Christian reflections



I am fascinated by Augustine’s correspondence, a selection of which has been published in the Leob Classical Library.

Here is a fragment from Letter XXII, written by Augustine to his bishop, Aurelius. The translation below is taken from the NFNF.

According to a footnote in the LCL volume, the practice of drunkeness at the martyrs tombs was widespread. Ps.-Cyprian, Dupl. Martyr. 25: “annon videmus ad martyrum memorias Christianum a Christiano cogi ad ebrietatem?” Ambrose, Helia 17.62: “calices ad sepulchra martyrum deferunt atque illic in vesperam bibunt”.

These revels seem to have emerged due to an attempt to give a Christian face to a pagan festival (Parentalia or Feralia) celebrated on the tombs of the dead.

With so much nominal Christianity in Augustine’s time, no wonder that the Donatist (=Puritan?) church was so strong in Africa.

***

 2. Know, therefore, most blessed lord, venerable for the superlative fulness of your charity, that I do not despair, but rather cherish lively hope that, by means of that authority which you wield, and which, as we trust, has been committed to your spirit, not to your flesh alone, our Lord and God may be able, through the respect due to councils and to yourself, to bring healing to the many carnal blemishes and disorders which the African Church is suffering in the conduct of many, and is bewailing in the sorrow of a few of her members. For whereas.the apostle had in one passage briefly set forth as fit to be hated and avoided three classes of vices, from which there springs an innumerable crop of vicious courses, only one of these—that, namely, which he has placed second—is very strictly punished by the Church; but the other two, viz. the first and third, appear to be tolerable in the estimation of men, and so it may gradually come to lass that they shall even cease to be regarded as vices. The words of the chosen vessel are these: “Not in rioting and drunkenness, not in chambering and wantonness, not in strife and envying: but put ye on the Lord Jesus Christ, and make not provision for the flesh, to fulfil the lusts thereof.”47

3. Of these three, then, chambering and wantonness are regarded as crimes so great, that any one stained with these sins is deemed unworthy not merely of holding office in the Church, but also of participation in the sacraments; and rightly so. But why restrict such censure to this form of sin alone? For rioting and drunkenness are so tolerated and allowed by public opinion, that even in services designed to honour the memory of the blessed martyrs, and this not only on the annual festivals (which itself must be regarded as deplorable by every one who looks with a spiritual eye upon these things), but every day, they are openly practised. Were this corrupt practice objectionable only because of its being disgraceful, and not on the ground of impiety, we might consider it as a scandal to be tolerated with such amount of forbearance as is within our power. And yet, even in that case, what are we to make of the fact that, when the same apostle had given a long list of vices, among which he mentioned drunkenness, he concluded with the warning that we should not even eat bread with those who are guilty of such things?48 But let us, if it must be so, bear with these things in the luxury and disorder of families, and of those convivial meetings which are held within the walls of private houses; and let us take the body of Christ in communion with those with whom we are forbidden to eat even the bread which sustains our bodies; but at least let this outrageous insult be kept far away from the tombs of the sainted dead, from the scenes of sacramental privilege, and from the houses of prayer. For who may venture to forbid in private life excesses which, when they. are practised by crowds in holy places, are called an honouring of the martyrs?

4. If Africa were the first country in which an attempt were made to put down these things, her example would deserve to be esteemed worthy of imitation by all other countries;49 but when, both throughout the greater part of Italy and in all or almost all the churches beyond the sea, these practices either, as in some places, never existed, or, as in other places where they did exist, have been, whether they were recent or of long standing, rooted out and put down by the diligence and the censures of bishops who were holy men, entertaining true views concerning the life to come;—when this, I say, is the case, do we hesitate as to the possibility of removing this monstrous defect in our morals, after an example has been set before us in so many lands?
[…]
6. Since, however, these drunken revels and luxurious feasts in the cemeteries are wont to be regarded by the ignorant and carnal multitude as not only an honour to the martyrs, but also a solace to the dead, it appears to me that they might be more easily dissuaded from such scandalous and unworthy practices in these places, if, besides showing that they are forbidden by Scripture, we take care, in regard to the offerings for the spirits of those who sleep, which indeed we are bound to believe to be of some use, that they be not sumptuous beyond what is becoming respect for the memory of the departed, and that they be distributed without ostentation, and cheerfully to all who ask a share of them; also that they be not sold, but that if any one desires to offer any money as a religious act, it be given on the spot to the poor. Thus the appearance of neglecting the memory of their deceased friends, which might cause them no small sorrow of heart, shall be avoided, and that which is a pious and honourable act of religious service shall be celebrated as it should be in the Church. This may suffice meanwhile in regard to rioting and drunkenness. [1]


46 We adopt the conjectural reading “conciliorum.” Compare sec. 4, p. 240.

47 Rom. xiii. 13, 14.

48 I Cor. v. II.

49 Manifestly the correct punctuation here is: Haec si prima Africa tentaret auferre, a caeteris terris imitatione digna esse deberet.

[1] P. Schaff, The Nicene and Post-Nicene Fathers Vol. I. The confessions and letters of St. Augustin with a sketch of his life and work.


I just finished reading Clement of Alexandria’s Exhortation to the Greeks. A masterful treatise, with very powerful rhetoric, full of allusions to and quotations from the classical literature. Clement does know how to turn the (literary) tables on his pagan adversaries.

Much of what Clement writes is of course not very congenial to a 21st century Romanian Evangelical (much less to a Pentecostal). However, I read him with great interest, especially that he sounds so exotic.

I am not sure that I understand salvation the way he does, as an initiation into some divine mysteries, but I concede that the imagery he uses could be very appealing for a pagan society. He stresses a lot the idea of incorruption and immortality which, of course, can be found in some of Paul’s letters.

Reading the bilingual edition published in the LCL was more than I had bargained for. So many plays and words that cannot be rendered properly into English.

Below is a quotation from chapter 12, in which he rails against “customs” (that is, pagan customs) which seek to entice and ensnare those to whom Clement is writing. Note the rich imagery taken from the Odyssey. The Christian should bind himself to the cross, much like the ancient hero bound himself to the mast of his ship.

The English text published here is taken from the Ante-Nicene Fathers.

***

Let us then avoid custom as we would a dangerous headland, or the threatening Charybdis, or the mythic sirens. It chokes man, turns him away from truth, leads him away from life: custom is a snare, a gulf, a pit, a mischievous winnowing fan.

“Urge the ship beyond that smoke and billow.”168

Let us shun, fellow-mariners, let us shun this billow; it vomits forth fire: it is a wicked island, heaped with bones and corpses, and in it sings a fair courtesan, Pleasure, delighting with music for the common ear.

“Hie thee hither, far-famed Ulysses, great glory of the Achaeans;

Moor the ship, that thou mayest hears diviner voice.”169

She praises thee, O mariner, and calls thee illustrious; and the courtesan tries to win to herself the glory of the Greeks. Leave her to prey on the dead; a heavenly spirit comes to thy help: pass by Pleasure, she beguiles.

“Let not a woman with flowing train cheat you of your senses,

With her flattering prattle seeking your hurt.”

Sail past the song; it works death. Exert your will only, and you have overcome ruin; bound to the wood of the cross, thou shalt be freed from destruction: the word of God will be thy pilot, and the Holy Spirit will bring thee to anchor in the haven of heaven. Then shalt thou see my God, and be initiated into the sacred mysteries, and come to the fruition of those things which are laid up in heaven reserved for me, which “ear hath not heard, nor have they entered into the heart of any.”170

[1]


168 Odyss., xii. 219.

169 Odyss., xii. 184.

170 1 Cor. ii. 9.

[1] A. Roberts, J. Donaldson, & A. C. Coxe, The Ante-Nicene Fathers Vol. II : Translations of the writings of the Fathers down to A.D. 325. Fathers of the second century: Hermas, Tatian, Athenagoras, Theophilus, and Clement of Alexandria.


Celebre cuvinte despre post a rostit Antim Ivireanul.

Filonul lor este însă Ioan Hrisostomul, care folosește ca bază un text din Sf. Pavel.

Să o luăm cronologic.

La început a fost Pavel.

