his experience as a church goer he came to write about worship through music. Below are some words of wisdom from an essay titled “On Church Music”.

I like the part about “resisting improvements” and “inferiority complexes”. 🙂

***

There are two musical situations on which I think we can be confident that a blessing rests. One is where a priest or an organist, himself a man of trained and delicate taste, humbly and charitably sacrifices his own (aesthetically right) desires and gives the people humbler and coarser fare than he would wish, in a belief (even, as it may be, the erroneous belief) that he can thus bring them to God. The other is where the stupid and unmusical layman humbly and patiently, and above all silently, listens to music which he cannot, or cannot fully, appreciate, in the belief that it somehow glorifies God, and that if it does not edify him this must be his own defect. Neither such a High Brow nor such a Low Brow can be far out of the way. To both, Church Music will have been a means of grace; not the music they have liked, but the music they have disliked. They have both offered, sacrificed, their taste in the fullest sense. But where the opposite situation arises, where the musician is filled with the pride of skill or the virus of emulation and looks with contempt on the unappreciative congregation, or where the unmusical, complacently entrenched in their own ignorance and conservatism, look with the restless and resentful hostility of an inferiority complex on all who would try to improve their taste – there, we may be sure, all that both offer is unblessed and the spirit that moves them is not the Holy Ghost.

[…]

It is not the mere ignorance of the unmusical that really resists improvements. It is jealousy, arrogance, suspicion, and the wholly detestable species of conservatism which those vices engender. How far it may be politic (part of the wisdom of the serpent) to make concessions to the ‘old guard’ in a congregation, I would not like to determine. But I do not think it can be the business of the Church greatly to co-operate with the modern State in appeasing inferiority complexes and encouraging the natural man’s instinctive hatred of excellence. Democracy is all very well as a political device. It must not intrude into the spiritual, or even the aesthetic, world.

 

(Existentialist) words of wisdom from R. Bultmann

I am no fan of R. Bultmann, but I am ready to concede that sometimes he writes words of wisdom. At any rate, judging by the little I have read of him, I would not be surprised if the best of Bultmann were to be found not in his scholarly works, but in his sermons or letters. 🙂

Here are some fragments from an essay on which I chanced recently.

But what does he [St. Paul] mean by „flesh”? Not the bodily or physical side of human nature, but the sphere of visible, concrete, tangible, and measurable reality, which as such is also the sphere of corruption and death. When a man chooses to live entirely in and for this sphere, or, as St. Paul puts it, when he „lives after the flesh”, it assumes the shape of a „power”. There are indeed many different ways of living after the flesh. There is the crude life of sensual pleasure and there is the refined way of basing one’s life on the pride of achievement, on the „works of the law” as St. Paul. would say. But these distinctions are ultimately immaterial. For „flesh” embraces not only the material things of life, but all human creation and achievement pursued for the sake of some tangible reward, such as for example the fulfilling of the law (Gal. 3:3). It includes every passive quality, and every advantage a man can have, in the sphere of visible, tangible reality (Phil. 3:4ff.).

St. Paul sees that the life of man is weighed down by anxiety (1 Cor. 7:32ff.). Every man focuses his anxiety upon some particular object. The natural man focuses it upon security, and in proportion to his opportunities and his success in the visible sphere he places his „confidence” in the „flesh” (Phil. 3:3f.), and the consciousness of security finds its expression in „glorying”.

Such a pursuit is, however, incongruous with man’s real situation, for the fact is that he is not secure at all. Indeed, this is the way in which he loses his true life and becomes the slave of that very sphere which he had hoped to master, and which he hoped would give him security. Whereas hitherto he might have enjoyed the world as God’s creation, it has now become „this world”, the world in revolt against God. This is the way in which the „powers” which dominate human life come into being, and as such they acquire the character of mythical entities. (Terms like „the spirit of the age” or „the spirit of technology” provide some sort of modern analogy.) Since the visible and tangible sphere is essentially transitory, the man who bases his life on it becomes the prisoner and slave of corruption. An illustration of this may be seen in the way our attempts to secure visible security for ourselves bring us into collision with others; we can seek security for ourselves only at their expense. Thus on the one hand we get envy, anger, jealousy, and the like, and on the other compromise, bargainings, and adjustments of conflicting interests. This creates an all-pervasive atmosphere which controls all our judgments; we all pay homage to it and take it for granted. Thus man becomes the slave of anxiety (Rom. 8:15). Everybody tries to hold fast to his own life and property, because he has a secret feeling that it is all slipping away from him.

 

Tertullian the rigorist: no „Rapture” for adorned women

One of my students is doing his (undergraduate) dissertation research on the reception of the „Rapture” in the early patristic writings.

