Christian reflections



Parcurg acum cap. 19 din Ioan (a doua parte a procesului lui Isus). Evanghelistul surprinde cu o finețe remarcabilă caracterul „numinos” al prezenței lui Hristos. Când autoritățile religioase cer răspicat pedeapsa capitală pentru „blasfemie” („s-a făcut pe sine Fiu de Dumnezeu”), pe Pilat îl apucă teama. Demnitarul roman, care pendulează între pretoriu și zona în care sunt adunați reprezentanții establishmentului iudaic, are un neașteptat fior religios. Îl bântuie o îndoială. Personajul care i-a fost adus la judecată este urmărit cu ferocitate neobișnuită de către adversarii lui. Acuzația este gravă și nu poate fi ignorată. Din acest motiv, Pilat se simte dator să sondeze identitatea învinuitului cu o întrebare care, paradoxal, sugerează răspunsul. Nu poți întreba: „De unde ești Tu?”, dacă nu ai, în străfundul inimii, intuiția nedeslușită că Omul pe care îl ai în față iese din orizontul existenței obișnuite.

Suspansul crește, fiindcă la această întrebare Isus nu dă niciun răspuns.

Anunțuri

Primele două părți ale acestei postări AICI și AICI.

(3) O teologie a martirajului incomplet racordată la realitatea istorică

O altă cauză care contribuie la aversiunea noastră față de catolicism și de papă este racordarea incompletă la realitate a teologiei noastre despre martiraj. Urmăriți poemele și predicile care vorbesc despre martiri. Se vorbește despre Ștefan și despre martirii din primele trei secole creștine. Uneori se face pomenire și de perioada Reformei. Dar nu veți găsi niciodată nimic despre decretul din 7 martie 1526, prin care magistrații din Zürich, oraș care ratificase oficial reforma lui Zwingli, le puneau în vedere „sectanților” anabaptiști că cei care săvârșesc al doilea botez vor fi executați prin înecare! Decretul a fost aplicat la scurtă vreme: umanistul Felix Mantz a fost prima victimă a persecuției aprige declanșate în orașul lui Zwingli. Pe 5 ianuarie 1527, Mantz a fost legat la mâini și la picioare și aruncat în apa rece a râului Limmat. De ce oare nu ne „amintim” nimic de persecuțiile intraprotestante? Răspunsul este simplu: fiindcă imaginarul nostru este dominat de o singură imagine, de factură dostoievskiană: Marele Inchizitor!

Celălalt tom al Actelor martirilor evanghelici, nescris deocamdată, cuprinde faptele viitorilor mucenici. În mod straniu, nu ne tulbură câtuși de puțin întrebarea: dacă statul comunist în care am trăit o jumătate de veac a fost un Antihrist sui generis, unde sunt martirii care s-au luptat cu el până la sânge? De ce trebuie să ne căutăm martirii în primele veacuri și în perioada interbelică ori să considerăm că ei se vor ivi cu miile și cu zecile de mii într-un viitor incert, în urma încleștării cu Antihristul catolic?

Îmi vine în minte inevitabil exemplul bunicii unui bun amic. Toată viața ei, „bunița” (cum este cunoscută în nenumăratele povești pe care le-au auzit despre ea) a tiranizat-o cumplit pe singura ei noră, apelând în mod constant la o variată gamă de tertipuri și înșelăciuni. „Bunița” putea minți cu o dexteritate care devenise, în virtutea obișnuinței, a doua natură. Analizând această tristă prestație, orice credincios onest cu el însuși și-ar fi pus problema destinului veșnic al „buniței” nărăvite în falsuri și prefăcătorii. Numai că „bunița”, departe de a bănui câtuși de puțin că își periclitează mântuirea prin salba de minciuni pe care înșira contenit „mărgărite”, se închipuia înzestrată cu măreață vocație mucenicească; versul favorit din cântarea ei de suflet spune astfel: „Și noi vom proslăvi pe Domnul cu viața sfântă de martir”. Să fi presupus oare, asemenea multor creștini din primele secole, că păcatele grele și repetate, săvârșite după botezul în apă, se spală numai cu botezul sângelui?

Pare-mi că asemenea „buniței” amicului meu suntem și noi. Am conviețuit, vreme de cincizeci de ani, cu Antihristul comunist, dar avem încrederea nezdruncinată că, la urmă de tot, ce n-am făcut în relația cu regimul totalitar ateu vom face în lupa cu Antihristul catolic, sfârșind pe răbojul cu martiri și mărturisitori.