εἰ δὲ ἀλλήλους δάκνετε καὶ κατεσθίετε, βλέπετε μὴ ὑπ᾽ ἀλλήλων ἀναλωθῆτε. (Gal 5:15)

Dar dacă vă muşcaţi şi vă mîncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii. (Gal 5:15)

Apoi a fost Ioan Hrisostomul (Omilii la statui, III).

Νηστευέτω καὶ στόμα ἀπὸ ῥημάτων αἰσχρῶν καὶ λοιδορίας. Τί γὰρ ὄφελος ὅταν μὲν ὀρνίθων καὶ ἰχθύων ἀπεχώμεθα, τοὺς δὲ ἀδελφοὺς δάκνωμεν καὶ κατεσθίωμεν; ῾Ο κακηγορῶν ἀδελφικὰ κρέα ἔφαγεν, τὴν σάρκα τοῦ πλησίον ἔδακε. Διὰ τοῦτο καὶ Παῦλος ἐφόβησεν εἰπών· Εἰ δὲ ἀλλήλους δάκνετε καὶ κατεσθίετε, βλέπετε μὴ ὑπὸ ἀλλήλων ἀναλωθῆτε.

5. Să postească şi gura, ferindu-se de cuvinte ruşinoase şi de ocări. Căci ce folos ar fi să postim de pasări şi peşte, şi să muşcăm şi să mâncăm pe fraţii noştri? Cel care bârfeşte mănâncă carne frăţească, muşcă trupul aproapelui, de aceea ne-a înfricat şi Pavel, zicând: (Gal. 5, 15). „Dacă însă vă veţi muşca şi vă veţi mânca între voi, vedeţi să nu vă mistuiţi unul pe altul”.

(Sursa traducerii și a cacofoniei, AICI) 🙂

Apoi a fost Antim Ivireanul:

Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode? Că Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte, care se feresc de cele oprite.


continuare de AICI.

O întâlnire neașteptată (v. 3)

Isus îi iese înainte lui Saul, pe drumul Damascului. I se descoperă în putere, într-o lumină orbitoare, vorbindu-i pe un ton mustrător.

Saul este năucit să afle că persecuția împotriva celor pe care el îi socotea eretici este de fapt persecuție împotriva lui Hristos însuși.

Lumea din jurul lui Saul s-a năruit în câteva secunde, fiindcă Hristosul înviat i-a tăiat calea.

Orbul care ajunge să vadă (v. 8)

Înainte de a-l întâlni pe Hristos, Saul vedea cu ochii fizici, dar era orb spiritual.

După întâlnirea cu Hristos devine orb fizic, dar începe să vadă adevărul. Își dă seama de propria nemernicie, de faptul că râvna lui era fără pricepere. Ceea ce socotea el a fi pe placul lui Dumnezeu era de fapt persecuție și hulă împotriva Fiului lui Dumnezeu.

Peste mai bine de 30 de ani, Saul încă își aducea aminte de starea lui dinainte de întâlnirea cu Hristos:

Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! (1 Tim. 1:13)

Ca o ironie, cel care îi ducea pe alții legați este el însuși dus de alții, în cetate.

În școala suferinței (v. 11)

Pavel trece printr-o perioadă de pregătire de 3 zile, timp în care nu mănâncă și nu bea, ci doar se roagă.

Aceasta este pocăința lui Saul, care are timp să reflecteze la viața sa și la relația lui cu Dumnezeu

Aducând textul în lumea noastră, aș spune că adesea Dumnezeu ne iese în cale prin suferințe, fiindcă nu de puține ori suntem prea ocupați cu lucruri despre care spunem că sunt „pentru Dumnezeu”. Și Saul era ocupat cu lucruri pentru Dumnezeu.

Vindecare și umplere cu Duhul Sfânt (v. 17-18)

După trei zile și trei nopți în care n-a mâncat nimic, perioadă de așteptare care trebuie să i se fi părut foarte lungă, Saul primește vizita lui Anania, un ucenic care își pune mâinile peste Saul, aducându-i vindecarea.

O transformarea greu de imaginat ori de crezut (v. 20-21)

Anania cunoștea prea bine reputația lui Saul. Știa ce au suferit la Ierusalim credincioșii, din cauza lui Saul, de aceea nu putea concepe că Saul s-a pocăit.

Saul, din prigonitor al lui Hristos, ajunge un propovăduitor al Evangheliei. Sinagogile în care trebuia să intre pentru a-i depista pe ucenicii lui Hristos sunt sinagogile în care îl predică acum pe Hristosul cel înviat.


Pasajul prezintă convertirea dramatică a lui Saul din Tars, cel supranumit „apostol al neamurilor” fiindcă a lucrat la propovăduirea evangheliei mai mult decât oricare dintre apostoli. Deoarece Dumnezeu l-a ales și l-a pus deoparte pentru o misiune specială, astăzi și cei care nu fac parte din Israelul după trup pot deveni copii ai lui Avraam prin credință.

Un om transformat de harul lui Dumnezeu

Prima parte a cap. 9 din Fapte se oprește asupra lui Saul din Tars, pentru a ne spune ce fel de om era și cum a lucrat Dumnezeu în viața lui, transformându-l dintr-un prigonitor aprig al lui Hristos într-un propovăduitor al Evangheliei, plin de înflăcărare.

Fiindcă e vorba de primii ani de după înălțarea lui Isus, cei care l-au primit pe Hristos că mântuitor, ca fiu al lui Dumnezeu, încă se adună în sinagogi (v. 2).

Saul − martor și complice la uciderea primului martir

Încă de pe primele pagini ale cărții Fapte citim că noua credință („Calea”, cum este ea numită) este întâmpinată cu ostilitate. Autoritățile nu doar că o resping, ci o și persecută. Între cei mai înfocați persecutori este un tânăr foarte bine educat în gruparea fariseilor, una dintre cele mai stricte grupări religioase din iudaism. Acest tânăr se afla în Ierusalim când a început persecuția împotriva Bisericii. A fost martor la uciderea diaconului Ștefan, căci păzise hainele oamenilor care aruncau cu pietre în cel ce avea să devină primul martir al Bisericii. Episodul ilustrează calibrul spiritual al lui Ștefan: în timp ce este lovit cu pietre, martirul mijlocește pentru asasinii săi, cerându-i lui Dumnezeu să nu le țină în seamă această crimă.

Saul nu doar că a fost martor la uciderea lui Ștefan, ci a și consimțit la acest linșaj motivat religios. A fost întru totul de-acord. Ba chiar a socotit că trebuie să se implice el însuși în arestarea celor pe care îi socotea vinovați de abatere de la căile strămoșești.

Inchizitor la Ierusalim și Damasc

În cap. 8 îl găsim foarte activ în Ierusalim, în postura de inchizitor, intrând în case, probabil însoțit de alți zeloți,  și arestând femei și bărbați despre care avea informații că l-au primit pe Hristos. Mulți dintre cei arestați sunt puși în temniță. Situația este foarte grea pentru Biserică, fiindcă asupra unora dintre credincioși planează amenințarea cu moartea.

Râvna lui Saul pentru iudaismul părinților săi este atât de mare, încât nu se mulțumește cu faptul că a făcut prăpăd în Ierusalim, determinând plecarea multor credincioși, ci se gândește să cerceteze și sinagogile din Damasc, oraș aflat la vreo 200 de km în Nord-Est.

În acest scop, cere scrisori de împuternicire de la marii preoți din Ierusalim, astfel încât misiunea lui să aibă acoperire oficială, iar arestările operate în rândul evreilor din Ierusalim să aibă loc fără opreliști.

(Va urma)


Mă întreb: oare sunt singurul pentru care închinarea (în context evanghelic) constituie uneori o experiență aducătoare de frustrări?

Să o luăm sistematic, pe domenii.

1) Instrumentele

Nu sunt de principiu împotriva instrumentelor zgomotoase, dar încep să am îndoieli tot mai serioase cu privire la locul chitarelor electronice și al tobelor în bisericile noastre.

Chitarele electronice ne sfredelesc „criierii capului”, iar tobele ne toacă nervii mărunt-mărunt.

Când se termină „numerele” la chitară electronică + baterii, te simți fericit că poți să-ți auzi din nou gândurile.