One thing should be clear from the outset: the early Fathers are no dispensationalists. But some of them do understand the event described in 1 Thes. 4:17 in a manner which recalls the classical Pentecostal perspective.

Below you can read a chunk of Pentecostal fire-and-brimstone sermon by Tertullian. If I were to translate it into good Romanian, rehearse it and preach it in a Romanian traditional Pentecostal church, I suspect that nobody would guess it was from Tertullianʼs De cultu feminarum. 🙂

***

What service, again, does all the labour spent in arranging the hair render to salvation? Why is no rest allowed to your hair, which must now be bound, now loosed, now cultivated, now thinned out? Some are anxious to force their hair into curls, some to let it hang loose and flying; not with good simplicity: beside which, you affix I know not what enormities of subtle and textile perukes; now, after the manner of a helmet of undressed hide, as it were a sheath for the head and a covering for the crown; now, a mass (drawn) backward toward the neck. [2] The wonder is, that there is no (open) contending against the Lord’s prescripts! It has been pronounced that no one can add to his own stature. You, however, do add to your weight some kind of rolls, or shield-bosses, to be piled upon your necks! If you feel no shame at the enormity, feel some at the pollution; for fear you may be fitting on a holy and Christian head the slough of some one else’s head, unclean perchance, guilty perchance and destined to hell. Nay, rather banish quite away from your „free” head all this slavery of ornamentation. In vain do you labour to seem adorned: in vain do you call in the aid of all the most skilful manufacturers of false hair. God bids you „be veiled.” I believe (He does so) for fear the heads of some should be seen! [3] And oh that in „that day” of Christian exultation, I, most miserable (as I am), may elevate my head, even though below (the level of) your heels! I shall (then) see whether you will rise with (your) ceruse and rouge and saffron, and in all that parade of headgear: whether it will be women thus tricked out whom the angels carry up to meet Christ in the air If these (decorations) are now good, and of God, they will then also present themselves to the rising bodies, and will recognise their several places. But nothing can rise except flesh and spirit sole and pure. Whatever, therefore, does not rise in (the form of) spirit and flesh is condemned, because it is not of God. From things which are condemned abstain, even at the present day. At the present day let God see you such as He will see you then.

 

C.S. Lewis’s view on the „democratic education”

A few days ago I read an excellent essay by Lewis on education. I suspect that it is not too early to call Lewis a prophet. Of course, you would have to read the whole essay to fully understand Lewis’ point of view. Below you can read only a few excerpts. If you are involved in teaching, find this essay and read it in its entirety. You don’t need to agree with Lewis to know that he has a point. 🙂

***

The demand for equality has two sources; one of them is among the noblest, the other is the basest, of human emotions. The noble source is the desire for fair play. But the other source is the hatred of superiority. At the present moment it would be very unrealistic to overlook the importance of the latter. There is in all men a tendency (only corrigible by good training from without and persistent moral effort from within) to resent the existence of what is stronger, subtler or better than themselves. In uncorrected and brutal men this hardens into an implacable and disinterested hatred for every kind of excellence. The vocabulary of a period tells tales. There is reason to be alarmed at the immense vogue today of such words as „high-brow”, „up-stage”, „old school tie”, „academic”, „smug”, and „complacent”. These words, as used today, are sores: one feels the poison throbbing in them.

The kind of „democratic” education which is already looming ahead is bad because it endeavours to propitiate evil passions, to appease envy. There are two reasons for not attempting this. In the first place, you will not succeed. Envy is insatiable. The more you concede to it the more it will demand. No attitude of humility which you can possibly adopt will propitiate a man with an inferiority complex. In the second place, you are trying to introduce equality where equality is fatal.

Equality (outside mathematics) is a purely social conception. It applies to man as a political and economic animal. It has no place in the world of the mind. Beauty is not democratic; she reveals herself more to the few than to the many, more to the persistent and disciplined seekers than to the careless. Virtue is not democratic; she is achieved by those who pursue her more hotly than most men. Truth is not democratic; she demands special talents and special industry in those to whom she gives her favours. Political democracy is doomed if it tries to extend its demand for equality into these higher spheres. Ethical, intellectual, or aesthetic democracy is death.

 

Robi nevrednici. Meditație liberă la Luca 17:7-10 (2)

Continuarea de AICI.

Celor care se întreabă de ce mai suntem robi ‒ de vreme ce Noul Testament ne prezintă ca fii ai lui Dumnezeu ‒ trebuie să li se pună în vedere că Scriptura vorbește adesea în termeni paradoxali. Mesajul ei conține tensiuni hermeneutice. Suntem în același timp fii și robi.

Celor care se consideră numai fii trebuie să li se aducă aminte că sunt robi.