La finalul acestei postări, încă o constatare: ecumenismul din mediul evanghelic seamănă perfect cu girafa care îi smulgea țăranului perplex al lui Preda o singură declarație de uimire: „Acest animal nu există!”

După știința mea, nicio confesiunea evanghelică din România nu este implicată în dialog ecumenic cu Biserica Romei, cu Biserica Ortodoxă, cu evreii ori cu musulmanii, de pe aceste meleaguri ori de aiurea. Nicio confesiune română evanghelică nu are reprezentanți în Consiliul Mondial al Bisericilor. Penticostalii români, de exemplu, nu au reprezentanți nici măcar în Pentecostal World Fellowship (http://pentecostalworldfellowship.org/member-organizations/), necum la Geneva!

Și atunci mă întreb: cum a ajuns himerica girafă a ecumenismului să populeze într-un număr atât de mare imaginarul nostru teologic? Unde există, în carne și oase, în statistici și documente publice, mult clamatul ecumenism de care se face vorbire, pe tonuri isterice, în blogosfera românească?

Există cu adevărat, pe hornul evanghelic, un drob de sare ecumenist care stă să ne pice în cap, sau este el nălucirea unor spirite „entuziaste”, prinse în plasa propriilor lor speculații și sofisme?


Drobul de sare al ecumenismului bântuie constant somnul teologic agitat al coreligionarilor mei. Putem scăpa de orice vis urât, dar nu de coșmarul ecumenist. Bolovanii uriași ai ecumenismului pândesc pe toate hornurile și cea mai famelică pisică, dând din coadă pe lângă ei ori adulmecându-i cu mustățile, ar putea să-i prăvălească în capetele enoriașilor. Suntem bântuiți la răstimpuri de obsesia calculării datei la care ar trebui să-și facă apariția Antihristul. Crezul de la Niceea-Constantinopol, în variantă revizuită ar suna astfel: „Îl aștept mai întâi pe Antihrist, apoi pe Hristos, apoi învierea morţilor şi la final viaţa veacului ce va să vie.”

Între spaimele eshatologice ale evanghelicului tipic se numără catolicismul, ortodoxia și Uniunea Europeană. În rolul de „supporting actors” mai figurează în scenariul apocaliptic Rusia și China, pe post de „Gog și Magog”.

În postarea de față mă voi ocupa exclusiv de catolicism.

După vizita recentă a Papei Francisc la Constantinopol, antenele evanghelicului român au început să freamăte. Se pregătește ceva. Agenda papei arată cel puțin suspect. După ce le-a făcut curte penticostalilor americani (Kenneth Copeland) și celor italieni, papa a vizitat o moschee. În final a căzut la pace, în mod perfid, cu ortodocșii din Fanar.

În mod cu totul straniu, evanghelicul român se simte, ori chiar se știe, persecutat de Biserica Catolică. Dar care să fie oare originea acestei false memorii și a aversiunii față de catolicism care decurge din ea? Căci interacțiunea evanghelicilor români cu Biserica Catolică a fost cvasiinexistentă. După știința mea, nu există în istoriografia evanghelicilor români nici cea mai vagă mărturie privind eventuale acțiuni represive care să fi fost îndreptate împotriva lor de către o autoritate catolică (bisericească ori seculară). Totuși, evanghelicul de rând simte în viscere că papa este un personaj nefast și că vizita lui la Constantinopol nu miroase a bine. Dincolo de zâmbete și amabilități, se clocesc în mod cert planuri sinistre. Nu mai este mult și se declanșează persecuția. Antihristul (în ipostaza lui catolică) pândește după cortină, gata să ne ia în coarne.

Cauzele apariției falsei memorii a evanghelicilor despre „(non)relația” cu Biserica Romană sunt multiple. Le voi lua pe cele care mi se par mai evidente:

(1) Identificarea evanghelicului român cu Martin Luther

Deși între luteranism și neoprotestantismul românesc legătura este subțire și indirectă (în sensul că teologia luterană nu a influențat gândirea vreunuia dintre liderii neoprotestanți români), ca neoprotestanți ne punem din reflex în galoșii reformatorului german. Excomunicarea lui Luther de către Papa Leon al X-lea, prin bula Decet Romanum Pontificem, e resimțită de evanghelicul român ca o excomunicare a lui însuși, illo tempore.