Înțeleg că trebuie să-i ținem pe tineri în biserică. Dar oare cu prețul alienării altor categorii de închinători?

2) Nivelul sonor

Pesemne că am făcut deja „sindrom de pensionar”. Nu mai suport decibelii la care se cântă uneori în bisericile noastre.

În materie de sonorizare, cred că „less is more”.

3) Polifonie inoportună

Aș prefera ca linia melodică a cântărilor „în comun” să fie una singură, ca să nu trebuiască să fac prea multă echilibristică muzicală în încercarea de a mă aciua pe liniile complicatului portativ de pe care pare să cânte „trupa” care ne conduce.

Cu atâta polifonie câtă ni se livrează uneori, în mod foarte profesionist, ce-i drept, nu mai știu pe care linie melodică să mă cocoț. Fiindcă nu mă pot lăuda cu ureche muzicală, ajung inevitabil să „pic între coarde”, iar rezultatul este probabil un falset. Noroc că volumul muzicii este oricum prea tare și vecinii de bancă nu mă aud. (Dar mai știi?)

4) Inconodulismul de sorginte tehnologică

Aici e cel mai mult de comentat.

Evanghelicii sunt inconoclaști în sensul că nu acceptă intermedierea icoanelor în închinare, dar sunt inconoduli în sensul că uneori difuzează filmulețe cu „Isus” menite (probabil) să stimuleze imaginația închinătorilor (și să le sporească evlavia?).

Cred că e a doua oară, în interval de șase luni, când văd iarăși scena sângeroasă a răstignirii (cu Jim Caviezel în rolul lui Isus) proiectată la timpul de închinare. Muzica de pe fundal e repetitivă, apăsătoare, incantatorie. Puțin mai lipsește să cădem în transă. Acțiunea din clip e de o violență ieșită din comun. Mel Gibson nu pare să fi făcut economie de „sânge”. Nu știu cât de mult sunt edificate bătrânicile „netehnologizate” și nefamiliarizate cu genul horror. Nu știu cât de oportună este această „cateheză vizuală” pentru puradeii care contemplă crispați scenele de groază.

Mă aștept ca în viitor, experiența „închinării” să evolueze către 3D. Adică să primim ochelari care să dea „adâncime” imaginilor. Eventual și căști cu efect „surround”. Iar „închinarea” să fie acompaniată cu elemente de „realism”. Închinătorii să fie stropiți de undeva cu niște vopsea roșie, ca să se integreze mai bine în „decor”.

Mă întreb cum se raportează ansamblul bisericii la aceste experiențe dătătoare de senzații tari. Dacă aș avea suficientă autoritate ecleziastică, aș propune efectuarea unor sondaje de opinie. Eu, vorba lui Noica, „n-am organ” pentru a degusta asemenea experiențe. O scenă cu Jim Caviezel proiectată pe pereții bisericii nu mă emoționează, ci mă blochează. Nu cred că filmele au fost făcute ca să fie vizualizate în biserică.

În materie de muzică am, cred, gusturi mai puțin sofisticate decât cele ale „publicului țintă”, așa cum există el în mintea (imaginația) „trupelor” de închinare care ne „slujesc”.

La o adică, m-aș mulțumi cu un pian sau o vioară.

În mod cu totul deosebit, cer smerit să nu ni se mai livreze „icoane în mișcare” (i.e. filmulețe menite să ne stimuleze imaginația ori să ne crească nivelul de spiritualitate).

Dacă tot e să ne stimulăm imaginația (sau evlavia?) cu icoane, măcar să fie din cele mai cu vechime.

Încaltea să corespundă din punct de vedere estetic și să treacă testul oldies but goodies.


continuarea de AICI.

La Babel, tot pământul are „o limbă şi o beseadă”: newspeak, limba din distopia lui George Orwell, descrisă în 1984. Cine nu o poate vorbi este surghiunit. Cine spune că turnul nu se poate construi, ori că se va prăbuşi, este defetist, trădător, dușmanul poporului. Aceeaşi soartă o au cei care spun că cetăţile veşnice nu sunt din lumea aceasta. În Babilon nu e loc pentru profeţi. Babilonul e îmbătat de sângele profeților.

„Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat”. Întâlnirea dintre Adevăr şi Babel produce cutremure. Aşa ar trebui tradus, literal, verbul seio (eseithe din Mat. 21:10), înrudit cu românescul seism. De altfel, în Mat. 27:51 acelaşi verb (eseithe) e folosit la propriu, pentru a descrie cutremurul de pământ din momentul răstignirii.

Când Hristos intră în Ierusalim, merge direct în „Templul lui Dumnezeu” pentru a-l scoate de sub blestemul numit Babel, de sub ideologia politico-religioasă care s-a înstăpânit peste Templul lui Dumnezeu şi a ajuns să sugrume adevărata spiritualitate.

Tulburătoare precizare făcută de Matei. Templul lui Dumnezeu este locul în care s-au încuibat tâlharii. Un avertisment pentru noi astăzi. Dacă nici Sf. Petru nu s-a putut sustrage cumplitei mustrări pe care i-o adresează Hristos („Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor”), oare ne putem iluziona că noi vom fi imuni la ispitele sistemului numit Babel?

„Dar preoții cei mai de seamă și cărturarii […] s-au umplut de mânie.” Este în firea clericilor și a intelectualilor să se umple de mânie când pe teritoriul lor calcă „profani” și „outsideri”. Cu precizarea că preoții și cărturarii din vechime aveau și o mare putere politică. De aceea copiilor care strigă în Templu (cum am spune astăzi, „fluieră în biserică”) trebuie să li se astupe gura. M-am întrebat adesea dacă implicațiile strigătelor entuziaste ale copiilor din Templu (care par la fel de sinceri ca un personaj celebru dintr-o poveste de Andersen) nu au implicații politice foarte grave. Saducheii de la Templu sunt elita politico-religioasă, care se păstrează în funcție prin colaboraționismul cu stăpânirea romană. Or, strigătele copiilor („Osana, Fiul lui David”) par să aclame un rege pe tiparul VT. De unde și indignarea clasei conducătoare: „Auzi ce declarații periculoase fac aceștia?”

„Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate.” Adevărul părăseşte Babelul, fiindcă Adevărul nu este dispus să împărăţească peste ambiţii omeneşti, peste visuri şi calcule politicianiste, peste jonglerii şi speculaţii financiare, peste retorică gongorică şi triumfalistă ori peste cei care nu au altă năzuinţă decât „să-şi facă un nume”.

Spre Babel se merge în procesiune triumfală, sub lumina reflectoarelor.

Din Babel se iese de unul singur, sub soarele trist al amurgului.


A tot pământul era o limbă şi o beseadă. Şi fu când ei mergea cătră răsărită, aflară un pământ şes, în pământul lui Siniiar şi acolo lăcuiră. Şi grăiră unii cătră alalţi: ni, să facem cărămide şi să ardem şi luară cărămidă în locul pietrilor şi im în locul varului. Şi ziseră: ni, să dzidim o cetate şi turnul cui vârvul să agiungă la ceriu, cum să facem nume noao, că doară că ne vom răsfira pre pământ lat.

(Palia de la Orăştie, 1582)

Au trecut Floriile, cu intrarea Domnului în Ierusalim. Un bun prilej de a reflecta, retrospectiv, asupra blestemului care apasă peste omenire. Blestemul numit Babel.

În accepţiunea tradiţională Babelul este sinonim cu confuzia, amestecul, haosul. Prin urmare, de ce ne-am duce cu gândul la Babel atunci când vorbim de intrarea Mântuitorului în Ierusalim?

Fiindcă la Babel oamenii sunt absorbiţi, trup şi suflet, într-un proiect megaloman: zidirea unui turn cu vârful în cer. Oamenii îşi doresc un nume.

Gloata care îl întâmpină pe Hristos, trup şi suflet, îşi doreşte şi ea un nume. Unul sub care să se înroleze şi sub a cărui conducere să facă isprăvi de vitejie. În speţă, să le dea asupritorilor romani o cizmă în spate.