Celor care se consideră numai robi trebuie să li se aducă aminte că sunt fii.

Celebra pildă din Luca 15 ilustrează prefect tensiunea dintre cele două realități. Fiecare dintre cei doi fii are despre sine o percepție deformată.

Fiul risipitor:

• Se vede pe sine doar ca fiu.
• Vede numai beneficiile care decurg din statutul de fiu. Este revendicativ. Îşi cere drepturile: „Sunt fiu, mi se cuvin. Vreau aceste drepturi chiar acum.”
• Trebuie să mănânce pâinea amară a exilului ca să-și dea seama că până și statut de rob în casa tatălui său este un privilegiu.

Fiul „nerisipitor”:

• Se vede pe sine doar ca rob.
• Vede numai îndatoririle și corvezile care decurg din statutul lui de „rob”. Nu este revendicativ. Este, în schimb, resentimentar, chiar ranchiunos. Resentimentarul nu cere, dar în sinea lui este convins că i se cuvin multe. Fiul nerisipitor e un om conștiincios și știe că e un om conștiincios. Mai știe că i s-ar cuveni măcar un ied pentru strădaniile lui. A fost la locul lui, și-a văzut de treburi, nu s-a abătut de la calea virtuții.
• Fiului nerisipitor trebuie să i se aducă aminte că este fiu și că toate bogățiile din casa tatălui său sunt ale sale.

Poate și noi oscilăm între acești doi poli: suntem când revendicativi și risipitori precum primul fiu, când virtuoși pe  dinafară, dar măcinați de ranchiună în interior.

Indiferent care dintre cele două tentații ne împresoară, nivelul de bază la care trebuie să ne întoarcem mereu este cel rezumat de Isus prin cele două cuvinte: „rob nevrednic”. Rob lipsit de merite. Toate activitățile noastre (studii mai înalte sau mai modeste, licențe, masterate, doctorate, evanghelizări, predici, rugăciuni, dărnicii, zile de post și nopți de veghe) trebuie făcute ca  sarcini care ne-au fost încredințate de Stăpânul nostru.

Dar cum știm ce ne poruncește Stăpânul? Uneori știm foarte direct, din Scriptură. Alteori porunca îmbracă forma vocației.

Dar și atunci când am făcut tot ce ține de vocație, n-am făcut de fapt nimic meritoriu. Am făcut ceea ce eram datori să facem.

 

A fi sau a nu fi (incinerat)? Despre ceea ce contează „în cele din urnă”.

Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul  de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.

 

O rugăciune de Kierkegaard, la început de an

Prin bunăvoința dnei Ana Tabarasi-Hoffmann, preiau mai jos un fragment dintr-o rugăciune de Kierkegaard.

***

A mai trecut un an, părinte ceresc! Mulţumindu-ţi că a fost trecut la timpul îndurării, nu ne înspăimântăm că va fi adăugat şi când vom da socoteală. Căci ne mângâiem la gândul milei tale. Înaintea noastră se întinde Anul Nou cu cerinţele-i şi chiar dacă păşim în el încovoiaţi, cu îngrijorare, pentru că n-am vrut şi n-am putut să ne ascundem gândul de pofta ochiului cea înşelătoare, de dulceaţa răzbunării ispititoare, de mânia care ne-a făcut de neîmpăcat, de inima rece care ne-a îndepărtat, totuşi nu păşim întru totul cu mâna goală, pentru că vom lua cu noi amintirile îndoielilor temătoare care au fost liniştite, ale tăcutelor griji care au fost domolite, ale gândului împovărat care a fost înălţat, ale speranţei de bucurie pline, care n-a fost făcută de ruşine. Da, când în clipe de jale ne vom încuraja la gândul marilor oameni, uneltele tale alese care în grele încercări, în spaima inimii şi-au păstrat mintea liberă, curajul neînfrânt, cerul deschis, vom adăuga şi propria noastră mărturie, convinşi fiind că, deşi faţă de ei îndrăzneala noastră descurajare, iar forţa noastră doar slăbiciune pare, tu eşti totuşi acelaşi, Dumnezeul Atotputernic care încearcă spiritele în luptă, Tatăl fără a cărui voie nu cade nici vrabia la pământ. Amin!

S. Kierkegaard, rugăciunea de la începutul discursului „Ce așteaptă credința. În ziua de Anul Nou”

Textul a apărut inițial în Două discursuri edificatoare (1843).

Pentru versiunea românească, vezi S. Kierkegaard: Opere, vol. III, trad. Ana Tabarasi-Hoffmann, București, Humanitas, 2011, p. 53.