Desigur, identificarea cu Luther are limite. De pildă, Luther boteza copii nou-născuți, practică respinsă în mediul evanghelic românesc, și credea în pururea fecioria Mariei. Către finalul vieții, reformatorul din Wittenberg a scris un virulent tratat antiiudaic („Despre iudei și minciunile lor”) care l-ar face pe evanghelicul român, susținător înfocat al statului laic Israel, să zâvrle cât colo șoșonii teologici străini cu care prea ușor se lasă încălțat. Să mai punem la socoteală că Luther nu i-a avut nicicum la inimă pe anabaptiști, cei care se rebotezau la maturitate. De fapt, dacă vrem cu adevărat să ne găsim precursori în epoca Reformei, mai logic ar fi să ne punem în pielea tăbăcită a anabaptiștilor, fiindcă ei au fost calul de bătaie al tuturor confesiunilor religioase majore (catolică, luterană, calvină, zwingliană). În 1529 formațiunile statale protestante au validat decretele imperiale de reprimarea a anabaptiștilor, iar în 1531 Luther și Melanchthon ajunseseră să fie de acord cu pedeapsa capitală aplicată predicatorilor anabaptiști și adepților lor care persistau în „erezie”. Pentru informații detaliate, vedeți lucrarea Lutheran Reformers against Anabaptists, de John Stanley Oyer.

(va urma)


Fiindcă am parcurs recent cu atenție Ps. 122, vă propun o serie de meditații pe acest subiect.

Psalmul 122, un imn dedicat Ierusalimului pământesc și frumuseții lui, ne reamintește tuturor că suntem pelerini către o cetate – Ierusalimul ceresc. Pe de o parte mergem către civitas Dei, pe de altă parte, știm că ea vine spre noi, după cum dă mărturie ultima carte a Bibliei, Apocalipsa.

1. „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului!”

Asemenea tuturor evreilor, psalmistul avea datoria de a urca la Ierusalim de trei ori pe an pentru principalele sărbători iudaice. Tradiția aceasta străveche a fost respectată inclusiv de Isus și de părinții lui. Primul verset exprimă bucuria autorului că i se face propunerea de a urca la Ierusalim. În mod tradițional, Psalmul 122 i-a fost atribuit lui David, însă este mai probabil ca el să fi fost scris de cineva care nu locuia la Ierusalim, ci mergea în capitala Iudeii numai la praznicele mari.

Psalmistul se bucură că are prilejul de a merge la Ierusalim, fiindcă pelerinajul către sfânta cetate nu avea loc foarte des. Pentru oameni legați de muncile câmpului, cum erau evreii la vremea scrierii Ps. 122, o vizită la Ierusalim presupunea un efort deosebit. Numai cei care trăiesc la țară și sunt prinși în ritmul foarte intens al muncilor agricole își pot da seama ce sacrificiu însemna urcarea la Ierusalim. Totuși, psalmistul și tovarășii lui de drum sunt bucuroși să pună capăt activităților de rutină și să urce la Ierusalim. Această evadare din cotidian trebuie să fi fost prilej de mare bucurie.

Mă întreb dacă și pentru creștinii contemporani participarea la Casa Domnului este un prilej de bucurie la fel de intensă? În orice caz, psalmistul se bucură la gândul că se va întâlni cu Dumnezeu și că va putea să-I laude numele.

2. „Picioarele ni se opresc în porțile tale, Ierusalime!”

Textul ebraic nu spune „picioarele mi se opresc”, ci „picioarele ni se opresc”. Experiența la care participă psalmistul este una colectivă. Autorul are un moment de contemplare și lasă ca atmosfera locului să-i pătrundă ființa. A fost multă vreme departe de Ierusalim, iar acum își poate astâmpăra dorul după Cetatea Sfântă.

3. „Ierusalime, tu ești zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată”

Versetul dă glas admirației psalmistului față de frumusețea și simetria cetății. Pentru cineva care venea dintr-un sat sau dintr-un cătun, imaginea Ierusalimului înconjurat cu un zid din piatră, din blocuri înalte și groase, va fi fost impresionată. Aceeași admirație îi însuflețește, o mie de ani mai târziu, pe ucenicii care privesc Templul și clădirile din jurul lui: „Când a ieşit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui i-a zis: ‘Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!’ Isus i-a răspuns: ‘Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată’” (Marcu 13:1-2).

Prin aceasta Isus Hristos caută să ne desprindă privirile de la lucrurile pământești pentru a ni le îndrepta către cele cerești.