E suficient să contempli panorama istoriei ca să realizezi ca Babelul este condiţia perenă a umanităţii nerăscumpărate, de la piramidele faraonilor Egiptului până la proiectele faraonice ale tiranilor moderni. Vizitaţi monstruoasa Casă a Poporului ca să înţelegeţi la ce mă refer.

Desigur, nici democraţiile nu sunt imune la blestemul Babel. Fostele Turnuri Gemene (bastioane ale credinţei şi civilizaţiei, cum în mod foarte generos şi foarte naiv le numea cineva) sunt emblema perfectă a Babelului / Babilonului modern. Ca orice Babilon, sunt sortite să cadă. Prin urmare, să le jelim, dar nu prea mult, și să nu ne punem nădejdea în ele sau în altele, zidite sub deviza „bigger and better”).

Babelul, din nefericire, nu e doar „cărămidă şi im”, cum ar spune traducătorii de la 1582. Şi nici doar oţel şi sticlă, cum ar spune constructorii moderni.

Babelul e un sistem de gândire interesat de faimă, prestigiu, putere. Când nu poate oprima şi împila, ca în comunism şi nazism, seduce şi corupe, cum o face cu succes în capitalism şi democraţie.

Babelul e forma supremă de idolatrie, întâlnită în toate societăţile, din toate timpurile. Babelul este omul contemplându-se pe sine în oglinda propriilor ambiţii şi realizări.

Formele benigne ale acestui blestem se arată ori de câte ori ne studiem grijuliu CV-urile sau ne aranjăm anxios nodul cravatei înainte de o întâlnire cu un personaj important de care depinde cariera noastră. Formele maligne ies la iveală, ori de câte ori, ca împăratul Babilonului ori ca regele Agripa, ne facem vinovaţi de hybris, de nemăsură.

(Va urma)


Nu pot spune că am colindat multe biserici evanghelice române, dar experiența pe care o am mi-e suficientă ca să trag o concluzie fermă: avem o problemă cu „arta” murală (și nu numai) din bisericile noastre.

Mai grav încă, avem o problemă de fond și cu simbolistica pe care o folosim.

Tabloul mural dominant în bisericile evanghelice este o reprezentare „pășunistă” care e invariabil un kitsch. O pajiște verde, cu diverse animale, prin care curge molcom un râu (care dă impresia că se revarsă în baptisteriul ascuns sub amvon).

Simbolurile pe care le folosim sunt uneori iudaizante: menora, tablele legii ori chiar steaua lui David (!)

În mod cert conducerea bisericii care a pus menora pe pereți nu are habar că acest simbol a figurat la un moment dat pe monede iudaice bătute în cca. 37 î.Hr. ori că era așezat pe frontispiciul singagogilor în primele secole creștine (Vezi exemple de monede sau frontispicii AICI).

Mă întreb: este biserica respectivă o simplă prelungire a sinagogii, sub raportul simbolisticii?

Menora (sfeșnicul cu șapte brațe) și masa cu „pâinile prezentării”, pe monede bătute în timpul lui Mattatia Antigonul (40-37 î.Hr.). Masa cu pâinile prezentării încă n-a apărut pe pereții bisericilor evanghelice, dar cine știe...

Prin contrast, în mod paradoxal (dar cu totul explicabil) crucea − simbolul prin excelență al creștinismului − lipsește cu desăvârșire din unele biserici evanghelice. Mai nou, și-a făcut timid intrarea, sub presiunea unei anumite aculturații în raport cu mediul ortodox. Cunosc însă mulți evanghelici care încă se scandalizează la ideea că acest simbol, profitând de adormirea vigilenței celor mai bătrâni, se insinuează în biserici.

Într-o biserică penticostală am văzut la un moment dat șapte trâmbițe gigantice așezate amenințător pe peretele din spatele amvonului. Imaginea apocaliptică perfectă, suflând urgii peste întreaga congregație. Mai jos, un altar în basorelief, cu lemne (!) puse deasupra. Coloritul lemnelor de pe altar sugerează că tocmai s-a încheiat arderea de tot. Uitându-te la forma altarului, nu-ți poți reprima impresia că ai nimerit în plină perioadă iahvistă. Noe tocmai a coborât din arcă și a zidit primul lui altar, pe care a adus jertfe animale.

Când se întâmplă ca un simbol să fie neotestamentar (ex., porumbelul) îl vezi reprezentat cu capul în jos, în picaj, ca un uliu!

În biserica în care sunt membru n-avem, din fericire, asemenea aglomerări „baroce”, trâmbițe care să ne dea fiori ori menore sau „scuturi ale lui David”.

N-avem, din fericire, nici steaguri care să arate ce mari patrioți suntem noi. În bisericile americane, „stelele și dungile” sunt cot la cot cu vreun simbol de factură veterotestamentară.

Merită amintit în acest context că iudeii din vremea lui Pilat ar fi fost dispuși să moară cu miile, numai să împiedice instalarea simbolurilor statului roman (i.e. a „icoanelor” lui Cezar) în Ierusalim. (Vezi Antichități, 18, cap. III = 18.55−59).

Și în materie de artă, avem nevoie de simplitate. Foarte adesea eleganța vine sub forma simplității. Asta am cam uitat-o noi, evanghelicii. O cruce simplă, pe peretele din spatele amvonului, ar face mai mult, la nivel simbolic și stilistic, decât toate tablourile pășuniste sau apocaliptice care ne confiscă privirile de îndată ce intrăm în „sanctuar”.


Arareori mi se mai întâmplă să am timp să scriu mediații la pasaje din Scriptură. Numeroasele obligații și urgențe profesionale de care trebuie să mă achit (predare, editare, cercetare, studii biblice la biserică, bibliotecă, traducere) conspiră să-mi ocupe timpul.

Drama șoarecelui de bibliotecă este să ajungă directorul instituției în care i-ar plăcea să-și facă veacul „ronțăind” cărți!

Când se mai întâmplă să mă asalteze (cu blogul, nu cu baioneta!) câte un moș Teacă, luptător împotriva tuturor „epizotiilor” (unele reale și altele închipuite) din lumea evanghelică actuală, timpul liber care îmi mai rămâne tinde spre zero.

Recent am parcurs un text biblic care îl prezintă pe Mântuitorul dialogând, pe tema uceniciei, cu trei personaje anonime.

Relatarea este plină de dinamism. Replicile date de Domnul Hristos sunt pline de miez, tăioase, năucitoare. Personajele anonime sunt lăsate fără grai, devin mici, se pierd în anonimatul din care au ieșit preț de o clipă.

Desprinderea de lume

Primul personaj îl întâlnește pe Isus pe drum. În călătoria sa către Ierusalim, Domnul a fost deja respins de samariteni, dușmani cu vechime ai evreilor. Suntem deja preveniți cu privire la soarta care îl așteaptă pe cel care ar vrea să-l urmeze pe Isus.

În acest context, își face apariția un personaj entuziast (un cărturar, ne spune Matei). E tipul omului plin de bune intenții, zelos, dornic să se pună în slujba unui. „Te voi urma oriunde vei merge”.

Vă aduceți aminte de râvna personajului care aleargă la Isus și care se laudă că a păzit poruncile „din tinerețe”? Dar de Ioan și Iacov, care cred că pot să bea „paharul” pe care îl va bea Isus? Dar de Petru, care anunța că își va da viața pentru Isus? Cu siguranță, Scriptura nu este lipsită de oameni care „dau năvală în împărăție”.

Răspunsul dat de Isus este un avertisment: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Care este tâlcul acestei declarații?

Fiarele câmpului și păsările cerului au locurile lor de adăpost, în care se pot refugia în caz de primejdie. Fiul Omului, în această lume, este străin și călător. Condiția lui este definită de peregrinare. Este respins nu doar de samariteni (cărora li se pot da circumstanțe atenuante), ci și de „ai Săi”.

Urmarea lui Hristos nu este o ieșire la picnic. Proba clară a celor spuse de Hristos este că incidentul are loc „pe drum”. Printr-o amară ironie, creatorul lumii nu are loc în care să-și plece capul, în lumea pe care a creat-o. Fiul Omului este străin în această lume, de aceea urmarea lui Isus înseamnă a fi părtaș aceleiași alienări.