 

C.S. Lewis despre „oameni și șoareci”

Spicuiri din lecturile de vacanță.*

Un excelent citat din C.S. Lewis, despre oamenii mici și oamenii mari, fiecare cu propriile ispite.

Hm, mă tem că mi-e mai frică de „oamenii mari” decât de „oamenii mici”.

Altfel spus, șoarecii îmi repugnă, dar de șobolani am oroare. 🙂

***

Se pare că există o regulă generală în universul moral care ar putea fi formulată astfel: „Cu cât mai sus, cu atât mai expus pericolului”. „Omul mediu de pe stradă” ‒ uneori infidel soţiei, uneori cherchelit, întotdeauna un pic egoist, la răstimpuri (în limitele legii) cam coțcar în afaceri ‒ este cu siguranță, după standardele obişnuite, un tip „inferior” omului al cărui suflet este cuprins de o Cauză măreaţă, căreia îi subordonează apetiturile, averea şi chiar siguranţa sa. Dar tocmai din acest al doilea om se poate confecționa ceva de-a dreptul diavolesc; un inchizitor, un Membru al Comitetului pentru Siguranţa Publică.

Marii oameni, potenţialii sfinţi, nu oamenii mărunţi, sunt cei care devin fanatici fără milă. Cei care sunt cel mai dispuşi să moară pentru o cauză pot lesne deveni cei dispuşi în grad maxim să ucidă pentru ea. Se poate observa că acelaşi principiu funcționează într-un domeniu care (prin comparaţie) este atât de puțin important, anume critica literară; cea mai brutală lucrare, cea mai înveninată ură față de toţi ceilalţi critici şi față de aproape toţi autorii ar putea veni de la cel mai onest şi dezinteresat critic, de la omul care este preocupat de literatură cu maximum de pasiune și onestitate. Cu cât miza este mai mare, cu atât este mai mare ispita de a-ți pierde cumpătul cu privire la joc. Nu trebuie să supraestimăm caracterul relativ inofensiv al oamenilor mărunți, senzuali, frivoli. Ei sunt nu deasupra, ci dedesubtul unor ispite.

*în jargonul „conțăcesc”, vacanță = „concediu de muncă”. 🙂

 

A. Schweizer misticul? Ultimul paragraf din The Quest of the Historical Jesus

N-aș fi putut bănui că A. Schweizer este atât de mistic în capitolul de final al celebrei (și controversatei sale) lucrări despre Isus cel istoric.

Nu sunt de-acord cu perspectiva lui, dar îmi place ultimul paragraf.

Germana mea a rămas una de școler, așa că primesc bucuros corecturi și „emendații”.

El vine la noi ca unul necunoscut, fără nume, precum în vechime, pe malul mării, a venit la cei care nu știau cine este El. Spune aceleași cuvinte: „Tu însă urmează-Mă!” și ne dă acele sarcini care trebuie împlinite în vremea noastră. El poruncește. Și celor care iau aminte la El, fie înțelepți, fie neînțelepți, li se va dezvălui în pace, munci, conflicte și în suferința pe care s-ar putea să o experimenteze în părtășia Lui, și ca un secret inefabil vor învăța cine este El…

 Als ein Unbekannter und Namenloser kommt er zu uns, wie er am Gestade des Sees an jene Männer, die nicht wussten, wer er war, herantrat. Er sagt dasselbe Wort: Du aber folge mir nach! und stellt uns vor die Aufgaben, die er in unserer Zeit lösen muss. Er gebietet. Und denjenigen, welche ihm gehorchen, Weisen und Unweisen, wird er sich offenbaren in dem, was sie in seiner Gemeinschaft an Frieden, Wirken, Kämpfen und Leiden erleben dürfen, und als ein unaussprechliches Geheimnis werden sie erfahren, wer er ist …

P.S. 03 ianuarie 2013

Vasile Budea îmi propune o traducere ușor diferită, pe care o public mai jos. Aș traduce Aufgabe cu sarcină, nu temă. Iar Unweisen nu cred că e profan. Iar unaussprechliches Geheimnis l-aș traduce totuși cu „taină inefabilă”. Inefabil exact asta înseamnă: care nu poate fi exprimat în cuvinte.

El vine la noi ca un necunoscut şi anonim, (pre)cum confruntase la tărmul mării pe acei bărbaţi care nu ştiură cine a fost El. El spune acelaşi cuvânt: Tu însă urmează-Mă! şi ne aşază în faţa acelor teme, pe care trebuie să le rezolve în vremea noastră. El porunceşte. Şi se va descopri celor ce-L ascultă, înţelepţi şi profani, în ceea ce ei, ca armonie, impact, lupte şi suferinţe pot experimenta în părtăşia Sa, şi ca o taină nepronunţabilă vor descoperi, Cine este El …