4. „Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului”

Deși Ierusalimul pământesc nu era și nu este foarte înalt, prin comparație cu celelalte localități din jur, adesea Scriptura prezintă drumul spre Ierusalim ca o ascensiune. Cel care se duce la Ierusalim se înalță cu inima și cu sufletul, fiindcă se apropie de Dumnezeu. Și fiindcă Dumnezeu este deasupra întregii creații, orice întâlnire cu El presupune „înălțarea” închinătorului.

„…ca să laude Numele Domnului”

Scopul închinării nu trebuie să aibă în centru omenescul. În centrul închinării trebuie să fie Dumnezeu. Când alte lucruri ajung să ocupe spațiul pe care, de drept, trebuie să-L ocupe numai Dumnezeu, închinarea devine idolatră.

(va urma)


We cannot achieve true humility unless we have a strong love (eros is the Greek word) for the divine things and contempt for the present ones.

***

Let us then acquire that height which comes by humility. Let us look into the nature of human things, that we may kindle with the longing desire of the things to come; for in no other way is it possible to become humble, except by the love of what is divine and the contempt of what is present. For just as a man on the point of obtaining a kingdom, if instead of that purple robe one offer him some trivial compliment, will count it to be nothing; so shall we also laugh to scorn all things present, if we desire that other sort of honor. Do ye not see the children, when in their play they make a band of soldiers, and heralds precede them and lictors, and a boy marches in the midst in the general’s place, how childish it all is? Just such are all human affairs; yea and more worthless than these: to-day they are, and to-morrow they are not. Let us therefore be above these things; and let us not only not desire them, but even be ashamed if any one hold them forth to us. For thus, casting out the love of these things, we shall possess that other love which is divine, and shall enjoy immortal glory.

Κτησώμεθα τοίνυν τὸ διὰ ταπεινοφροσύνης ὕψος· ἐπισκεψώμεθα τῶν ἀνθρωπίνων τὴν φύσιν, ἵνα ἐκκαῶμεν τῷ πόθῳ τῶν μελλόντων. ῾Ετέρως γὰρ οὐκ ἔστι γενέσθαι ταπεινὸν, ἀλλ’ ἢ διὰ τοῦ τῶν θείων ἔρωτος καὶ τῆς τῶν παρόντων ὑπεροψίας. ῞Ωσπερ γὰρ εἴ τις βασιλείας ἐπιτυγχάνειν μέλλοι, εἶτα ἀντὶ τῆς ἁλουργίδος ἐκείνης ἰδιωτικήν τινά τις αὐτῷ παράσχοι τιμὴν, οὐδὲν αὐτὴν εἶναι ἡγήσεται· οὕτω καὶ ἡμεῖς πάντων καταγελασόμεθα τῶν παρόντων, εἰ τῆς τιμῆς ἐπιθυμήσαιμεν ἐκείνης. Οὐχ ὁρᾶτε τοὺς παῖδας, ὅταν παίζοντες τάξιν ποιῶσι, καὶ στρατιώτας, καὶ προηγῶνται αὐτῶν κήρυκες καὶ ῥαβδοῦχοι, καὶ μέσος ὁ παῖς ἐν χώρᾳ ἄρχοντος βαδίζῃ, ὡς παιδικὰ τὰ γινόμενα; Τοιαῦτά ἐστι τὰ ἀνθρώπινα, καὶ τούτων εὐτελέστερα, σήμερον ὄντα καὶ αὔριον οὐκ ὄντα. ῾Υψηλότεροι τοίνυν γενώμεθα τούτων, καὶ μὴ μόνον αὐτῶν μὴ ἐπιθυμῶμεν, ἀλλὰ καὶ αἰσχυνώμεθα εἴ τις ἡμῖν ταῦτα προτείνοι. Οὕτω γὰρ τὸν τούτων ἐκβαλόντες ἔρωτα, τὸν θεῖον ἐκεῖνον ἕξομεν, καὶ τῆς ἀθανάτου δόξης ἀπολαύσομεν·


schw

This week I had a very interesting conversation with professor H.K. about Barth and Schweitzer. I find the latter a very intriguing figure, one I cannot utterly comprehend. Schweitzer wrote a few masterful theological works, was a consummate musician, and famously worked as a missionary in Africa for a long time. For most of us, it’s hard enough to get a small measure of accomplishment in one field, let alone three! I am amazed that he could achieve so much during a period marked by two world wars, so much disease, dissolution of values and death.