Tema alienării ucenicului în lume reverberează în tot Noul Testament. Bisericile istorice, în existența lor multiseculară, au cam uitat această dimensiune a mesajului lui Hristos. S-au „instalat” binișor în lume. S-au înstăpânit peste anumit zone geografice. Au dezvoltat structuri de putere și ideologii menite să le justifice.  Mă întreb cum se predică din acest text în bisericile tradiționale.

Dar oare de ce mă uit cu gând rău la capra vecinului meu?

În definitiv, avertismentul este în primul rând pentru mine, minicărturarul atașat de cărți și înregimentat într-un sistem ierarhic (academic).

În încheierea acestei meditații propun un citat din Bonhoeffer (Costul uceniciei, p. 58):

Primul ucenic se oferă singur să‑L urmeze pe Isus, fără a fi chemat. Isus îl dojeneşte pe acest entuziast, spunându‑i că nu ştie ce face. De fapt, nici nu poate şti. Acesta este înţelesul răspunsului care îi arată omului realitatea vieţii alături de Isus. Aici vorbeşte Cel care merge spre cruce, a cărui întreagă viaţă este descrisă, în Crezul apostolic, prin cuvântul „a suferit“. Niciun om nu‑şi poate alege de bunăvoie o astfel de viaţă. Nimeni nu se poate chema pe sine însuşi la ucenicie, spune Isus, iar declaraţia Lui rămâne fără răspuns. Prăpastia dintre ucenicia voluntară şi cea autentică rămâne larg deschisă.


Un bun prieten, cercetător care studiază manuscrise uitate de lume, rătăcite prin tot soiul de arhive obscure, mi-a trimis recent această parabolă dintr-o evanghelie apocrifă.

Se vede limpede că este apocrifă pentru că imită stilul parabolelor din evangheliile canonice. Deşi e apocrifă, mi s-a părut interesantă şi m-am gândit să o postez pe blog, ca pe o curiozitate literară.

***

Într-o ţară îndepărtată locuia un bogat care avea o ţarină măricică, al cărei pământ era lucrat an de an de câteva sute de pălmaşi, supravegheaţi de un grup de isprăvnicei, cam cât ai număra pe degetele de la amândouă mâinile.

Cu vremea, fiindcă bogatul nu prea se interesa de mersul moşiei, ţarina lui începu să dea rod tot mai puţin şi mai sărăcăcios. Pălmaşii lucrau fără zel ori trăgeau chiulul, isprăvniceii se făceau că lucrează ori dădeau pământul în arendă şi luau ei câştigul (făcându-şi astfel prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte), în sfârşit, lucrurile mergeau tare anevoie.

Într-un an secetos, când ţarina a rodit parcă mai slab decât în alte dăţi, iar hambarele erau aproape goale, bogatul şi-a spus în sinea lui: „Ştiu ce este de făcut pentru a scăpa de strâmtorarea care ne apasă: voi strica hambarele vechi şi voi zidi altele mai mari şi mai trainice; acolo voi strânge tot rodul şi toate bunătăţile care se vor aduna de-acum înainte şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te, fiindcă eşti mai cu vază decât toţi ceilalţi bogaţi din împrejurimi.”

Şi îndată a trimis pe pristavi să trâmbiţeze la răscruci de drumuri vestea despre marea şi slăvita schimbare ce se punea la cale.

În aceeaşi noapte, un înger cumplit la înfăţişare, cu o sabie învăpăiată în mână, i-a apărut în vis zicându-i: „Suflet nesăbuit şi trufaş, hambarele tale cele vechi sunt goale, iar tu visezi la altele mai încăpătoare şi mai falnice. Ce-ar fi dacă în noaptea aceasta ţi s-ar cere înapoi sufletul? Oare nu s-ar alege praful şi pulberea de hambarele şi de socotelile tale?” Zicând acestea, îngerul a ridicat ameninţător sabia asupra lui…

Galben ca ceara, bogatul a dat un ţipăt de groază şi s-a trezit într-un lac de sudoare. Îndată s-a aruncat pe genunchi şi a început să înalţe rugi fierbinţi către cer, căindu-se cu amar pentru nesăbuinţa şi trufia planurilor sale. Apoi, în revărsatul zorilor, i-a chemat pe ispravnici şi […]

***

Din păcate, papirusul pe care a fost scrisă parabola are o lacună în acest punct şi nu mai aflăm ce a făcut bogatul cu ispravnicii lui. În orice caz, putem bănui că a renunţat la ambiţii, s-a pocăit şi, înainte de a promite cozonaci pălmaşilor săi, le-a dat mai întâi pâine din belşug.


Partea I AICI. Partea a II-a AICI.

Elisei este un alt caz. Deşi Dumnezeu lucrează minuni prin el, în Israel nu este întotdeauna apreciat ca atare. Vor fi fost mulţi leproşi în Israel pe vremea lui, dar niciunul n-a avut parte de vindecare. În mod neaşteptat, singurul lepros despre care ştim că a fost vindecat este Naaman, un sirian.

Ce spune de fapt Mântuitorul cu aceste exemple din istoria Israelului? „Dacă aveţi îndoieli cu privire la mine dovediţi că nu sunteţi mai buni decât părinţii voştri. Ce se întâmplă acum este explicabil prin prisma necredinţei arătate de strămoşii voştri. Fiţi pe pace, sunteţi în grafic”.

La auzul acestor cuvinte, oamenii reacţionează visceral, cum reacţionăm noi toţi ori de câte ori buna noastră imagine despre noi înşine şi despre comunitatea noastră etnică se dovedeşte găunoasă, umflată artificial, şubredă.

Oamenii s-au umplut de mânie. Cum să nu fii ultragiat, când ţi se trage preşul ideologic de sub picioare şi cazi în nas?

Nu suportăm să fim confruntaţi cu imaginea noastră cea nemincinoasă. Nici locuitorii Nazaretului n-au suportat. Aşa că au pus mâna pe Adevăr şi L-au dat, la propriu, afară. Nu doar din sinagogă, ci şi din cetate. Vocea patriotului naţionale nu rabdă, mă-nţelegi, ca cineva să se întindă la un aşa afront!

L-au scos deci pe Isus din cetate şi l-au dus într-o zonă mai înaltă, cu gând să-l arunce pe de pe buza dealului pe care era aşezată cetatea.

Care era vina lui Isus?

Se făcuse vinovat de un mare şi impardonabil delict: „atac la onoarea naţiei”. Cum naţia e sfântă, oricine atentează la ea trebuie să piară, indiferent cine ar fi el. (Vezi, în România sec. XX, desfrâul naţionalist stropit din belşug cu vinul religiei anexate ideologic).

Vocaţia profetului este să pună sub semnul îndoielii, de o manieră radicală, tocmai acele construcţii „sacre”, acele butaforii şi erzaţuri pe care oamenii, în ignoranţa lor vinovată, le transformă în urâciuni ale pustiirii şi le pun în locul în care se cuvine să şadă numai Dumnezeu.

Strict din perspectiva reacţiilor de furie oarbă declanşate la Nazaret, episodul îmi vorbeşte în mod cu totul deosebit, fiindcă nu de mult mi-am „luat-o” şi eu pentru unele postări de pe blog. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să pici în mici dizgraţii. E drept, n-am atacat onoarea naţiei mele, dar am lezat alte vaci sfinte, cu haloul de două ori mai mare. Desigur, încă n-am ajuns să fiu aruncat de pe buza cetăţii, chiar dacă aşa se cerea pe unele bloguri prăpăstioase şi foarte prăpăstioase. Mi-aş fi dorit să am calmul Mântuitorului şi să trec netulburat prin mijlocul isteriei create. N-am avut. Am picat testul. Am rămas cu o lecţie de viaţă.


continuarea de AICI.

Reacţia oamenilor este de uluire. Da, le plac cuvintele de har care ies din gura lui Isus, dar „ştiu ei mai bine”.

Inevitabil, încep murmurele şi şuşotelile: „Nu este acest fiul lui Iosif”…

Cum s-ar spune: „Ntz, să fim serioşi! Doar ne cunoaştem de-o viaţă! Pe cine vrei să convingi?”

Mântuitorul simte perfect starea de spirit care domină mulţimea strânsă în sinagogă şi atacă frontal chestiunea.

„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” este o remarcă ironică şi destul de cinică. O asemenea zicală e rezervată celor pe care vrei să-i ridiculizezi. Isus cunoaşte ca nimeni altul ce zace în om. Ştie că cei mai mulţi dintre ascultătorii săi de la Nazaret consideră că pretenţiile sale sunt prea mari ca să fie luate în serios. Consătenii săi nu sunt nişte exaltaţi. Sunt oameni rezonabili. Prea rezonabili.

Mântuitorului i se dusese vestea prin localităţile din împrejurimi. Minunile săvârşite la Capernaum avuseseră ecou în tot ţinutul. Doar oamenii din Nazaret nu se lasă convinşi cu una cu două. Credinţa lor cere probe mai solide.

Isus ştie că niciun profet nu este agreat în patria lui. Le-o spune oamenilor verde în faţă. Există de altfel precedente ilustre în istoria îndepărtată a Israelului.

Urmează o „răscumpărare a memoriei” care îi va scoate din sărite pe oameni fiindcă aduce atinge „amorului de sine naţional”. Orice defecte le-am găsi locuitorilor Nazaretului, nu putem spune că nu au „naturelul simţitor”.

Dar să vedem ce momente din istoria poporului evreu alege Mântuitorului pentru a le da peste nas scepticilor „rezonabili” din sinagogă.

Primul exemplu este cel al lui Ilie. În istoria mântuirii, statura profetică a acestui personaj nu este depăşită decât de cea a lui Moise. Ilie e un gigant, omul care a închis cerul timp de trei ani şi jumătate. Temperament vulcanic şi radical. Fire năprasnică, a trăit vijelios. Ieşirea lui din scenă este pe măsura existenţei de până atunci: se înaltă la cer într-un vârtej de vânt.

Şi totuşi, pe acest uriaş al credinţei (care are momentele lui de depresie) Dumnezeu îl trimite undeva la păgâni. O văduvă din preajma Sidonului e mai credincioasă şi mai ascultătoare decât toate văduvele cucernice din Israel. Văduvele evreice îşi pot găsi o mie şi unul de motive pentru care să evite compania unui personaj controversat. Cu disidenţii şi cu scandalagii politici e bine să n-ai de-a face. Nu se ştie niciodată în ce belele te bagă.

(Va urma)


Mi-e dor să mai scriu meditaţii libere la Scriptură. Din păcate, menghina de fier a vieţii mă constrânge să fac nu doar mult mai multe, ci şi mult mai puţine lucruri decât mi-aş fi dorit. Mă mângâi cu gândul că nu sunt eu singurul care ajunge să meargă încotro n-a voit.

Deşi am citit cu mai mult timp în urmă Luca 4, continuă să mă bântuie imaginea paradoxală din acest capitol: Hristos, cel plin de putere, are parte de un eşec tocmai în localitatea sa de reşedinţă.

Isus pleacă de la Iordan plin de Duhul Sfânt. Este călăuzit în pustie, spaţiul prin excelenţă al testării limitelor. Plinătatea lui va fi supusă unor încercări foarte serioase.

Iese biruitor din ispitele cărora le-a căzut omul primordial, Adam. Din pustie pleacă, în puterea Duhului, către Galileea şi i se duce vestea în lung şi în lat.

Te-ai aştepta ca lucrarea lui din Galileea să fie spectaculoasă. Şi este. Activitatea lui din sinagogi este lăudată de toţi, ne spune Luca în 4:15.

Apoi urmează incredibilul. Un eşec la Nazaret, chiar în patria sa.

Episodul este fascinant.

Isus revine în ţinutul în care fusese crescut. Toţi l-au cunoscut ca fiu al dulgherului şi chiar ca dulgher. Fusese oare ceva spectaculos în legătură cu el, în toţi acei ani pe care îi petrecuse la Nazaret?

Isus obişnuia să meargă la sinagogă. Era deci cunoscut pentru evlavia sa. Probabil obişnuia să citească şi să comenteze pericope din Scriptură, fiindcă face acelaşi lucru, în mod natural, şi la Nazaret.

Textul care „se nimereşte” la rând este unul dintre cele mai puternice pasaje mesianice din Scriptură. „Duhul Domnului este peste Mine”, spune textul. Noi, cititorii, ştim că Isus s-a întors din pustie plin de Duhul şi suntem cu sufletul la gură, foarte curioşi cu privire la cele ce vor urma.

Pasajul citit – scurt, dar plin de miez – conţine promisiuni extraordinare.

Isus rulează sulul şi îl dă aprodului, apoi ia loc.

În sinagogă se face o linişte mormântală.

Toţi ochii sunt aţintiţi spre Isus. Oamenii aşteaptă ceva. Probabil aşteaptă un scurt comentariu. O tâlcuire iscusită. Ce are acest tânăr şi evlavios rabin de spus despre aceste promisiuni atât de radicale? În ce fel se vor împlini ele?

Isus nu intenţionează să ţină o predică. Orice cuvânt explicativ este de prisos, fiindcă nimic nu este mai important decât împlinirea acestor cuvinte în însăşi persoana celui care a citit textul.

Cuvintele tânărului rabin cad ca un trăsnet: „Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta în urechile voastre”.

(Va urma)


Am dat astăzi în Etica lui Bonhoeffer de un fragment la care merită să luăm aminte. Cum spuneam şi cu altă ocazie, Bonhoeffer nu încetează să mă surprindă cu perspectivele sale.

Pe de o parte apreciază că raţionalismul a adus o bună măsură de onestitate intelectuală, pe de o parte vede în el germenul spiritului „tehnologic” modern.

***

Raţiunea a devenit o ipoteză de lucru, un principiu euristic şi astfel a dus la ascensiunea incomparabilă a tehnologiei. Acest aspect era complet nou în istoria lumii. De la piramidele egiptene la templele greceşti, de la catedralele medievale şi până în secolul XVIII, tehnologia a fost o chestiune de artizanat. A fost în slujba religiei, regalităţii, culturii şi nevoilor zilnice ale oamenilor. Tehnologia Apusului modern s-a eliberat de orice fel de slujire. Esenţa ei nu este slujirea, ci stăpânirea, stăpânirea asupra naturii. Spiritul care a produs-o este unul complet nou, spiritul subjugării violente a naturii de către fiinţe umane care gândesc şi care fac experimente; şi când acest spirit va muri, îşi va găsi şi ea sfârşitul.

Tehnologia a ajuns un scop în sine. Are propriul ei suflet; simbolul ei este maşina, întruparea violării şi exploatării naturii. O credinţă naivă protestează, în mod lesne de înţeles, împotriva acestei tehnologii moderne. Simte în ea o hybris omenească ce caută să zidească o lume opusă celei create de Dumnezeu şi vede, în tehnologia care cucereşte timpul şi spaţiul, o întreprindere care îl sfidează pe Dumnezeu. Beneficiile tehnologiei pălesc în faţa puterilor ei demonice.

 

 


Cunosc câţiva oameni pentru care, din nefericire, a trăi este un act eroic, o sforţare titanică, un travaliu. Oameni care socotesc că a muri este un câştig. Viaţa i-a surmenat în aşa măsură, încât nu-şi mai doresc să o păstreze. Unul dintre ei a încercat chiar să şi-o ia. Din fericire, n-a reuşit.

Chiar dacă nu ne place să recunoaştem asta, există printre noi mulţi Iovi care se întrebă, asemenea celui biblic: „Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce sufere, şi viaţă celor amărâţi la suflet, 21 care aşteaptă moartea şi nu vine; măcar că o doresc mai mult decât o comoară, 22 care n-ar mai putea de bucurie şi de veselie, dacă ar găsi mormântul?”

Colegii mei pastori îmi dau uneori de înţeles că sunt un şoarece de bibliotecă al cărui singur orizont sunt cărţile. Că n-aş şti că „viaţa [cu toate zbaterile şi pulsaţiile ei dureroase] e în altă parte”. Cum s-ar spune, sunt un soi de Siddhārtha care încă n-a apucat să cadă din turnul de fildeş al cărţii în brazdele necruţătoare ale vieţii celei „adevărate”… Nu se gândesc că foarte adesea oamenii se suie în turnul de fildeş al cărţii tocmai fiindcă ştiu ce înseamnă să fii aruncat pe brazdele necruţătoare ale vieţii.