I have read large chunks of his The Quest of the Historical Jesus and now I am browsing through his Out of My Life and Thought. Here is one excerpt which deserves special mention. Emphasis is mine.

The Gospel of Jesus that tells us to expect the end of the world turns us away from the path of immediate action towards service in behalf of the Kingdom of God. It urges us to seek true strength through detachment from this world in the spirit of the Kingdom of God. The essence of Christianity is an affirmation of the world that has passed through a negation of the world. Within a system of thought that denies the world and anticipates its end, Jesus sets up the eternal ethic of active love!

I find that stimulating because, as a Pentecostal, I find myself surrounded by people who are so much eschatologically-oriented, that they tend to neglect the „ethic of active love”. Small religious communities living on the verge of the eschaton tend to negate so much (and sometimes so violently) the world, that they have no time for Bach’s music or for medical ministry in Africa. Schweitzer’s interpretation of the Gospel feels so compelling because it was embodied in a robust and authentic manner by a man who, though perceived as „liberal” by his detractors, strikes me as a Christ-like figure who was passionate for the truth and who lived a life worthy of his Master.

Here is another excerpt:

The true understanding of Jesus is the understanding of will acting on will. The true relation to Him is to become His. Christian piety of any and every sort is valuable only insofar as it means the surrender of our will to Him.

Analyze your will scrupulously in light of this quotation and, if you are honest, you will be dismayed upon realizing how much „unsurrendered” will there is left in the recesses of your heart!


Nu m-am învrednicit să citesc Marele cuvânt catehetic decât foarte recent, în traducerea făcută de T. Bodogae. Versiunea românească e fluentă, dar am senzația că nu e foarte exactă în raport cu originalul. Verificând următorul pasaj (din cap. 35) mi-am reconfirmat impresia că traducerile din seria PSB veche sunt inutilizabile într-o lucrare științifică. Cine vrea să le citeze în lucrări de erudiție ar face bine să lucreze cu traduceri din serii precum Sources Chrétiennes etc.

Iau câteva exemple.

Grigorie scrie despre „restaurarea (τὴν ἀποκατάστασιν) la o stare fericită și dumnezeiască, separată de orice tristețe (κατηφείας)”. Ultima secvență (cu italice) a fost omisă de traducătorul român.

Tradus exact, Grigorie spune că „nu toate cele care primesc prin înviere întoarcerea la existență se întorc la aceeași viață…” T. Bodogae falsifică textul astfel: „Nu toți câți și învrednicesc de înviere prin Botez ajung să și guste îndată din acea viață…”

Ar mai fi câteva exemple din acelaşi paragraf. Îmi imaginez că la o cercetare amănunţită ar ieşi la iveală zeci de probleme. Mai remarc aici doar că Bodogae nu s-a putut hotărî cum e mai bine să traducă secvența ὕδωρ μυστικόν („apă mistică”), așa ca a tradus-o în două feluri: „apă mistică” și „apa cea plină de taină”.

În orice caz, scopul postării de față nu este să prezinte o evaluare a versiunii românești, ci să prezinte pasajul clasic în care găsim doctrina apocatastazei, pentru care este cunoscut Grigorie al Nyssei. Învățătura aceasta este respinsă de Biserica Ortodoxă, așa că Sf. Grigorie i se iartă (nu fără o oarecare jenă) această abatere de doctrină care în cazul lui Origen s-a dovedit impardonabilă.

Traducerea de după textul grec îmi aparține. Nu sunt bun cunoscător de greacă patristică așa că accept cu bucurie diortosiri de la capete mai luminate. Precizez că am tradus gr. loutron prin „îmbăiere”, însă termenul se referă la botez, nu la o simplă îmbăiere.