Am citit astăzi declaraţia ap. Pavel din Filipeni: „pentru mine să mor este un câştig”. Nu este declaraţia unui om învins de viaţă, prins în roata ei nebunească. Este declaraţia unui om pentru care „a trăi este Hristos”, care scrie cu luciditate şi cu ancorare. Luciditatea celui care ştie ce este viaţa şi ancorarea celui care vede dincolo de ea.

Acest echilibru între perspectiva morţii şi disponibilitatea de a trăi pentru a sluji celorlalţi mi se pare formidabil. Rădăcinile lui nu sunt în lumea noastră, în sfaturile pe care le dau psihoterapeuţii celor pentru care viaţa nu mai înseamnă nimic şi care socotesc moartea un imens câştig. Rădăcinile lui sunt în Hristos, cel din care ne tragem seva spirituală.

Nu vreau să dau un verdict generalizator, dar mi se pare că uneori suntem obosiţi de viaţă fiindcă trăim numai pentru noi înşine. Vechiul sindrom surprins de Luther în expresia cor curvum in se („inima preocupată de ea însăşi”). Citiţi şi recitiţi Filipeni 1 (în mai multe traduceri) şi îmi veţi da dreptate.


Lucrez de zor, printre altele, la editarea volumului despre martiri. Între textele parcurse deja se numără şi un articol de Ioan-Irineu Fărcaş despre doi martiri catolici: părintele Maximilian Kolbe şi părintele Jerzy Popiełuszko. Primul a fost omorât de nazişti, al doilea de comunişti. Nişte oameni înduhovniciţi şi lucizi într-un secol al demonismului şi al proiectelor sociale demente.

Nu dau aici detalii despre cei doi. Le veţi citi când va apărea volumul. Vă reţin atenţia cu o spusă a cardinalului catolic polonez Ştefan Wyszyński, în contextul rezistenţei anticomuniste. Citatul este evergreen, deci se aplică la fel de bine şi noilor contexte post-comuniste.

Nu-i nevoie de mulţi oameni care să vorbească despre adevăr. Cristos a ales puţine persoane să vestească adevărul. Minciuna are nevoie de multe cuvinte, pentru că minciuna urmează regulile comerţului: se schimbă ca marfa pe rafturi, trebuie să fie mereu nouă, are nevoie de mulţi servitori care, după un program bine stabilit, o învaţă pentru astăzi, pentru mâine sau pentru luna viitoare; apoi va urma un alt curs de actualizare în alte minciuni. E nevoie de mulţi oameni pentru a stăpâni tehnica minciunii programate.


Fiindcă e Joia Mare, care se încheie cu arestarea şi judecarea lui Isus (desfăşurate în paralel cu lepădarea lui Petru), am decis să-mi scot din BW 8.0 (NA27) textul grec al Evangheliilor pe coloane, să fac o „sinopsă” ad-hoc şi să văd cum sunt relatate evenimentele din această fatidică noapte.

Când citeşti Scriptura „sincron”, pe patru coloane, realizezi că cei patru Evanghelişti au relatat acest complex de evenimente alimentând-se din acelaşi izvor comun de tradiţii orale, dar inserând totodată nuanţe şi detalii complementare. Unele dintre ele, după cum vom vedea, sunt ireconciliabile în ciuda oricăror încercări de a le armoniza.

Probabil că prin paragraful de mai sus i-am alarmat deja pe cititorii care citesc Biblia fără astfel de complicaţii sau care consideră în mod simplist că „Dumnezeu se citează pe sine” şi că, prin urmare, îi inspiră pe Evanghelişti schimbând detaliile (de la o relatare la alta) după cum voieşte, conform unei logici care nouă ne scapă.

Perspectiva mea despre inspiraţie nu este una mecanicistă. Nu sunt de părere că Duhul Sfânt le dictează Evangheliştilor un text pe care ei îl scriu în transă ori că le înmânează o scrisoare pe care ei doar trebuie s-o ducă la destinaţie, fără a şti conţinutul ei. Luca ne spune că a făcut o investigaţie amănunţită (la concurenţă cu alte relatări care circulau în vremea lui) şi că ni le prezintă „ordonat” (καθεξῆς, kathexes). Consider că Duhul Sfânt lucrează mai profund şi mai subtil în scrierea Evangheliilor, folosind educaţia, stilul şi personalitatea autorilor pământeşti şi având în vedere nevoile diverselor categorii de cititori cărora li se adresează aceştia.

În cele ce urmează mă voi concentra asupra relatărilor privind lepădarea lui Petru.

Cei patru Evanghelişti prelucrează în mod diferit acest eveniment. Înainte de a face o analiză detaliată (într-o postare separată), cred că ar fi necesare câteva informaţii generale despre relaţia dintre episodul lepădării lui Petru şi ansamblul de evenimente din care face parte.

Marcu ne spune că Petru a intrat în curtea (αὐλὴν) marelui preot (nenumit), că stă împreună cu slujitorii şi că se încălzeşte la foc (14:54). Obiectivul se îndreaptă apoi spre Isus, care este supus anchetei de către preoţi şi cărturari. De la v. 66 firul acţiunii se reîntoarce la Petru, pe care îl lăsasem încălzindu-se la foc.

Cine citeşte doar Evanghelia după Marcu nu-şi poate da seama dacă Petru vede scena procesului, fiindcă evanghelistul nu ne spune nimic în această privinţă. Mai mult, după prima lepădare Petru iese din spaţiul respectiv, intrând într-un soi de vestibul (sau anticameră; gr. προαύλιον). Acolo se leapădă de Isus a doua şi a treia oară.

În v. 72 cântă cocoşul a doua oară şi Petru îşi aminteşte de cuvintele Mântuitorului. Capitolul se încheie brusc: καὶ ἐπιβαλὼν ἔκλαιεν, „Şi a izbucnit în plâns”.

Matei ne spune că Petru a intrat în curte şi că s-a aşezat cu ceilalţi slujitori, vrând să vadă sfârşitul (i.e. deznodământul celor începute în grădină).

Dacă am fi citit doar Evanghelia după Matei, n-am fi ştiut că Petru se încălzea la foc, fiindcă Evanghelistul omite acest detaliu.

Ca şi în Marcu, Petru iese imediat din scenă, iar atenţia naratorului se îndreaptă spre procesul lui Isus (26:59).

În v. 59 l-am lăsat pe apostolul Petru „înăuntru” (în curte), iar în v. 69 îl regăsim „afară în curte” (ἔξω ἐν τῇ αὐλῇ). Evident, în tot acest interval apostolul a rămas în acelaşi loc. Era atât „înăuntru” (prin raportare la drumul pe care venise), cât şi „afară” (prin raportare la încăperea în care se judeca procesul şi unde Petru probabil nu avea acces).

Precum în Marcu, după prima lepădare Petru bate în retragere înspre poartă (εἰς τὸν πυλῶνα). Acolo se leapădă de două ori şi cântă cocoşul. Petru iese pe poartă şi plânge cu amar. Nu doar izbucneşte în plâns (ca în Marcu), ci plânge cu amar (ἔκλαυσεν πικρῶς).

Luca foloseşte o construcţie narativă diferită de cea din Marcu-Matei.

La cei doi aveam o succesiune de tipul: (1) Aducerea lui Isus în casa marelui preot; (2) sosirea lui Petru în curte; (3) Procesul lui Isus; (4) Lepădarea lui Petru; (5) Judecata lui Pilat. În Luca secţiunile (2) şi (4) sunt puse în succesiune imediată. Aşadar, Isus este adus la casa marelui preot, Petru îl urmează de departe, Petru se leapădă, Isus este interogat de preoţi şi apoi adus la Pilat.

În scena lepădării, Petru pare să rămână pe loc. Tăgăduirea lui nu este însoţită de blesteme (ca în Marcu şi Matei).

Foarte interesant este că între a doua şi a treia lepădare trece aproape o oră.