μὴ δύνασθαι δέ φημι δίχα τῆς κατὰ τὸ λουτρὸν ἀναγεννήσεως ἐν ἀναστάσει γενέσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐ πρὸς τὴν τοῦ συγκρίματος ἡμῶν ἀνάπλασίν τε καὶ ἀναστοιχείωσιν βλέπων· πρὸς τοῦτο γὰρ δεῖ πάντως πορευθῆναι τὴν φύσιν οἰκείαις ἀνάγκαις κατὰ  τὴν τοῦ τάξαντος οἰκονομίαν συνωθουμένην, κἂν προσλάβῃ τὴν ἐκ τοῦ λουτροῦ χάριν, κἂν ἄμοιρος μείνῃ τῆς τοιαύτης μυήσεως· ἀλλὰ τὴν ἐπὶ τὸ μακάριόν τε καὶ θεῖον καὶ πάσης κατηφείας κεχωρισμένον ἀποκατάστασιν. οὐ γὰρ ὅσα δι’ ἀναστάσεως τὴν ἐπὶ τὸ εἶναι πάλιν ἐπάνοδον δέχεται, πρὸς τὸν αὐτὸν ἐπάνεισι βίον, ἀλλὰ πολὺ τὸ μέσον τῶν τε κεκαθαρμένων καὶ τῶν τοῦ καθαρσίου προσδεομένων ἐστίν. ἐφ’ ὧν γὰρ κατὰ τὸν βίον τοῦτον ἡ διὰ τοῦ λουτροῦ προκαθηγήσατο κάθαρσις, πρὸς τὸ συγγενὲς τούτοις ἡ ἀναχώρησις ἔσται· τῷ δὲ καθαρῷ τὸ ἀπαθὲς προσῳκείωται, ἐν δὲ τῇ ἀπαθείᾳ τὸ μακάριον εἶναι οὐκ ἀμφιβάλλεται. οἷς δὲ προσεπωρώθη τὰ πάθη καὶ οὐδὲν προσήχθη τῆς κηλῖδος καθάρσιον, οὐχ ὕδωρ μυστικόν, οὐκ ἐπίκλησις θείας δυνάμεως, οὐχ ἡ ἐκ μεταμελείας διόρθωσις, ἀνάγκη πᾶσα καὶ τούτους ἐν τῷ καταλλήλῳ γενέσθαι. κατάλληλον δὲ τῷ κεκιβδηλευμένῳ χρυσίῳ τὸ χωνευτήριον, ὡς τῆς ἐμμιχθείσης αὐτοῖς κακίας ἀποτακείσης μακροῖς ὕστερον αἰῶσι καθαρὰν ἀποσωθῆναι τῷ θεῷ τὴν φύσιν. ἐπεὶ οὖν ῥυπτική τίς ἐστι δύναμις ἐν τῷ πυρὶ καὶ τῷ ὕδατι, οἱ διὰ τοῦ ὕδατος τοῦ μυστικοῦ τὸν τῆς κακίας ῥύπον ἀποκλυσάμενοι τοῦ ἑτέρου τῶν καθαρσίων εἴδους οὐκ ἐπιδέονται· οἱ δὲ ταύτης ἀμύητοι τῆς καθάρσεως ἀναγκαίως τῷ πυρὶ καθαρίζονται.

Ce spun este că fără baia nașterii din nou (ἀναγεννήσεως) omul nu poate să aibă parte de înviere; dar nu am în vedere plăsmuirea din nou şi refacerea trupului nostru compus ‒ căci spre aceasta trebuie să meargă firea [noastră] fiind constrânsă de necesităţile proprii, potrivit iconomiei celui care a rânduit [astfel], fie că primește harul îmbăierii, fie că rămâne lipsită de o asemenea inițiere ‒ ci restaurarea (τὴν ἀποκατάστασιν) la o stare fericită și dumnezeiască, separată de orice tristețe (κατηφείας).

Căci nu toate cele care primesc prin înviere întoarcerea la existență se întorc la aceeași viață, fiindcă mare este distanța dintre cei curățiți și cei care [încă] au nevoie de curățire. Pentru cei a căror curățire s-a produs mai înainte, în viața aceasta, prin îmbăiere, pentru aceștia retragerea (ἀναχώρησις) va fi către ceva înrudit. Negreșit, curăției i se asociază nepătimirea, iar în nepătimire este fericire.

Cât despre cei ale căror patimi s-au învârtoșat și pentru a căror întinare nu s-a aplicat nicio curățire, nici apă mistică (ὕδωρ μυστικόν), nici invocarea (ἐπίκλησις) puterii dumnezeiești, nici îndreptare prin pocăință (μεταμελείας), este necesar ca și aceștia să existe în ceva potrivit cu starea lor ‒ după cum pentru aurul amestecat [cu zgură] potrivit este cuptorul ‒ încât răul care s-a amestecat cu ei să fie îndepărtat după îndelungi veacuri și natura lor să fie curățită și izbăvită pentru Dumnezeu. Deci, fiindcă există o putere curățitoare în foc și în apă, cei care prin apa mistică și-au spălat întinăciunea răutății nu mai au nevoie de cealaltă formă de curățire. Dar cei care nu au fost inițiați în această curățire în mod necesar sunt curățiți prin foc.

Pagina următoare »