Cel mai semnificativ aspect este însă că Isus are contact vizual cu Petru. Evanghelistul ne spune că Mântuitorul se întoarce şi îi aminteşte apostolului, cu privirea, despre profeţia pe care i-o făcuse. Ce trebuie să citim în această privire? Reproş sau iertare? Greu de spus. Poate amândouă.

Cert este că şi aici (ca în Matei), Petru a ieşit şi a plâns cu amar (ἔκλαυσεν πικρῶς).

Ioan dă dovadă, în opinia mea, de cea mai mare măiestrie literară. Dinamica firului narativ şi a planurilor este superbă. Să mă explic.

Isus este adus mai întâi la Annas, care fusese mulţi ani mare preot şi care încă exercita o influenţă uriaşă, atât prin fiii săi (preoţi), cât şi prin ginerele său, Caiafas. Urmează o paranteză importantă despre Caiafas.

Apoi este introdus în scenă Petru, despre care aflăm că este însoţit de un ucenic anonim cu bune conexiuni în lumea marelui cler (Cin’ să fie oare?). Ucenicul intră. Petru rămâne la poartă. Ucenicul anonim aranjează cu portăriţa să fie introdus şi Petru.

Nici bine nu trece pragul porţii, că şi încep necazurile. Portăriţa insinuează: „Nu eşti şi tu dintre ucenicii omului acestuia, nu-i aşa?” Petru nu spune decât „Nu sunt” şi merge să se aşeze lângă foc fiindcă, ne spune evanghelistul, aprozii făcuseră un foc (de cărbuni, ἀνθρακιὰν) şi se încălzeau. Era frig (detaliu care apare numai în Ioan).

În v. 18 îl lăsăm pe apostol încălzindu-se alături de servitori (ἦν δὲ καὶ ὁ Πέτρος μετ᾽ αὐτῶν ἑστὼς καὶ θερμαινόμενος) şi ne îndreptăm atenţia către interogatoriul făcut de Annas.

Dacă în Marcu şi Matei Isus este tăcut, aici el vorbeşte. Şi vorbeşte în aşa fel încât ai spune că el este judecătorul şi Annas inculpatul.

La scurt timp, Isus este trimis la Caiafas şi Petru revine în prim-plan (Ἦν δὲ Σίμων Πέτρος ἑστὼς καὶ θερμαινόμενος). Mai mulţi oameni din grupul aşezat lângă foc repetă întrebarea: „Nu eşti şi tu dintre ucenicii Lui, nu-i aşa?”. Iarăşi un „Nu sunt”.

Un servitor (rudă a celui căruia Petru îi tăiase urechea) insistă: „Nu te-am văzut eu în grădină cu el?”. Petru tăgăduieşte din nou. Cântă cocoşul.

Petru dispare ca din senin. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el. Nu vom mai auzi de el până în 20:2, când îl reîntâlnim în compania ucenicului preaiubit.

De remarcat că în Ioan lepădarea lui Petru este împletită cu interogatoriul lui Isus. Nu este nici înainte (Luca), nici după (Marcu şi Matei). În plus, focul de cărbuni din curtea marelui preot îl vom regăsi pe malul mării, în acel moment tulburător în care Isus îi reaminteşte lui Petru de întreita lui lepădare printr-o întreită întrebare („Mă iubeşti?”).

(Va urma, dacă am timp).


Recitesc Scrisoarea către Diognet, una dintre primele apologii creştine. Un text emoţionat pe alocuri, dar şi polemic (nu doar în relaţia cu păgânii, ci şi cu evreii).

Capitolul 5 ne ajută să înţelegem ce însemna identitatea creştină la finalul sec. II.

5:1 Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin ţară, nici prin limbă, nici prin obiceiuri.

(Χριστιανοὶ γὰρ οὔτε γῇ οὔτε φωνῇ οὔτε ἔθεσι διακεκριμένοι τῶν λοιπῶν εἰσιν ἀνθρώπων)

5:5 Locuiesc fiecare în patriile lor, dar ca străini. Participă la toate ca cetăţeni şi toate le îndură ca străini. Fiecare patrie străină este a lor şi fiecare patrie le este străină.

(πατρίδας οἰκοῦσιν ἰδίας ἀλλ᾽ ὡς πάροικοι. μετέχουσι πάντων ὡς πολῖται καὶ πάνθ᾽ ὑπομένουσιν ὡς ξένοι. πᾶσα ξένη πατρίς ἐστιν αὐτῶν καὶ πᾶσα πατρὶς ξένη).

Precum se vede, naţionalismul grefat pe religie este o invenţie recentă. Sunt de-acord că un creştin trebuie să fie patriot, dar nu până în punctul în care confundă exigenţele patriotismului cu ura faţă de semenul lui de altă etnie.

Biserica Primară sau cea patristică n-a cunoscut naţionalismele care au explodat în Europa după Revoluţia Franceză. Omul antic este patriot, dar nu naţionalist.

În sec. II creştinismul se manifestă în lume, dar se simte încă străin. Nu s-a instalat încă foarte bine în corpus social. Persecuţiile încă n-au trecut. Comunităţile sunt încă „sub asediu”. Linia care separă Biserica de lume sunt cât se poate de clare.


Acum mai bine de două săptămâni citeam eseul „Cutremurarea temeliilor” de Paul Tillich. Acest teolog protestant nu are o reputaţie prea bună în mediul evanghelic, dar asta nu mă împiedică să-l citesc cu mult interes şi cu folos intelectual şi spiritual. Cine nu e de-acord cu ideile lui ar trebui să-l citească măcar pentru scriitura lui limpede. (Între o idee „talibană” exprimată anapoda şi o idee „liberală” formulată clar, prefer să o citesc pe a doua, fie şi numai fiindcă e inteligibilă).

Eseul din colecţia cu acelaşi nume e vechi (1948), dar se dovedeşte foarte actual fiindcă vorbeşte 1) despre stihiile pe care credem că le-am îmblânzit şi care se sustrag în permanenţă controlului nostru (vezi invazia apelor pe coasta Japoniei) şi 2) despre Hiroshima şi uriaşa forţă distructivă pe care o poate dezlănţui omul (vezi scurgerile radioactive de la centralele nucleare japoneze).

Autorul pleacă de la viziunea profeţilor din Ieremia 4:23-30, Isaia 54:10 şi Isaia 24:18-20.

„Ştim că în interiorul planetei noastre şi a tot ce are formă şi structură sunt prezente forţe distrugătoare. Aşezarea temeliilor pământului a însemnat închiderea acestor forţe.”

„Haosul incandescent al începutului a fost transformat în solul fertil al pământului”.

Din solul fertil al pământului a fost creată „fiinţa capabilă să găsească cheia creării tuturor celor ce sunt”.

Vorbind în termeni poetici despre energia atomică, Tillich scrie:

„[Omul] a folosit forţele pământului în scopul distrugerii; prin puterea minţii şi a muncii sale, omul a descătuşat şi a lăsat libere aceste forţe. De aceea se zguduie şi de cutremură în zilele noastre temeliile pământului”.

Tillich critică idolatria născută de ştiinţă şi falsele promisiuni pe care adesea aceasta ni le face. Reactoarele nucleare scăpate de sub control, la Cernobâl sau în Japonia, sunt, în definitiv, consecinţe ale unui joc periculos cu materia şi cu energia. Credem că ne-am înstăpânit peste elementele primordiale, dar ele se întorc violent împotriva noastră.

„Ştiinţa este responsabilă de excesul de idolatrie în care s-au complăcut oamenii secole întregi”.

Faptul că una dintre cele mai prospere şi tehnologizate ţări ale lumii este la un pas de o catastrofă nucleară ar trebui să ne dea de gândit.

Prea adesea ne lăsăm seduşi de promisiunile ştiinţei de progres nelimitat, când limitele ei sunt atât de evidente, iar consecinţele atât de devastatoare.

Una peste alta, eseul lui Tillich merită citit fiindcă prezintă cu o claritate excepţională rolul profeţilor veterotestamentari în epoca lor. De personaje similare lor avem nevoie şi în vremea noastră.

« Pagina anterioarăPagina următoare »